~Maria Vaida: „Pescuitorul de perle“ – interviu cu scriitorul Ioan Miclău din Australia

Scriitorul Ioan Miclău este bihorean la origine, dar trăieşte în Australia din 1979 împreună cu familia sa. Fără a fi şcolit la instituţii filologice, Ioan Miclău este un poet dăruit cu har, un român autodidact care-şi poartă Ţara în suflet. Indiferent unde îl poartă paşii pe această planetă, Ioan Miclău duce cu sine acea Românie Tainică a strămoşilor, pe care doreşte s-o lase moştenire mai bogată urmaşilor. Om cu înaltă simţire, scriitorul Ioan Miclău este un cetăţean al lumii, ancorat la pulsul unei realităţi româneşti pe care mulţi dintre cei care trăiesc în România de azi nu o au. În fascinanta şi îndepărtata Australie, Ioan Miclău Românul este cel mai bun ambasador al culturii române, faptele sale mărturisind dimensiunea uriaşă a importanţei lor. Deşi trăieşte cu dorul românesc în suflet, scriitorul nostru a avut inteligenţa (aşa cum o definesc marile spirite ale filosofiei) şi înţelepciunea (aşa cum a învăţat de la părinţii săi, ţărani bihoreni) de a acţiona, asu-mându-şi destinul. A publicat: Romanian Life – antologie – 1986, Do you know the time? – 1988, Fiica zeiţei Vesta – 1988, Cetatea de foc a Port Kemblei – 1989, Versuri de durere – 1990, Florile Crişurilor– placheta de versuri -1991, Unde esti, dulcea mea copilărie? – 1991, Cântarea Primăverii– 1992, Teatru -2005, Poezii alese, vol.I – 2005, Poezii alese, vol.II – 2006, Scrieri în proză, vol.I – 2006, Scrieri în proză, vol.II – 2007, Bună ziua, Bade Ioane – 2009. Dar cea mai mare realizare pentru postura domniei sale de ambasador cultural onorific în frumoasa Australie, mi-o mărturisea într-o scrisoare, prin luna aprilie a.c.: „In tot acest timp mi-am adunat cărţile, din care în final am constituit o biblioteca românească, pe care am numit-o „Mihai Eminescu”. Pe fundalul acesteia am înfiinţat şi revista de artă şi cultură „Iosif Vulcan” în 1997, pe care am publicat-o pe hârtie până în 2007, deci un deceniu încheiat. De la această dată, revista „Iosif Vulcan” -Australia  al cărei editor eram, trece pe virtual, on-line sub umbrella ARP- Bucureşti –România, prin bunăvoinţa eminentului om de cultură, Prof.Dr. Artur Silvestri. Trista veste a trecerii fulgerătoare a acestui mare român la cele veşnice, pe data de 30 noiembrie 2008, mi-a ajuns în Australia, lăsându-mi un mare gol sufletesc, din care încă nu mi-am revenit…” Câţi dintre noi se pot lăuda cu astfel de performanţe: atâtea volume, întemeierea unei biblioteci, înfiinţarea unei reviste româneşti în ţinuturile îndepărtate şi exotice ale Australiei. Spirit dinamic, simţire adâncă şi minte luminată, scriitorul Ioan Miclău este dovada vie a existenţei între bihoreni a vulcanismului, începând de la Samuil Vulcan şi înfiinţarea primei şcoli româneşti la Beiuş, în 1828. Urmele paşilor săi prin lutul cărămiziu al Australiei sunt uriaşe, dar, mai ales, sunt româneşti. Vivat!

Maria Vaida: Stimate Domnule Ioan Miclău, ce amintiri din fragedă pruncie de la Gepiul natal are un scriitor român din secolul XXI, trăitor pe meleaguri îndepărtate?

Ioan Miclău: Această întrebare a Dumneavoastră, îmi apare ca o deschidere a unei porţi frumoase înspre o lume care nu se uită niciodată; acea lume a copilăriei. Recunosc cu convingere, aşa cum va recunoaşte oricare om cât de cât sensibilizat de o asemenea întrebare, deoarece copilăria şi amintirile acesteia constituie partea cea mai plăcută a vieţii noastre. Aşa, cu frumuseţile şi greutăţile pe care le-am trăit! Întotdeauna purtăm în noi aceşti ani ca pe un adevărat punct viu de referinţă, adică, ceea ce spune acea vorbă veche şi înţeleaptă a avea cei 7 ani de acasă şi a nu uita de unde am plecat. Aici se cuprinde totul!

M-am născut la 25 decembrie, 1940, în comuna Gepiu, Bihor, din părinţii Mihai şi Catiţa, născuţi şi ei şi părinţii lor în această comună străveche transilvană! Şi azi, trăind  pe meleagurile îndepărtate australiene, revăd copilăria şi locurile mele natale. Revăd uliţele satului, pădurea, dealul şi valea, icoanele sfinte pe unde am crescut. Părinţii mei dorm acum sub glie, în cimitirul comunei noastre. Îi văd şi pe ei în imaginaţia mea. Revăd banca şcolii primare pe care m-am aşezat, alături de alţi copii, cu străicuţa mea cusută şi înflorată de măicuţa mea. În această străicuţă- am mai povestit eu asta- îmi aşeza mama o felie de pâine unsă cu ulei proaspăt de floarea- soarelui peste care presăra sare, fiindcă, zicea ea, să nu prindă pruncul ei greaţă la stomac. În copilărie mă fermecau frumuseţile naturale, mai ales sosirea primăverii, când, odată cu înflorirea câmpiilor unde tata era cioban, înflorea şi sufletul din mine! Le retrăiesc şi azi, aici în Australia! Uneori se şi suprapun în simţurile mele cele două primăveri, europeană şi australiană, deşi vin la perioade de timp diferit: 1 martie, România – 1 septembrie, Australia.

M.V.: Aş dori să evocaţi imaginea părinţilor dumneavoastră, dacă nu vă este prea greu…

I.M.: Părinţii mei au fost ţărani simpli. Erau neştiutori de carte, ca mulţi alţii pe acea vreme, dar îi ţin minte bine, erau harnici şi cinstiţi, iar azi, socot eu, port învăţătura lor

care întotdeauna m-a înalţat  ca om, ştiind de rostul muncii, şi asta indiferent de şlefuirea mea intelectuală ulterioară. Nu eram un îmbuibat cu de toate bunătăţile, fiindcă părinţii mei nu-şi permiteau tocmai asta, dar aveam cele trebuitoare vieţii, ba încă prea mult…; îl auzeam pe tata mândrindu-se după ce servea  un blid  de mămăligă cu lapte, făcându-ne pe toţi cei prezenţi la masă să râdem fericiţi! De aceea şi azi îmi amintesc  cu multă plăcere de anii copilăriei, ani când nu ştiam noi, copiii, ce înseamnă frământările şi lupta părinţilor  pentru susţinerea vieţii familiei! Mama s-a dus şi ea la ceruri, urmată de tata pe care Dumnezeu îl mai ţinu până la împlinirea vârstei de nouăzeci şi cinci de ani! Deşi erau neştiutori de carte, le port respectul, recunoştinţa şi iubirea mea, că au fost asemenea unor dascăli buni, care m-au educat în fragedă pruncie!

