~Vasile Zărnescu: „Apariţia şi dispariţia cultului greco-catolic“

APARIŢIA ŞI DISPARIŢIA CULTULUI GRECO-CATOLIC (1)
Acest studiu reprezintă partea introductivă a volumului BISERICA GRECO-CATOLICĂ ÎNTRE ISTORIE ŞI IMPOSTURĂ, a cărui redactare am început-o în 1995, dar pe care, din varii motive, nu am putut-o publica. De altfel, şi acest studiu a rămas inedit pînă acum. Totuşi, studiul – redactat într-o formă specială, aceasta de faţă fiind modificată pentru ochiul public – fusese susţinut în faţa celor îndreptăţiţi să îl transmită, conform legii, instituţiilor abilitate ale statului, în vederea elaborării măsurilor de contracarare a consecinţelor extrem de nocive provocate de activitatea antinaţională şi antiromânească a liderilor ex-greco-catolici.

Deşi obligaţi să îl promoveze ierarhic, se pare că nu au făcut-o, avînd în vedere faptul că măsurile aşteptate nu au apărut. În schimb, predicţiile mele aveau să se adeverească, din păcate, cu efectele dezastruoase cunoscute deja: aplicarea criminalei politici restitutio in integrum a anulat imensele avantaje aduse României de Nicolae Titulescu în faimosul proces al „optanţilor unguri“, ajungîndu-se cu restituirile abuzive – aproape totdeauna prin manevre oneroase – pînă acolo, înapoi în timp, încît s-au anulat şi reformele agrare şi chiar, în mare parte, reformele lui Alexandru Ioan Cuza – dar în favoarea unei clici numite a „rechinilor imobiliari“. În plus, politica restitutio in integrum a dus la remaghiarizarea Ardealului şi la jefuirea lui de către urmaşii horthyştilor – în dauna tuturor românilor, nu numai a ardelenilor.

Ulterior, aşa cum am mai arătat, am dezvoltat anumite teme importante pe care, din motive de oportunitate şi interes naţional, le-am publicat în presa naţionalistă, între ani 1997-2000, spre a atrage atenţia opiniei publice asupra caracterului pernicios al reapariţiei cultului zis „greco-catolic“, reapariţie la fel de silnică în 1990 precum şi instituirea sa, cu „forcepsul“, în preajma anului 1700. La sfîrşitul acestui studiu le reamintesc pe celelalte mai reprezentative, legate de cultul ex-greco-catolic.

***

1. Aspectul istorico-politic

La origine, „unirea cu Roma“ este un concept politic – şi un eşec politic – rezultat din combinaţia dintre politica religioasă a Imperiului Bizantin şi misiunea politică a papalităţii romane, sub pretextul apărării creştinismului (cf. 4, pag. 413).

Constrîns de împrejurări, împăratul Mihail Paleologu propunea papei Grigore al X-lea, la Conciliul de la Lyon din 1274, un acord prin care recunoştea că Biserica romană deţine supremaţia asupra Bisericii universale, dar populaţia greacă nu a admis aceste aranjamente. Două secole mai tîrziu, sub ameninţarea otomanilor, împăratul Leon al VIII-lea consimte să recunoască papei „plenitudinea puterii“, în speranţa că va obţine ajutor împotriva turcilor (ibidem).

Dat fiind faptul că erau culte congenere, creştine, Biserica catolică a considerat că Biserica Ortodoxă era un pericol mai mare pentru catolicism – întrucît similitudinea credinţei constituie o matrice care-i putea reconverti pe catolici la ortodoxism -, pe cînd religia musulmană, fiind diferită, era foarte greu accesibilă spiritualităţii creştine. De aceea a preferat să nu acorde ajutorul promis Bisericii Ortodoxe, lăsînd-o la discreţia turcilor – după ce, între timp, prin cele 8 cruciate, Biserica catolică a jefuit Ierusalimul şi Bizanţul.

„Unirile“ acestea n-au lăsat nici o urmă, mai ales că s-a văzut că papii erau mai degrabă ocupaţi să extindă puterea lor politică în Răsărit, decît să ofere protecţie creştinilor împotriva otomanilor.

1.1 Uniatismul în Transilvania

După experimentele uniate cu rutenii din Polonia şi cu ucrainenii, înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice în Transilvania s-a consumat între anii 1698-1701.

Acest demers a fost făcut de autorităţile ecleziastice din Transilvania fără ştirea celor din Ţara Românească, faţă de care erau subordonate, pe de o parte, în intenţia de a se opune atît catolicismului promovat de Imperiul Habsburgic – utilizîndu-l într-un sens autoprotector -, cît şi curentelor generate de reformă – lutheranismul şi calvinismul, recent pătrunse în Transilvania şi adoptate de conducătorii maghiari ai acestei provincii româneşti – şi, pe de altă parte, pentru a depăşi oprimarea social-politică, determinată de statutul de „naţiune tolerată“ care îi fusese impus poporului român prin pactul Unio trium nationum, instituit în 1437, abolit formal în 1848 şi înlăturat efectiv abia prin Unirea din 1 Decembrie 1918.

Imperiul Austriac, prin împăratul Leopold I, a impus „unirea“ cu Roma pentru a-şi subordona poporul român, majoritar, şi a-l folosi împotriva conducătorilor maghiari ai Transilvaniei, care manifestau tendinţe autonomiste.

„Unirea“ cu Roma a început cînd la conducerea Bisericii Ortodoxe autohtone se afla tînărul mitropolit Atanasie.

Pentru început, unirea a fost consemnată în decretul imperial din 14 aprilie 1698, conform căruia românii aveau posibilitatea să se unească cu oricare dintre cele patru religii „recepte“ – calvină (reformată), lutherană (protestantă), unitariană şi catolică – sau să rămînă la vechea credinţă. În urma manevrelor cardinalului catolic Kollonics, a apărut „manifestul de unire“ din 7 octombrie 1698, semnat de 38 de protopopi. Nu a existat – cum se pretinde – un „sinod“ convocat la 7 octombrie, iar „manifestul“ – cum s-a dovedit mai tîrziu – a fost un fals comis de iezuiţi, motiv pentru care nici nu fusese prezentat Curţii din Viena.

Prin Pacea de la Carloviţ din 26 ianuarie 1699, împăratul Leopold şi-a anexat Transilvania şi a putut să fie mai ferm în politica sa. Ca urmare, a dat Diploma leopoldină din 16/28 februarie 1699 – numită şi Prima Diplomă a unirii -, prin care consfinţea unirea românilor cu catolicii, instituindu-se cultul „greco-catolic“. Dar a intervenit protestul de la 14 iulie 1699 al cercurilor conducătoare din Transilvania, în care se sublinia că prin „unire“ „popii români nu au devenit catolici veritabili sau uniţi adevăraţi, nici prieteni ai catolicismului, ci nişte oameni eliberaţi de impozite şi de iobăgie, dispuşi să lupte împotriva domnilor de pămînt“. În consecinţă, împăratul a dat un nou decret, la 26 august 1699, prin care se revenea la dispoziţiile din 14 aprilie 1698. Dar, în subteran, a dat dispoziţii generalului comandant al Transilvaniei, Rabutin, să-i determine pe români la unire cu catolicismul.

Dar mitropolitul Atanasie nu a semnat manifestul unirii şi a declarat lui Dindar, agentul lui Brîncoveanu, că nu este unit. Desigur că ambiguitatea mitropolitului nu convenea nici iezuiţilor. Cum în 1700 „uniaţia“ trecea printr-o criză, Atanasie a fost invitat la Viena spre a fi determinat să facă o mărturisire de credinţă publică. Pentru a-l şantaja mai bine, iezuiţii au formulat împotriva lui 22 capete de acuzare, avînd de ales între a fi condamnat sau a accepta condiţiile de unire impuse de cardinalul Kollonics. După lungi frămîntări şi discuţii, Atanasie s-a hotărît pentru „unire“.