M.V.: Am citit cu uimire şi plăcere cartea Dvs. intitulată „Bună ziua, Bade Ioane!” O percepeţi ca o formă modernă a scrierilor reflexive de tipul unui monolog al sinelui, un interviu cu eul lăuntric, situat sub semnul ludicului. Acest fapt conferă scrierii Dvs. un aspect verosimil, autentic şi intimist, legând parcă opera de celebra scriere filosofică a lui Dimitrie Cantemir, enciclopedistul nostru umanist, şi mă refer la „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul”. Dualitatea fiinţei- trup şi suflet- se află într-o perpetuă gâlceavă şi împăcarea lor se face în miezul sinelui, după cum se revelă în cartea despre Badea Ioan. Ştiu, după ce am lecturat minunata lucrare, că purtaţi în suflet dorul şi jalea românească şi sunteţi un model de spirit românesc în Australia, ţara minunată care v-a adoptat, îndeplinind transmiterea culturii noastre pe alte meridiane ale lumii mai bine decât orice ambasador, fapt pentru care noi, cei din ţară, vă suntem recunoscători. Mi-aş permite s-o citez aici pe Cezarina Adamescu, poeta care, cu delicateţe, afirma despre Ioan Miclău, poetul: „E imposibilă ruperea, chiar şi a unei fărâme de patrie din sufletul său, smulgerea din da sein, de locul de unde survine fiinţa, Bihorul unde a văzut pentru întâiaşi dată Lumina”. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre Beiuşul nostru de suflet.

I.M.: Da, aţi exemplificat  formidabil de încurajator, amintind de personalităţi de seamă ale culturii noastre române, clasice şi contemporane, deoarece întotdeauna ca autodidact mă simţeam atras de personalităţile de valoare. Din gândirile şi faptele acestora năzuiam şi eu a mă desăvârşi pe mine însumi. Mi-am impus, dacă vreţi, o ţinută de caracter şi de muncă întotdeauna demne şi, mai ales, după vorba veche  ab imo pectore, adică a face cât mai sufleteşte tot ceea ce doream a crea sau a gândi. Ştiam de unde am plecat, avându-mi copilăria drept un viu punct de referinţă, ştiam şi aceea că originea mea e românească şi altă origine nu pot avea, chiar dacă mă mut geografic sau învăţ şi o altă limbă.  De locul natal şi Limba mamei nu te poţi despărţi chiar să vrei, fiindcă sunt scrise în sângele tău, şi asta o recunoaşte oricine, fie el un om simplu, de rând, fie un savant. Dar, să nu mă depărtez de întrebarea Dumneavoastră, tot cu o plăcere deosebită vreau să recunosc că Beiuşul  îmi este ca o icoană ce a crescut în inima şi conştiinţa mea, tocmai fiindcă acesta a fost primul oraş care mi-a deschis porţile culturii şi educaţiei, civilizaţiei urbane, adică, un nou context de viaţă unui copil de ţărani, care pentru prima dată ieşea din mediul satului său. Amintirile despre acele vremi le am şi acum vii şi parcă tot mai des răsar în mintea mea acum, după o vreme de peste cincizeci de ani. Locuri, oameni, prieteni îi port şi acum în amintirea mea, dar mai ales icoana binefăcătoare a Beiuşului.

M-am înscris la Şcoala de Meserii din Beiuş, prin anii 1956, director fiind pe acea vreme doamna Cureş Silvia, iar adjunct doamna Letiţia Romanţianu, o personalitate distinsă. Auziserăm noi, elevii, că era fiică de preot. Doamna directoare Cureş Silvia, când ieşea din cancelaria ei, deşi era mică de statură, însă robustă, avea o voce de răsuna toată curtea şcolii atunci când se făcea  careul de adunare a tuturor claselor de ucenici. Îmi amintesc cu mult respect de profesorul Dalea Mihai, de fapt titular la Liceul “Samuel Vulcan” din Beiuş, dar preda şi la Şcoala de Meserii, materia de Fizică. Acest profesor era iubit de tot Beiuşul si studenţii săi. Cu o voce sonoră, degajată, numai ce îl auzeam spunând: „Bună ziua, leilor!”. Acesta era salutul lui obişnuit. În clasă de asemenea, deşi  spaţiul încăperii era apreciabil, mie mi se părea că se zguduiau şi cercevelele ferestrelor atunci când vorbea. Nu preda niciodată stând pe scaun, ci se plimba prin faţa noastră, iar când observa pe cineva că se străduia să ţină deschişi ochii somnoroşi, îl ridica uşurel de părul de lângă ureche, zicându-i: „Nu dormi, leule!” [Se vede treaba că regretatul profesor Mihail Dalea, om de mare distincţie şi profesionalism, avea sintagme diferite peste ani, pentru discipolii domniei sale de la Samuil Vulcan. Nu admitea copiatul, sub nici o formă, dar întotdeauna erau temerari care încercau. Un coleg de-al meu a fost prins în primul an de liceu, copiind la extemporal. Dragul nostru profesor a rostit, cu aceeaşi voce puternică de tenor: Aha, te-am prins, bibicule! Din momentul acela, minunatul nostru dascăl a rămas, pentru multe generaţii ce au urmat, Bibicul. Şi azi, cu respect, dar cu dragostea cuprinsă numai într-o poreclă, noi, foştii vulcanişti evocăm personalitatea fascinantă a Bibicului. Dumnezeu să-i odihnească sufletul! n.n.]. Limba Română o preda domnul Meşter, materie pe care eu o audiam  cu  mare iubire şi atenţie. Începusem chiar să scriu versuri încă de pe atunci. Eu învăţam meseria de tâmplar, iar maestrul meu de meserie era  Trană Teodor, un meseriaş de mâna întâi, cum îi ziceam noi. Tot la această Şcoală de Meserii a urmat şi tânărul moţ, Alexandru Andriţoiu, viitorul  poet şi Redactor-sef al revistei „Familia” din Oradea. Ne-am fi aşteptat să devină pictor după profesiunea sa de zugrav, sau eu un sculptor, dar se vede că artele literare au un liant mai puternic între om şi spiritul său, poate ceva ce ţine de arhetipul Cuvântului scriptural! Tot la Beiuş am urmat ulterior Şcoala de Maiştri de 2 ani, la seral, timp în care practicam profesiunea de maistru la noua Fabrică de Mobilă din Beiuş, care avea pe acea vreme ca director pe dl. Popa Ioan, de fapt un oltean isteţ, vorba lui I. Bencei din Timişoara, care spunea într-un cuvânt de duh, că, deşi bănăţenii sunt fruncea, toţi directorii sunt olteni. După luarea Diplomei m-am reîntors la Fabrica de Mobilă Alfa – Oradea. După ani de zile, prin 1991, m-am reîntors din Australia să-mi vizitez ţara şi rudeniile, dar n-am uitat amintirile Beiuşului, oamenii şi preocupările lor. L-am vizitat pe artistul-olar din Leheceni, Gheorghe Bocşa, l-am cunoscut pe dl Nicolae Brânda de la Muzeul municipal Beiuş, şi desigur, de la Cultura orădeană, pe domnii C-tin Mălinaş, Ion Ţepelea, Viorel Horj, Crăciun Parasca şi alţii. Am ascultat cântecul frumos al cântăreţilor beiuşeni, precum cel al Irinei Mihoc. Mă întorceam  cât de cât mai cizelat şi eu, şlefuit ca lemnul lucios la o şcoală a vieţii de autodidact. Pot afirma în final că sunt un  locuitor al Beiuşului. Parte din copilărie, adolescenţă şi apoi parte din maturitate, în acest frumos şi istoric oraş românesc şi de cultură le-am trăit!

M.V.: Fraţii, surorile, prima iubire, cum le percepeţi peste ani? Aţi trăit şi o iubire târzie, stranie, străină?

I.M.: Am mai avut şi eu un frate Gheorghie pe lumea aceasta, mai mic de vârstă, dar a plecat în lumea umbrelor veşnice. A fost tractorist la CAP-ul din Gepiu, şi-a pierdut sănătatea pe tarlaua cooperativei agricole, nemaiavând nici o şansă de salvare. Acum doarme şi el fericit sub glia pe care a arat şi semănat. Dumnezeu să-l odihnească! Surori nu am avut, am fost doar doi fraţi la părinţi. Iubire, cum ziceţi, am avut una pe care o am şi azi lângă mine, soţia mea, Florica! Iubiri stranii de care întrebaţi, şi dacă înţeleg eu bine, pot spune că am avut foarte multe, şi încă am, dar toate vin din subsolul infinit al artelor, al iubirii acestora. Unele iubiri îmi purtau mintea prin universul acesta minunat in care existăm, altele mă adunau, devenind sub presiunea lor un introvertit, regăsindu-mă când prieten când duşman al eului meu propriu. Cazuri în care nu eram deloc înţeles de adevăraţii prieteni sau adevăraţii pizmuitori, care-mi pretindeau a fi şi eu un propa-gandist al noului pe care eu nu-l vedeam nicicum a fi nou. Dimpotrivă, îl văd şi azi „vechiu de veacuri şi ros de molii”, vorba lui Eminescu!

M.V.: Aveţi, desigur, amintiri copleşitoare din perioada petrecută în lagărul pentru emigranţi din Viena. Dacă nu vă supără, v-aş ruga să relataţi un  episod…

I.M.: Da, am trecut şi pe acolo. Mulţi oameni  au emigrat prin acest lagăr din Viena, înspre Americi, înspre Australia şi alte state  din lume. Erau şi români, erau şi felurite alte naţionalităţi, şi, bineînteles, de toate nivelele de pregătire şi cultură. Eu învăţasem şi munca, dar şi a umbla cu ochii deschişi în jurul meu, aşa că văzusem acolo şi bune şi rele, ferindu-mă de tot ceea ce-mi putea periclita situaţia mea în primul rand, ştiindu-mă a fi un tată cu trei copii rămaşi acasă împreună cu mama lor şi neajutoraţi. Aveam obligaţii morale faţă de familia mea. Cel mai mare şoc de care mă rugati să amintesc, l-am avut  cred, când m-am trezit făcut duşman şi trădător de ţară, când eu în realitate mă ştiam a fi altfel. Fugeam da, ca un trădător al unei ideologii ce distrugea sufletul oamenilor. Intensitatea de şoc rupea în conştiinţa mea când realizam diversiunea cea crudă. Adică, să vezi şi să auzi, dar să nu-ţi vină a crede: caractere ce ani de zile zoreau să mă facă trădător de partid comunist, ca apoi imediat după “reveluţie” să mă înfiereze tot ei, cu aceeaşi limbă bifurcată: a fi fost un comunist mare, domnule! Eu, care din lagărul de la Viena anilor 1979, încă visam urât despre absurditatea criticilor şi planurilor de producţie aberante, cât şi despre cotizaţia  ce o dădeam sindicaliştilor, comuniştilor, inspectorilor de tot felul, care de care cu amenzi mai aspre, şi toate astea “tovarăşului Maistru”, care trebuia deci, în acest fel ajutat de partidul comunist! Să devină om de tip nou – cu creier bine spălat! Nu-mi place nici să-mi amintesc! Credeţi-mă!

M.V.: Cum este omul care sunteţi, român până în adâncul sufletului său, cuprins de elanuri cosmice şi apăsat de conştiinţa tragică, oglindit în propria-i conştiinţă, situat în alte spaţii geografice?

I.M.: Această întrebare îmi place. Şi tot de la părinţii mei, simpli ţărani mi se trage sal-varea. Sunt omul care mi-am pietrificat iubirea în suflet, asemenea unei perle spirituale din care îmi alimentez gândirea, din care razele iubirii de viaţă mă inundă, şi atunci ies din introvertire, înălţându-mă la acel Cer românesc, aşezat în versul unei poezii de iubire, plutesc cu gândul şi mintea spre locurile natale, spre oamenii cei simpli, Neamul, pe care i-am iubit întotdeauna. Am observat şi învăţat, cum oriunde în lume iubirea este calea fericirii. Scrierile mele au sau caută o iluminare divină, sfântă, dar nu fanatică. Puţini înţeleg acest fel al meu de a fi. Mi-am ales întotdeauna călăuze care-mi vorbeau prin faptele lor, nu prin pretenii de pe vârful limbii. Am şi momentan asemenea călăuze, numai că geografic, cum ziceţi dumneavoastră, distanţaţi. Prima călăuză este în cerurile sfinte, dl.Artur Silvestri, şi alta pe Pământ, Pr. Al.Stănciulescu Bârda. Mi-am câştigat în ultima vreme chiar, mai multe şi adevărate călăuze sufleteşti, dar observ că semnul iubirii faţă de aproapele tău, de la tine trebuie să pornească. Altfel cum să fii recunoscut de om integru, când ne-am prezenta bunăoară împroşcând pizmă şi minciuni printre semenii noştri? Ce se poate clădi pe acest fel de comportament? Nimic, doar continuarea confuziilor la infinit, fără a  găsi urma iubirii lui Hristos niciodată!

M.V.: De unde vine pasiunea Dvs. pentru lectură, pentru poezie şi ce rol au avut şcolile prin care aţi trecut (şi nu doar cele din ţară, ci şi din străinătate) în formarea acestei deprinderi ?

I.M.: Eu, am mai spus multora că nu fac parte dintre aceia, despre care scriitorul Dimi-trie Grama spunea într-o apreciere făcută mie, ce au obiceiul a prezenta diplome făloase în rame aurite ca să se mire lumea! De asemenea aş reţine aprecierea scriitorului Ştefan Dumitrescu, care recunoştea că „adevăraţii şi talentaţii poeţi şi scriitori sunt acei pe care îi face Dumnezeu.”  Acestora li se va şi ilumina, Calea, Adevărul şi Viaţa, adică darul harului divin. Deci pasiunea mea pentru poezie, vine din iubirea pentru frumuseţile vieţii, al dragului de adevăr, şi al acelei direcţii care să înnobileze simţămintele oamenilor şi, bineînţeles, simţămintele proprii ale creatorului de artă. Eu nu scriu prea mult influenţat de studiile mele, cât mai ales influenţat de realitatea vieţii în care mă mişc şi trăiesc! Mă vreau pe mine mai bun şi aş vrea o lume întreagă mai bună! Adun în scrierile mele iubirea, mă controlez în acelaşi timp pe mine să păstrez acest sentiment uman, altfel de-vin un demagog, şi mi-ar fi ruşine de mine însumi! Când  cineva e stăpânit de strălucirile gloriei efemere, de baloanele de vid ale orgoliului nemăsurat, va deveni singur cel care va porni ura şi pizma în lumea artelor, şi, fără să observe, desfiinţându-se de fapt pe el însuşi.