În consecinţă, la 19/30 martie 1701, împăratul Leopold I a dat, printre altele, a Doua Diplomă – conţinînd 15 articole -, care a fost socotită adevăratul act de întemeiere a Bisericii Române Unite (cf. 14, vol. 2, p. 309). În această diplomă apar două aspecte noi: punctele 3 şi 5. Astfel, în punctul 5, pentru eliminarea „erorilor“ şi asigurarea bunei funcţionări a noii biserici, aceasta este pusă în dependenţă de arhiepiscopia de Strigoniu (la care ajunsese arhiepiscop chiar cardinalul Leopold Kollonics) şi instituie pe lîngă episcopul Atanasie – căci fusese degradat din mitropolit la rangul de „episcop al naţiunii române din Transilvania şi părţile alipite“ – un „teolog“ iezuit, care avea să-l supravegheze în toate: avea să-i controleze actele, scrisorile – mai cu seamă corespondenţa cu lumea ortodoxă -, numirile, judecările de preoţi etc. (cf. 14, vol. 2, pag. 295-309). În articolul 3, cel mai important, se prevedea ca şi mirenii – chiar şi cei de stare plebeie – care se vor uni cu Roma după norma prescrisă de teolog să fie numaidecît cuprinşi în „Statul catolic şi, astfel, să fie socotiţi între Stări şi vrednici de legile patriei şi de toate beneficiile, să fie nu ca pînă acum numai toleraţi, ci aşezaţi în rîndul celorlalţi fii ai Patriei“ (cf.: 11, pag. 226; 16, pag. 138).

Acest „punct era menit, desigur, să fie o nouă ispită pentru unire“ (cf. 16, pag. 145), căci el deschidea perspectiva de a face parte din naţiunile politice, de a putea intra în cadrele constituţiei ţării. Numai că textul nu se va aplica niciodată, a fost trecut sub tăcere, Diploma fiind, efectiv, ascunsă (cf.: 16, pag. 146; 14, pag. 315-324). Avea să fie găsită, întîmplător, după o sută de ani, în biblioteca unui grof maghiar, de către greco-catolicul Nicolae Densuşianu, cel care a realizat monumentala lucrare Dacia Preistorică.

Nobilimea maghiară, îndeosebi, s-a temut, fireşte, tot mai mult de consecinţele politice ale posibilei uniri. Publicarea Diplomei în Dietă s-a făcut discret, dar Dieta a protestat iarăşi, considerînd-o o „gafă“ politică. Pe de altă parte, ortodocşii au protestat şi ei faţă de Atanasie, pentru că şi-a părăsit credinţa. Nobilul român Gavril Nagyszegi porni o întreagă acţiune împotriva unirii, mai întîi în numele ortodocşilor din Alba Iulia, apoi în al celor din întreaga provincie, fapt pentru care a fost încarcerat 5 ani (cf. 10, vol. 2, pag. 35-36). Oricum, după protestul Dietei, nici Curtea de la Viena nu a mai insistat. În consecinţă, cu diploma din 12 decembrie 1701, împăratul revine la concesiile din 14 aprilie 1698 şi 26 august 1699, care îngăduiau românilor unirea cu oricare dintre religiile „recepte“ sau rămînerea în propria credinţă.

Totodată, semnificativ este şi faptul că Atanasie este caracterizat de Nicolae Iorga ca fiind „un om cu două feţe“, care „avea amîndouă mîinile pline cu daruri: cu una întindea Împăratului şi lui Kollonics declaraţia latină de unire fără condiţii şi clauze de garanţie, iar cu alta muntenilor ortodocşi actul românesc de reforme“. Oricum, cel puţin în aparenţă, Atanasie trădase ortodoxismul, din care motiv Patriarhul de Constantinopol, Calinic, l-a denumit pe Atanasie „Satanasie“, destituindu-l din demnitatea arhierească (cf. 10, vol. 2, pag. 39). O dovadă în plus a faptului că actul „uniaţiei“ a fost o silnicie este că toate documentele premergătoare celor „împărăteşti“ – precum „manifestul pentru unire“ – au fost false (cf.: 7, passim; 14, pag. 303). Prin aceasta s-a inaugurat, însă, pe de o parte, lupta pentru emanciparea social-politică prin intermediul uniaţiei şi, pe de altă parte, atît aceea de păstrare a ortodoxismului în mod independent, cît şi în cadrul „unirii“ cu Roma. O mare pată în istoria acestei uniri o constituie silniciile inchizitoriale ale episcopului uniat Petru Pavel Aron, „încununate“ de distrugerile cu tunul sau prin incendiere de către generalul Nicolae Adolf Bukow, în 1761, a peste 140 de biserici şi mînăstiri ortodoxe (cf. 17, vol. 2, pag. 300-301).