M.V.: Ce au  însemnat locurile copilăriei pentru scriitorul care sunteţi? Ce simbolizea-ză ele astăzi?

I.M.: Mă bucur că mă aduceţi din nou pe pământurile Bihorului, să-mi amintesc de apele limpezi ale Crişurilor Crişanei, de Dealurile Orăzii, ale Beiuşului, şi de pământurile mănoase ale Holodului lui Iosif Vulcan şi ale Gepiului meu natal.  Acele locuri pentru mine au însemnat şi însemnează şi azi o identitate a mea de român aparţinând acelor toposuri. A însemnat şi înseamnă originea vieţii mele, dacă vreţi, punctul cosmic şi gravitaţional. După cum zicea poetul Vasile Posteucă: „Acesta-i centrul lumii: satul meu…/La marginea lui Taica Dumnezeu / De-aicea-ncep cosminele şi plaiul / În care mai

demult fusese Raiul…”La fel şi pentru mine azi, matur fiind şi realizat într-o oarecare măsură, locurile copilăriei îmi sunt ca o dimensiune simbolică, un arc de pod ce leagă două maluri ale aceluiaşi râu, ale aceluiaşi suflet ce se trece  liniştit înspre veşnicia  străbunilor, unindu-se cu sufletele lor!

M.V.: Ştiu că l-aţi avut profesor pe domnul Dalea, dar şi pe alţi  dascăli minunaţi din şcolile Beiuşului, pe care şi eu am avut privilegiul de a-i cunoaşte. Aş dori să evocaţi această perioadă a vieţii Dvs. în bătrânul burg patriarhal.

I.M.: Deşi am mai vorbit despre oamenii de seamă ai Beiuşului, îmi face o adevărată plăcere a reveni întotdeauna cu o nouă amintire. Aşa suntem noi bătrânii, ne place să vorbim mult dar şi cu sfat. În acest “bătrân burg patriarhal”, aşa cum  bine îl numiţi, parcă şi aerul era mai sănătos ca oriunde, mirosurile florilor şi pădurilor din jur ne înviorau însăşi mintea şi cugetul – şi eram tineri. Şi, cum bine ştiu că şi dumneavoastră sunteţi o beiuşeancă, am convingerea că veţi sesiza imediat dacă ştiu ce vorbesc sau adun înflorituri literare, ca să nu le spun lăudăroşenii. Aşadar, într-o bună zi numai ce îl văzurăm pe dl. profesor Dalea Mihai intrând în curtea  şcolii, foarte grăbit. Era un om frumos şi înalt ca un  stejar de pe dealul Nimăieştilor, iar cu vocea lui puternică îşi pronunţă salutul său obişnuit, pe care îl ştiam dinainte prea bine cu toţii:

-Bună ziua, leilor!  Fiţi  atenţi! Diseară  e  dans, o serată organizată la „Şcoala de fete” şi sunteţi invitaţi şi voi. Să daţi lista cu cei ce vor să mearga la dans. Să vă îmbrăcaţi frumos. Dar să nu vă muşte şarpele să vă luaţi la bătaie pe-acolo, cu conţopiştii de la „Samuel Vulcan”. S-a auzit?

– Daaa! răspunserăm cu toţii!

Dar cum să  ne îmbrăcăm mai frumos? Oricum ne invitau fetele! Eu nu aveam pantofi! Ce mă fac? Cu bocancii nu mă puteam duce, mai ales că erau coloraţi şi unsuroşi de cleiuri! În acel moment sună clopoţelul de intrare la ora de Tehnologie. Profesorul Partenie Constantin era profesional bun, dar era mai puţin spiritual. Pe cât era posibil ocolea argumentări cu dl. Dalea Mihai, pentru că acest conţopist  nu prea curăţa ouă nimănui, şi pe deasupra era şi bun prieten cu adjuncta Letiţia, după câte observam noi, ucenicii. Oricum, de data asta profesorul de tehnologia prelucrării lemnului intră în clasă foarte indispus, zicând: “Groza Cornel, de ce te mişti în bancă?  Acesta nu răspunse nimic. “Dar tu auzi ce zic?” insista dl.Partenie. “Da, aud!” fu răspunsul lui Groza. “Ce auzi? Cum erau şi sărbătorile de Paşti, iar Biserica centrală a oraşului nu era departe de şcoala noastră, tocmai se bătea de zor toaca; Groza răspunse: “Aud toaca de la biserică!” O secundă de linişte profundă, apoi un potop de râsete încât s-a dus pe valea Nimaeştilor şi  ora de tehnologie. Trebuia dată lista cu cei ce merg la dans. Lista trebuia dată pedagogului,  care apoi cu portarul împreună, controlau întoarcerea elevilor la ora fixată. Ferit-a Dumnezeu ca  pedagogul nostru Manea să încalce regula sau ceea ce directoarea îi ordona. Cu portarul ne mai înţelegeam să nu ne ducă la cancelarie, de fapt el mai mult ne ferea şi ne păzea decât ne raporta. Să nu lungesc vorba, m-am înscris pe listă, am împrumutat pantofii de la un coleg, şi am mers la dans. Imediat am invitat la dans o fată care stătea mai retrasă, şi pentru că purta ochelari, mie mi s-a părut foarte inteligentă. Numai cu ea am dansat în acea seară. Ca prin vis doar îmi răzbate numele ei, Felicia sau Maricia, oricum, eram un  fericit al momentului acela. Am ajuns târziu de tot la  poarta şcolii, dar portarul m-a felicitat şi m-a asigurat că nu mă raportează la pedagog. Ce să vă mai povestesc? A da, îmi plăcea şi sportul, în special trânta (lupte libere), dar şi alergarea, eram cel mai iute la 100 de metri viteză. Profesorul de sport, m-a selecţionat la o competiţie sportivă, ca luptător  şi trebuia să mă iau la trântă cu campionul dela  Liceul “Samuel Vulcan”, un tânăr bine legat, purta şi mustaţă, îmi scapă numele lui. Oricum, asistenţa formata din toţi studenţii se miră când îl văzu pe campionul liceului ridicat prin aer de nu-i mai ajungeau picioarele pe saltea. L-am slăbit niţel din braţe, s-a răsucit el cumva şi mi-a pus o piedică văzută de toţi, numai de arbitru nu! Aşadar, campionul a câştigat. Dar felicitările mulţimii asistente şi aplauzele, mie mi-au fost acordate în acea zi. Deci sunt şi pierderi care te ridică!

M.V.: Din ce „duh ardelenesc”sau „duh naţional” cum spunea Noica, se trage forţa dumneavoastră de muncă, spiritul de luptător, curajul şi perseverenţa?

I.M.: Frumoasă întrebare! Duhul meu se trage, gândindu-mă cu pioşenie la cuvintele fericitului Artur Silvestri, din acel izvor arhetipal al Lupului Dacic. Cine a citit scrierea mea Între lupii Daciei, unde spuneam că printre aceştia mă făcusem om, va înţelege că nu pot avea alt duh, decât cel al neamului meu românesc. Piedicile pe care Românii le-au avut în decursul istoriei lor, au fost şi vor fi pierderi, desigur, dar acestea ne-au şi ridicat în realitate şi în faţa omenirii întregi! Ordinea dumnezeiască nu poate fi mutilată de oameni! Şi nu o zic eu asta, ci o zic învăţaţii acestei Planete-Stele Terra! Venind la rang de individualitate, omul ca atare îşi va  readuna ultima resursă a capacităţii sale pentru a supravieţui, de aici spiritul de luptă, de curaj, de perseverenţă, şi, dacă ne gândim bine, este lupta duhului sfânt din om, acel Duh de supravieţuire pe care ni l-a insuflat Crea-torul. Eu mă aflu în armonie cu Dumnezeu asemenea oricărui creştin român ortodox, doar cu preoţimea pământească aş avea unele observaţii ce ţin de faptele unora, şi atunci îmi amintesc versurile poetului George Coşbuc, care zice: „O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor.”

M.V.: Permiteţi-mi să-l citez pe scriitorul Dimitrie Grama din Canada: „Ioan Miclău este un om universal, care se bucură de frumuseţea acestei lumi, care plânge alături de cei suferinzi şi care, ca un adevărat preot, încearcă să ridice spiritul uman spre o  altă sferă, spre o altă dimensiune, indiferent de locul unde se află: Bihor, Japonia, Tibet sau Australia”. Ce sădeşte în mintea şi sufletul dumneavoastră Cetatea Albei Iulii, pornind de la imaginea de uomo universale sugerată de cuvintele scriitorului citat?

I.M.: Această citare îmi creează satisfacţie. Dl.Dimitrie Grama este o personalitate a intelectualităţii române de care am fost întotdeauna impresionat şi atras. Un medic de înaltă clasă profesională, apreciat în lumea medicinei internaţionale, înzestrat şi cu un frumos har scriitoricesc, bănuiesc că are suficientă pătrundere în cele ale psihologiei umane, aşa că nu mă miră, ba chiar confirm cele din descrierea dânsului despre personalitatea mea! Caz în care pot spune că nimeni nu are a fi global fără a avea la început o origine şi un anumit loc geografic! Şi ca să răspund întrebării dumneavoastră, iată, Alba Iulia este loc şi  origine românească, iar eu fiind român, acest loc sădeşte în sufletul şi mintea mea sentimente de atracţie şi iubire, de referinţă că aparţin acelui loc unde, la 1601 Mihai Viteazul înfăptuia Unirea României Mari! Orice fiinţă  omenească, şi românul nu face excepţie, poartă veşnică veneraţie locului său de origine, istoriei neamului său. Alba Iulia este ca o piatră de fundament a istoriei româneşti şi are prioritate în acea universalitate de care mă leagă în aprecierea sa dl. Dimitrie Grama. Mai este acolo şi o lumină a unei culturi străvechi perpetuu reînviată si renăscută, simbolizând mitica Pasăre Phoenix! Am vizitat Alba Iulia pe vremea când îmi făceam cătănia (militară) la Turda. Am găsit oraşul aşa cum îl descria şi Iosif Vulcan în însemnările sale de călătorie pe la 1877: monumental, viu, istoric, Românesc!

M.V.: Patima pentru adevăr, spiritul universal şi sentimentul naţional v-au adus, cred, şi duşmani. Aveţi unul redutabil în afară de Cronos?

I.M.: Bună amintirea lui Cronos, tânărul Titan, fiu al lui Uranus şi Geei, mitologie demnă de studiat. Dar înteleg eu aci, la această întrebare acel  simbol metaforic al mutilării  propriilor fii de către Uranus, acea luptă a omului cu sinele său propriu, caz în care, de multe ori, duşmanul cel mai redutabil îşi este omul însuşi prin gândurile şi frământările sale interioare. Dar în lumea noastră omenească, avem şi duşmani pizmuitori, pe care eu întotdeauna îi aşez într-un loc liniştit al inimii, nu îi ating fiindcă îmi sunt de folos, mă ţin treaz. Mai redutabili duşmani îi am pe acei prieteni falşi şi greu de înţeles! Dar şi pe aceştia îi respect, fiindcă pizma este a lor, nu este a mea! Şi să mai ştiţi dumneavoastră încă un adevăr, cu cât studiile artistului sunt  mai “superioare”, acestea îl depărtează oarecum de naturaleţea sentimentelor, având oarecum un suflu preconceput, adică legat de studiile accumulate, rari sunt cei care se desprind si să zicem, ar dori  să  se sacrifice de tot pentru binele mulţimii suferinde! Dar asta,  desigur, ţine de subiectivismul meu!”

M.V.: Care sunt prietenii dumneavoastră de suflet, şi nu mă refer doar la cei „muţi”?

I.M.: După câte zisei până acum, cred că sunt înţeles! Prietenii adevăraţi şi de suflet  îmi sunt, până la proba contrarie, fiecare apropiat. Dar această, să-i zicem regulă, îmi este valabilă şi mie în raport invers, vis-a-vis de cei apropiaţi! Mai concret, eu am şi prieteni, chiar de-s mai puţini la număr, pe care mi-am impus sufleteşte să-i respect întot-deauna! „Prietenia însă nu se măsoară prin vorbe, ci prin fapte adevărate!” Dintre aceştia aş aminti de Benoni Todică, Laurenţiu Fulga, Pr.Ioan Vasile Prunduş, Livia Iancu Rus, ing.Ioan Porumb, Marin Cruceanu, Lucian Bozan şi alţii. Deci a enumera nominal acum ar însemna să fac un pomelnic bisericesc, aşa că rămân tot la aceeaşi convingere: că prieteniile au o comunicare de suflet, care pătrunde ca nişte raze de soare şi lumină în inimile şi conştiinţele noastre, în ale sincerităţii noastre!

M.V.: Ştiu că n-aţi avut vacanţe adevărate mulţi ani la rând, ştiu că aţi înfiinţat o biblio-tecă „Mihai Eminescu” în oraşul Cringila, Statul N.S.W. Ce alte sacrificii aţi făcut pen-tru literatură, pentru cultura românească pe meleagurile australiene?

I.M.: Da, pe lângă ceea ce amintiţi, am mai  făcut sigur câte ceva. Am fondat, editat şi, în mare parte finanţat revista de Artă şi Cultură Iosif Vulcan-Australia, timp de 10 ani. Am iubit cartea şi de aci plăcerea mea de a o răspândi cititorilor români-australieni de asemenea prin efortul şi dragul meu pentru cultură şi carte. Am scris mult cu gândul fericit că pot şi eu aduce aici, în această nouă ţară, care m-a primit la vreme de strâm-toare, ceva din frumuseţea culturii neamului meu românesc, fiindcă în realitate nu valoa-rea de patrimoniu a culturii unui popor trebuie batjocorită pentru acele nevrednice greşeli ale unor guvernanţi neglijenţi într-un moment dat. Am fost şi sunt ataşat sufleteşte în ace-eaşi măsură culturii şi tradiţiei vieţii australiene, dovedind prin purtarea şi scrierile mele că aparţin etnic unui popor civilizat românesc şi de care sunt mândru. Am făcut chiar parte din unele asociaţii  culturale australiene, cu aceeaşi modestie până la pensionarea mea! Odata cu pensionarea, Asociaţia SCWC (South Coast Writer’s Centre) Wollongong, unde activam, m-a numit “Membru pe viaţă”. La fel m-am simţit  întotdeauna profund fericit de aprecierile ce le primeam de la mulţi români, membri ai comunităţii române australiene, a multor vizitatori din România, ori membri ai Consulatelor  Române din Statul N.S.W şi ai Ambasadei din Canberra. Sunt actualmente Membru al Ligii Scriitorilor Români din Cluj-Napoca,  precum şi al ARP-Asociaţia Română pentru Patrimoniu – România ca onorific Director al Revistei „Iosif Vulcan”, ediţie on-line! În rest, cum se zice de regulă, „scriitor în rezidenţă, la domiciliu!”