După cum subliniază Nicolae Iorga, apariţia bisericii greco-catolice a însemnat prima breşă în unitatea naţională a românilor, care, sub aspect spiritual, erau într-adevăr uniţi (cf. 10, vol. 1, pag. 426) – nu în sensul cultic al termenului, ci în sensul naţional şi spiritual -, fiind separaţi doar politic, în cadrul celor trei provincii româneşti.

Uniatismul a fost doar un tertip politic, deoarece emanciparea poporului român din Transilvania nu s-a realizat.

După formarea României Mari, motivaţia social-politică a apariţiei Bisericii Române Unite cu Roma (B.R.U.R.) a dispărut, iar existenţa acestui cult nu mai era necesară (cf. 4, pag. 414). Însă bazele social-confesionale nu s-ar fi putut înlătura printr-o simplă reglementare juridică, presupunînd că s-ar fi putut propune o astfel de lege. De aceea, Constituţia României din 1923 admitea că „Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica Ortodoxă Română … este biserica dominantă în Statul român, iar cea greco-catolică are întîietate faţă de celelalte culte“.

1.2. Concordatul – act de subminare a suveranităţii

şi siguranţei statului român

Statul român a încheiat în secret cu Vaticanul Concordatul din 1927 – primul încheiat cu o ţară necatolică -, ratificat după spinoase tratative abia în 1929, prin care se încalcă art. 22 din Constituţie, care preciza că „Raporturile dintre diferitele culte şi stat se vor stabili prin lege“. Or, prin Concordat atît cultul romano-catolic, cît şi cel greco-catolic tratau cu Statul Român de la egal la egal, fapt care contravenea prevederilor legale şi era în detrimentul Bisericii Ortodoxe Române (cf.: 3, pag. 17 şi urm.; 9, pag. 21 şi următoarele).

Concordatul a fost ratificat de către Parlament la presiunea primului ministru de atunci, greco-catolicul Iuliu Maniu, deşi, anterior, Nicolae Iorga şi alţi miniştri se opuseseră vehement. De asemenea, mai mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au adresat un protest Parlamentului.

Din aceste motive, între cele două Biserici apar conflicte, intervalul 1932-1940 fiind caracterizat prin numeroase cereri de reîntregire a Bisericii Ortodoxe Române prin includerea credincioşilor greco-catolici în cultul ortodox.

După denunţarea Concordatului prin Decretul nr. 151, publicat în Monitorul Oficial (M. Of.) nr. 164 din 19 iulie 1948, B.O.R. a încercat din nou să determine credincioşii şi preoţii greco-catolici să revină la ortodoxie.

În zilele de 1-3 octombrie 1948, la Cluj şi Bucureşti, 38 de protopopi greco-catolici – în numele a 450 de preoţi – au prezentat „Proclamaţia“ de trecere la Ortodoxie şi de rupere a legăturilor cu Vaticanul. La 21 octombrie 1948, în Catedrala de la Alba Iulia, în prezenţa a peste 20.000 de persoane, s-a consfinţit revenirea la Biserica Ortodoxă Română (cf. şi 14, pag. 120-121).