M.V.: Bucuriile nu vi le pot citi în ochi, dar dincolo de cele 14 volume de poezii şi proză ori dramaturgie, de numeroasele articole în presă, ce visează Omul Ioan Miclău?

I.M.: Momentan mă găsesc în pragul celor 70 de ani, şi încă îmi urmez vocaţia şi chemarea mea interioară de a-mi cinsti şi onora sorgintea. Simplu. Îmi place să mă consider un ambasador al osului şi al tălpii Ţării Române, fiindcă aici circulă sângele corpului nostru naţional. Intelectualitatea se zice a fi partea de sus a societăţii, iar aceasta trebuie să aibă vena legată de  auriculul acestei iubirii naţionale. Ce plănuiesc sau visez acum? Poate a mai scrie nişte rostiri  ca nişte oglinzi spirituale şi de sfat tinerilor ce vin a duce mai departe istoria şi stindardul Ţării! Poate nişte poveşti tot ca nişte oglinzi spirituale şi de sfat în care să ne privească cei ce vin, pe noi scriitorii şi poeţii de azi cam  ce am făcut şi am fost în stare a face! Am şi început o poveste intitulată “Musca talen-tată”, apoi ceva despre “eroi şi viteji” care nu luptară cu nimeni  pentru  meritele obţi-nute!” Ce să mai amintesc de muncă, educaţie, bune simţuri  şi morală…! deci avem suficiente materii prime de prelucrat, numai sănătoşi de-om hi, vorba  oşenească!

M.V.: Aţi publicat, fără a fi jurnalist de profesie, multe articole în presă, în numeroase publicaţii culturale de limbă engleză sau română, după cum urmează: Voice of Cringila, Kembla News – publicatie a Companiei BHP-Port Kembla, Spirit Românesc, Sydney –Australia, Povestea Vorbei, Buchetul de reviste ARP-România fondate de Artur Silvestri, Agero-Stuttgart – Germania, Revista de Arta si Cultura “Iosif Vulcan” – Australia, Agora literară – Cluj-Napoca, SCWC-Centre –Wollongong-newsletter, Quarterly – PEN-Sydney Centre. Constituie această activitate o datorie morală faţă de urbe, faţă de Ţara ospitalieră care v-a adoptat sau o bucurie a sinelui de „homo eticus”?

I.M.: Cu sigurantă că din toate câte ceva! Numai că toate aste îndeletniciri scriitoriceşti de le zicem noi talent, har sau dar, au un  izvor anume! Viaţa! De la acest izvor toţi  gustăm, numai că nu tuturor le prieşte la fel! Eventual as invoca aci acel proverb cu adâncă semnificaţie care zice: “Fiecare cum trăieşte, aşa gândeşte!” Deci trăind departe de locurile dragi, te va însoţi dorul acestora! Primit cu iubire într-o familie oarecare, te va face să o iubeşti şi tu. Privat de libertate, vei gândi la luptă. Având de toate, nu-ţi pasă de altcineva! Din lipsă de toate te sălbăticeşti şi slugărniceşti! Ameninţat a fi ucis, devii ucigaş! Ei, acum  întrebarea, de ce scriu? Aci regăsesc ţelul duhului sfânt care  trece  peste toate cele amintite mai sus, şi într-adevăr sufletul nostru caută bucuria sinelui, fericirea Edenului de atâtea  ori  pierdut şi iar recâştigat! Eu scriu din aceleaşi dorinţe din care scriau şi străbunii străbunilor noştri, adică visând şi sperând la veşnicia supravieţuirii neamului, limbei şi culturii noastre în  rândul celorlalte popoare ale lumii!

M.V.: Unde vă încărcaţi, totuşi, bateriile, pentru o nouă operă?

I.M.: Bateriile de energie sufletească pentru o nouă operă mi le-am încărcat întotdeauna din buna înţelegere familială, în cadrul familiei pe care o respect şi mă respectă. O dată asigurată această stare de fapt, liniştea şi sănătatea imaginaţiei creatoare se derulează într-o normalitate sigură, eficientă, binefăcătoare pentru tine cât şi pentru cei cărora  opera ta li se adresează! Te fereşte de complexe psihice personale ce pot înnoura o realitate socială bunăoară la a cărei elucidare încerci a te angaja! Cam aşa am înţeles eu întrebarea dumneavoastră!

M.V.: Ce copac sau floare lipseşte din grădina casei Dvs? Vorbiţi-mi despre „grădinile suspendate” ale Floricăi.

I.M.: În grădina casei mele cresc arbori, pomi şi flori, un singur copac pe care l-am iubit mult, stejarul de ghindă mi-a lipsit, dar acum îl am şi pe acesta. Doar un pui de mistreţ mi-ar mai trebui, dar fiind orăşenească zona noastră, Primăria nu permite ţinerea de animale! Grădina Floricăi este una intercontinentală, cu floră cu adevărat românească-australiană. Trebuie să las televizorul, computerul, scrisul meu, atunci când se iveşte situaţia că trebuie plantată o floare, o legumă, sau să execut un cârlig de care să atârne dumneaei ghiveciul cu floarea de muşcată sau levendar, întotdeauna socotite mai de preţ decât mâzgăliturile mele literare! Ce-i drept, niciodată n-am nesocotit munca şi dragul ei pentru flori, deoarece beneficiez şi eu de frumuseţea lor gingaşă, care-mi inspiră versuri. Mai ales când aveam vizitatori, cititori sau chiar oaspeţi din România la biblioteca „Mihai Eminescu”din Cringila, N.S.W, mă mândream şi cu aceste flori  zicând: „Odată intraţi în această casă, totul este românesc; şi florile şi Limba vorbită”. Şi aşa era!

M.V.: Trăind atât de departe de ţară, aveţi o perspectivă obiectivă, cred, asupra eveni-mentelor culturale româneşti. Ce părere aveţi despre statutul scriitorului şi al publicis-tului de azi, al intelectualului, în România?