2. Aspectul dogmatico-teologic

2.1. Dogmele uniaţiei

La înfiinţarea, în 1698, Biserica Română Unită cu Roma (B.R.U.R.) a acceptat următoarele patru dogme romano-catolice: primatul papal, împărtăşania cu pîine nedospită, existenţa Purgatoriului şi principiul filioque: adică Duhul Sfînt purcede atît de la Tatăl, cît şi de la Fiul (cf. şi 6, pag. 27). Reamintim că această ultimă dogmă a fost una din cauzele care au dus la marea schismă din 1054, consfinţind actuala dihotomie: catolicism şi ortodoxism.

Prevăzători să nu se încalce sub vreun pretext oarecare aceste limitări, protopopii care au convenit la această soluţie au insistat să se consemneze că nu vreau „supt nici un motiv ca biserica românească să se aducă la mai mult decît cele patru puncte“ (cf. 11, pag. 226).

În rest, noua Biserică îşi păstra intacte ritul ortodox, adică „Sfînta tradiţie“, „legea“ (doctrina strămoşească), organizarea bisericească (alegerea episcopilor, drepturile protopopiatelor, adunările eparhiale etc.), precum şi cultul propriu-zis în limba română, vestimentaţia bisericească ortodoxă etc.

2.2. Catolicizarea deplină a fostului cult greco-catolic

Vaticanul, promovînd conceptul „catolicism fără graniţe“, este – sub aspect religios – o organizaţie transnaţională, în esenţă mondialistă, în contradicţie cu Bisericile Ortodoxe naţionale, care sunt autocefale, deci independente, iar sub aspect politic este un „stat“ imperialist, îndelung versat în aplicarea metodelor cu care să-şi impună voinţa în statele în care există culte subordonate.

Biserica fostă greco-catolică – adică Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin din România, după denumirea ei autentică (cf. infra, cap. 3.2) – a acceptat întreaga dogmă catolică apărută după 1700, adică: infailibilitatea papei, imaculata concepţie, urcarea la cer cu trup a Maicii Domnului, codul canonic etc. Or, codul canonic stipulează categoric că nu există decît o singură Biserică Catolică în lume, cu o singură doctrină, dar cu rituri diferite – rituri care, însă, nu au implicaţii dogmatice. Cu timpul, conţinutul dogmatic a făcut să se piardă şi ritul ortodox („bizantin“), după cum se poate constata şi la televizor.

În primul rînd, această situaţie este confirmată de documentele şi acţiunile Vaticanului.

Episcopii greco-catolici depun jurămînt în faţa papei, a unui cardinal sau a unui nunţiu papal, conform canonului 332, pct. 2, din Codex juris canonici, care stipulează: „Înainte de instituirea sau înscăunarea canonică, candidatul, pe lîngă mărturisirea de credinţă despre care se tratează în canoanele 1406-1408, trebuie să depună şi jurămîntul de fidelitate faţă de Sfîntul Scaun, după formula aprobată de Scaunul Apostolic“ (cf. 9, pag. 49).

Fără a notifica Guvernului României, conform uzanţelor diplomatice – şi, deci, silind statul român să accepte politica faptului împlinit -, prin Decretul papal din 14 martie 1990 au fost numiţi „episcopii catolici de rit latin şi rit bizantin în România“, au fost înfiinţate alte 3 episcopii greco-catolice şi, totodată, mitropolitul Bisericii greco-catolice a fost denumit cardinal – situaţii care nu erau posibile nici în timpul Concordatului (cf.: 9, pag. 52; 12, pag. 205-210).

În baza constituţiei Vaticanului, Codex juris canonici, în actuala sa nomenclatură nu există denumirea „Biserica Greco-Catolică Unită cu Roma“ din România, ci numai „Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin“ din România – ceea ce revine la a spune, pe de o parte, că, din punctul  de vedere al dreptului internaţional, „Biserica greco-catolică din România nu există sub aspect formal“, iar, pe de altă parte, că însuşi Vaticanul recunoaşte implicit că aşa-zisa „Biserică Greco-Catolică“ este doar catolică.

Aceeaşi denumire o foloseşte Vaticanul şi atunci cînd recunoaşte atribuţiile (statutul) Conferinţei episcopilor Bisericii Catolice din România. Semnificativ este faptul că, spre deosebire de situaţia de pînă în 1948, astăzi există o singură Conferinţă a episcopilor catolici din România, în care sunt incluşi ierarhii cultului romano-catolic şi cei de la autointitulata „Biserică Română Unită cu Roma“ (B.R.U.R.).

În al doilea rînd, că aşa stau lucrurile o atestă (in)acţiunile şi afirmaţiile unor lideri ex-greco-catolici autohtoni.

În Scrisoarea către papa Ioan Paul al II-lea, publicată în Viaţa creştină nr. 20/oct. 1993 (organul oficial al aşa-numitei B.R.U.R.), administratorul apostolic George Guţiu – episcop de Cluj-Gherla – susţine că „…Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, nu acceptă nimic din textele de la Rhodos, Freiburg, Ariccia şi Balamand şi declară nule semnăturile de pe aceste texte“ şi argumentează: „Fidelitatea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, faţă de Primatul lui Petru şi Credinţa catolică… are o valoare mai mare decît ecumenismul anticatolic al B.O.R.“ Deci, după acest George Guţiu ar fi valabil exclusiv ecumenismul antiortodox al Vaticanului!

Într-un interviu acordat Europei libere (publicat în România liberă din 23 octombrie 1993), acelaşi episcop George Guţiu afirmă: „…noi, greco-catolicii şi Biserica Blajului, rămînem Biserica şi Centrul vieţii spirituale a românilor catolici din Transilvania“ (sic).

Preotul greco-catolic Anton Moisin, iniţiatorul aşa-zisei „Noi Mişcări Memorandiste“, manifestă aceeaşi atitudine antiortodoxă, antiromânească şi antinaţională, susţinînd că „nici în epoca stăpînirii străine B.R.U.R. nu a fost supusă unor asemenea persecuţii ca cele suportate acum“.

În concluzie, pretinsa „Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică)“ de azi nu reprezintă reînfiinţarea vechii Biserici greco-catolice, instituită, silnic, la 1698, care era descendentă din Biserica Ortodoxă a românilor şi care a dăinuit – e-adevărat, fiind din ce în ce mai puţin ortodoxă – pînă la 1948, ci este vorba de un cult eminamente catolicizat, consecvent subsumat ofensivei catolice, avînd cele mai multe procese intentate în scopul recuperării fostului patrimoniu conform principiului restitutio in integrum.

(Continuare în episodul următor)

Postarea anterioară on line aici

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

_______________

APARIŢIA ŞI DISPARIŢIA CULTULUI GRECO-CATOLIC (2)

Vasile Zarnescu

Episodul întâi aici

3. Aspectele juridice

În octombrie 1948, după declararea refacerii unităţii Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.), unii credincioşi şi preoţi, în frunte cu cîţiva episcopi, au refuzat să părăsească Biserica Română Unită cu Roma (B.R.U.R.), zisă şi greco-catolică.

3.1. Dispariţia Bisericii Greco-Catolice

Între timp, fusese promulgat Decretul-Lege nr. 177 referitor la Regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial nr. 178/4 august 1948 (cu unele mici modificări şi rectificări ulterioare).

Decretul-Lege nr. 177/1948, în art. 13, prevede ca toate cultele, pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, vor trebui să fie recunoscute prin Decret al Marii Adunări Naţionale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării Ministerului Cultelor; în art. 14 stipulează: „În vederea recunoaşterii, fiecare cult religios va înainta, prin Ministerul Cultelor, spre examinare şi aprobare, statutul său de organizare şi funcţionare, însoţit de mărturisirea de credinţă respectivă“; în art. 56 se prevede că toate cultele sunt datoare să îşi înainteze statutul de organizare, însoţit de mărturisirea de credinţă, în termen de 3 luni de la data publicării respectivului Decret-Lege.

Acest decret mai prevede că bunurile ecleziastice parohiale trec de la o biserică la alta dacă majoritatea credincioşilor a făcut această opţiune confesională.