I.M.: Nefiind prin natură înzestrat a fi omul criticilor zdrobitoare, am avut totuşi simţul observaţiei omeneşti, a sesizarii unor aspecte cotidiene, de bine sau de rău, dar care bat uneori vizibil în ochii opiniei oamenilor din ţară sau străinătate. Am scris destule astfel de observaţii şi criticisme cu îndemnuri de rectificare fără a supăra pe nimeni dar, cu o puternică dorinţă pentru păstrarea demnităţii noastre de scriitori.Am aci la îndemână o vorbă de duh a lui Emil Cioran, de care m-am temut şi mă verific şi azi să nu cad în cuprinsul acesteia: „Sursele unui scriitor sunt de căutat în temeiurile sale de ruşinare; dacă nu le descoperă în sine sau refuză să ia notă de ele, e menit plagiatului sau criticii”. Dar se ştie că întotdeauna un autodidact dornic de studiu este şi un optimist, vorbă auzită de la Artur Silvestri, aşa că la întrebarea dumneavoastră despre intelectualul şi publicistul zilelor de azi, aş răspunde în felul în care mai scrisesem în  articolul meu „Limba românească – preţioasă dăruire divină”. Ziceam aşa: „Precum o piatră de hotar, am avut întotdeauna o intelectualitate românească ce purta de grijă acestei limbi naţionale, o îngrijea prin legile ei gramaticale, o înfrumuseţa cu simţirile cele mai gingaşe şi creştine în dulcile ei exprimări, curate şi nestricate”. Şi apreciam în continuare: „Dumnezeu va ridica cu siguranţă mai multe pietre de hotar ale românismului, chiar dacă bântuie momentan furtuni destule, fiindcă nu este acest neam românesc lipsit de rădăcini sănătoase, vedem zilnic răsărind mlădiţe viguroase, care nu vor lăsa nescrise ascunderile de azi din partea unor oameni de neînţeles, în faţa cărora nici un argument al istoriei române nu mai valorează nimic, nici părinţi, nici glie, nici credinţă, nici istorie”. Cu mândrie şi speranţe în tinerimea noastră română dornică de viaţă şi viitor, să deschidem drum viselor lor, să nu facem rupturi ci să legăm prin activităţile noastre înfrăţirea cetăţenească, şi să observăm că vecinii noştri, popoarele lumii, spre această înfrăţire tind şi scriu, îndeamnă şi sprijină!  Să ne grăbim să nu rămânem, vorbind sportiv, lanternă la coada civilizaţiilor ce vin!  Avem cu toţii o responsabilitate faţă de destinele de azi şi viitoare ale României. Iar când ne aliniem viziunilor noilor relaţii internaţionale să o facem cu ochii minţii, cu sinceră exprimare, cu inima şi sufletul neapărat ancorate în fiinţa neamului căruia aparţinem! Altă orientare nu poate fi, deoarece altfel ajungem ai nimănui!”

M.V.: Care sunt calităţile pe care le apreciaţi la om? Dar la un scriitor?

I.M.: Întrebare minunată! Cum nu toţi oamenii sunt scriitori, în schimb toţi scriitorii sunt oameni, ar fi să înţelegem că şi scriitorii pot pătimi păcate omeneşti! Munca şi faptele cele folositoare vor fi, desigur, măsura valorii fiecăruia! Îmi vine în minte vorba lui I.Ionescu de la Brad, care zicea  că: “Omul trebuie să fie om în orice societate s-ar afla şi de orice naţie ar fi”. Iar inspirat din folclorul nostru românesc, Anton Pann ne mai spune: „Pomul lesne se-ndreptează,/ De mic când se-ncovoiază.”  Aci deja intrăm pe tărâmul educaţiei şi al culturii, spre care sunt chemaţi: scriitorii, poeţii, profesorii, preoţii, muzicienii, doctorii, savanţii etc., deci intelectualitatea noastră românească, spre a îndrepta spre bine şi civilizaţie pe generaţiile de tineri din Grădina Maicii Domnului, România. Lumea nu este o entitate stabilă, ea evolueaza cultural şi material, acest drum nu este pavat cu  alei şi flori, ci cu greutăţi de tot felul. Deci trebuie să ne cunoaştem adevărata istorie spre a urma  direcţia busolei viitorului nostru, adică a Limbei şi specificului nostru tradiţional românesc. Altfel dispărem în neant. Şi politicienii sunt intelectuali, poate pietrele acelea ce se sfarmă pavând drumuri viitoare, după cum spune în operele sale I.Ghica: „Suferinţele şi nenorocirile unei ţări fac de multe ori educaţiunea oamenilor politici”. Fără a  observa şi acorda  sprijin ştiinţei  ţării sale şi a tot copia străduinţele altor state, or fi bune, n-or fi bune, mai adeseori pierde şi politicianul pista sa de navigare internă!” A fi scurt, o unitate de vederi şi acţiuni ale culturii, artei şi politicii româneşti va fi calea cea mai roditoare  prin care românul va putea exista în timp şi spaţiu!

M.V.: Ştiu că aţi călătorit în multe ţări din Europa, din Australia; ce impresie v-au făcut alte neamuri, raportate la cultura şi civilizaţia românească?

I.M.: Ca popor vechi european, noi avem o cultură şi o şcoală cu tradiţii recunoscute în lume. Valoroşi şi bine dotaţi, copiii români se dovedesc continuu pe locuri de frunte la competiţiile internaţionale, nu avem motiv să ne considerăm mai prejos de alţii. Numai că odată existente, acestor minţi tinere nu li se mai urmăresc sprijinirea devenirii lor, faţada primă fiind iar flămânzenia şi interesul banilor, care să devină, vezi, doamne, etalonul valorii, iar adevărata inteligenţă, adică aceşti tineri de viitor, părăsesc ţara. De fapt nici nu e nou acest fenomen, deoarece cultura şi gândirea europeană se afla la baza înfloririlor economice şi de libertate în toate ţările bogate ale lumii, pe când continentul socotit leagăn al civilizaţiei, o duce mereu pe brânci, cu lupte şi certuri de tot felul, mai ales cel al răzoarelor despărţitoare-frontierele. Ideea UE nu e rea, greşit este că nu s-a accentuat valoarea noţiunii de unitate în diversitate şi nu de nivelări la care să se marginalizeze o limbă, o tradiţie, o credinţă! Aci e buba! Ţările europene bănuiesc- istoriceşte vorbind- iar vise imperiale, deci ar fi aci iar acelaşi efect al legii dezvoltării ondulatorii a filosofului român Vasile Conta din secolul trecut, referitoare la acele căderi şi noi naşteri de imperii! Oricum, Românii sunt un popor viguros, cu nimic mai prejos în raport cu civilizaţia altor state ale lumii!

M.V.: Pseudonimele, dacă le-aţi folosit uneori, au fost veleităţi de artist, sau o mască protectoare a scriitorului în faţa regimului politic?

I.M.: Nu, n-am recurs la aceste forme de mascare. Am stat drept în arenă, cu nume şi fizionomie, aşa cum m-a creat Dumnezeu. Atâta timp cât n-am fost şi nu sunt un crimi-nal, n-am de ce a mă ascunde. Privesc cu demnitate în ochi pe oricine, şi strig tare că sunt Român din Bihor! Dar nu sunt nici pseudonimele de neacceptat, în general la scriitorii tineri maliţioşi sau personalităţi cu mari responsabilităţi in general!

M.V.: Sunteţi scriitor, domnule Ioan Miclău; cum definiţi noţiunea de critică literară?

I.M.: Prin viziunea minţii mele, critica literară o văd ca pe un exerciţiu intelectual profesat de oameni integri, competenţi, studioşi şi cunoscători în materie  de arte şi literatură. Rolul acesteia este a da valoare operei literare, a sprijini creatorii spre a-şi împlini vocaţia scriitoricească în deplină libertate, cu folos emancipării, educaţiei, înnobilării caracterului omului, omenirii! Invidiile şi pizmele nu pot fi în nici un caz un apanaj sănătos unei critici literare cu adevărat de specialitate!”

M.V.: Ce au însemnat femeile în viaţa dvs? Mă refer la toate femeile care v-au marcat / vă marchează în vreun fel existenţa.

I.M.: Într-adevăr o întrebare de fond, de excelenţă, fiindcă doar bine ştim că femeia a fost şi este ipostaza unui ideal al tuturor artelor. Încă din istoriile vremilor antice,  femeia era un etalon al civilizaţiei. Unde femeia era egală cu bărbatul şi avea o bună creştere, era şi semn al unui popor evoluat. Apoi, care bărbat cu o bună credinţă nu va recunoaşte pe lângă frumuseţe şi rolul de mamă al femeii, inteligenţa acesteia, sensibilităţile ei artistice, dexteritatea economică în familie, răbdarea şi suferinţele ei tainice,  ce cu atâta tenacitate zâmbind nouă, le îndură! În însăşi activitatea mea de creaţie literară, în care mă strădui, am fost extrem de mişcat, plăcut bineînţeles, de subtilitatea imaginaţiei femeii în arte, puterea de pătrundere în lumea imaginaţiei şi scoaterea de acolo a unor opere perle, a unor versuri încărcate de semnificaţii de mare valoare umană şi morală. Femei românce ale zilei prezente, dau la iveală opere literare de-a dreptul geniale, scormonesc universul infinit, redând în  diverse nuanţe frumuseţile acestei vieţi. Sunt adevărate forţe gânditoare, de care m-am simţit atras, vrednice de apreciat şi urmat ca pe nişte călăuze luminate, muze şi simboluri de iubire, născătoare de vieţi! Aşadar, spre a ne dovedi bărbaţi civilizaţi, să învăţăm a respecta şi iubi Femeia!

M.V.: Credinţa v-a dat puterea de a rezista? Aria de suflet este un loc tabu pentru mulţi dintre noi, dar aş dori să-mi spuneţi ceva despre ea.

I.M.: Aci am putea spune că sufletul  oricărui creştin presimte o chemare, un dor interior  de a-l căuta pe Dumnezeu! Eu sunt creştin ortodox, iar în rugăciunile mele şi ale familiei, ne rugăm de sănătate, înţelepciune şi protecţie. Căci acestea sunt valorile cele mai umane, şi mai am inspiraţia din experienţa propriei vieţi şi a lumii în care trăiesc cum, creştinismul sănătos al lui Iisus Hristos nu a îndemnat niciodată spre fanatism, ci tocmai spre iubire şi înţelepciune. Acest fel de credinţă creştină îl văd eu în conştiinţa mea a fi calea spre viaţa omenească într-adevar folositoare! Artele în general, poeţii prin talentul lor universal, tocmai aceste lumini ale lui Dumnezeu le preamăresc.Există chiar o recentă carte intitulată „Ruga poeţilor”publicată în 1995 la Iaşi, autori fiind Nicolae şi Aurelia Ciudin, o antologie de poezii creştine, în care autorii cărţii adună versurile celor mai eminenţi poeţi români, clasici şi contemporani. Această carte prefaţată de recentul plecat la Ceruri, prof.univ.Alexandru Husar, este dovada a tocmai ceea ce spun în credinţa mea, despre viziunile creştine ale creatorilor de arte în general. Ce cuvinte pline de duh şi adevăr zicea Eminescu: „Vom înainta cu toată ticăloşia noastră, fiindcă nu avem încotro”, deci nu putem ieşi din acea cale a voinţei dumnezeieşti!” Într-un mod concentrat aş spune, că nu poate fi fericire fără credinţă şi iubire între oameni!”

M.V.: Există, desigur, o întrebare ce a rămas nerostită. Vă rog, domnule Ioan Miclău, să-i formulaţi un răspuns…  Ori să puneţi o întrebare.

I.M.: Ar mai fi o întrebare scurtă, oarecum filosofică şi proverbială, formulată cam aşa: „Unde să căutăm binele ca să evităm răul? Răspunsul meu, desigur, e subiectiv:„În cugetul şi conştiinţa oamenilor!”

M.V.: Ardelean care „duce un gând până la capăt”, cum spunea Blaga, ce proiecte de viitor v-au rămas nefinalizate, ce proiecte secrete aveţi?

I.M.: Există o vorbă populară care zice: “Omul cât trăieşte, tot gândeşte”. Om fiind şi eu mă tot gândesc ce s-ar putea scrie şi face  pentru a se reuşi, azi mai mult ca oricând, a se ajunge la acea unitate mult dorită a tuturor românilor din lume, în aceste condiţii de libere deschideri geografice de ne zicem, globali şi planetari? Dar tot globali şi planetari am fost şi acum opt mii de ani, nepărăsind încă această planetă frumoasă: Pământul!

Apoi, oricât ai fi de planetar, un loc tot trebuie să ai pe Planetă, un cuib, mai ales când vezi că nu te vrea nimeni în cuibul lor, ci doar aşa pe lângă ei! Deci avem şi noi cuibul nostru românesc, la care să ne raportăm, avem o limbă prin care ne exprimăm, şi avem şi noi acelaşi suflet şi duh dat de Dumnezeu ca tuturor naţiilor Planetei! A fi liber pe această planetă presupune cugete şi conştiinţe într-adevăr civilizate prin iubire şi întraju-torare!  De aici, din acest noian al realităţilor acestora, doresc să-mi scot câte o idee, idei de proiecte cum ziceţi, de viitor, dar pe care  nu le vreau secrete ci pe faţă puse, deci conştient  de rolul artei  în luminarea  adevărului iubit de omenire. Deci fără a scrie despre cai verzi pe pereţi, şi să mai  aştept şi premii şi onoruri, sau vezi, Doamne, vreun fuştei sus de tot,  colo pe scara valorilor literare! Oricum, răspunzând la întrebare, plănuiesc acum a aduna mai mulţi snopi de grâu/versuri, din care să alcătuiesc o cruce/carte nouă! Sper să se împlinească asta pe la revărsatul zorilor anului viitor! 2010! Sper!

M.V.: În încheiere, vă rog să formulaţi o sugestie pentru revista Gând românesc de la Alba Iulia. Vă mulţumesc şi: Bună ziua, Bade Ioane!

I.M.: Revistei “Gând românesc” din Alba Iulia,  îi doresc aceeaşi verticalitate, ce a avut-o de la bun început. În pagina ei să rodească gândul cel frumos al românimii ce priveşte cu drag şi respect spre Cetatea  Alba Iulia, oraşul simbol al Unirii Ţărilor Române de la 1601. Echipa editorială de acum să statueze  prin curaj şi patriotism acel prestigiu şi umanism necesar viitorului revistei “Gând românesc”.

M.V.: Vă mulţumesc pentru frumoasele cuvinte pline de înţelepciune, adevărate perle, fapt care conduce spre titlul inspirat. Vă salut  cu aleasă preţuire, domnule Ioan Miclău!

MARIA VAIDA