Dar B.R.U.R. nu s-a conformat prevederilor acestui Decret-Lege. Pe cale de consecinţă juridică, a fost promulgat Decretul nr. 358/1948 privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic (publicat în M. Of. nr. 281/2 decembrie 1948).

Decretul nr. 358/1948 stabilea următoarele: Art. 1: „În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul-Lege nr. 177/1948, organele centrale şi statuare ale acestui cult, ca Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregaţiile, mănăstirile, fundaţiile, asociaţiile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţii sub orice denumire, încetează de a mai exista“.

Art. 2. „Averea mobilă şi imobilă aparţinînd organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art.1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine statului român, care le va lua în primire imediat. O comisie interdepartamentală, compusă din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţămîntului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putînd atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente“.

La 27 decembrie 1948 a fost emisă H.C.M. nr. 1719, care, în art. 3, lit. c, prevedea: „Catedralele, bisericile, capelele şi clădirile afectate cultului divin, ca şi mănăstirile şi schiturile cu curţile şi terenurile înconjurătoare trec în proprietatea B.O.R. sau a diferitelor ei părţi componente, pe teritoriul cărora se află aceste bunuri“.

Aşadar, încetarea activităţii cultului greco-catolic a fost determinată, în primul rînd, de trecerea marii majorităţi a enoriaşilor şi a deservenţilor greco-catolici la ortodoxismul din care s-au desprins (cf. şi 12, pag. 123-124) şi, în al doilea rînd, de refuzul celor care au mai rămas în B.R.U.R. de a se conforma Decretului-Lege nr. 177/1948, nedepunînd documentele solicitate, şi nu doar în urma prevederilor Decretului nr. 358/1948 – cum în mod denaturat se pretinde cu obstinaţie.

Apoi, bisericile şi casele parohiale au fost trecute în proprietatea parohiilor ortodoxe şi nu a statului român – cum la fel de tendenţios şi consecvent se pretinde că s-ar fi întîmplat.

La acea dată nu exista nici un act normativ care să permită statului să devină proprietar de bunuri ecleziastice. Statutul Bisericii Ortodoxe Române în vigoare în acea etapă prevedea că bunurile ecleziastice parohiale – biserici, capele, cimitire, case parohiale etc. – sunt în proprietatea comunităţilor religioase, a bisericii şi nu a statului.

Actualmente, colportarea continuă a ideii „desfiinţării abuzive“ prin Decretul nr. 358/1948 şi a aproprierii de către Statul român a patrimoniului fostei B.R.U.R., pe care, apoi, l-a dat B.O.R., are rolul de a susţine falsa teză a „colaboraţionismului dintre B.O.R. şi statul comunist“ în scopul culpabilizării întregului popor român, ca fiind de obedienţă comunistă. De aici, pretinsa necesitate a „evanghelizării“ românilor, spre a le fi inculcate valorile culturii şi democraţiei occidentale, considerate a fi preponderent catolice – deşi preponderenţa o deţine neoprotestantismul, deci anticatolicismul.

Totuşi, deşi cultele neoprotestante – în special baptist şi iehovist – sunt, conform denumirii generice, anticatolice, acestea (îndeosebi cultele maghiare) ajung prompt la un consens cu catolicii cînd este vorba de elaborarea unor teze sau organizarea de activităţi contra cultului ortodox.

Totuşi, pe de altă parte, Decretul nr. 126/1990 a devenit un precedent utilizat spre a se exercita presiuni în vederea aplicării aceluiaşi regim preferenţial şi pentru alte culte.

Astfel, de exemplu, în 29 noiembrie 1995, fără un anunţ prealabil, s-a prezentat în audienţă la Ilie Fonta, şeful Secretariatului de Stat pentru Culte, un diplomat american, care a manifestat interes pentru următoarele probleme: stadiul elaborării proiectului de lege a cultelor şi unde se află acesta în prezent; etapele pe care le parcurge un proiect de lege de la elaborare pînă la adoptare şi intrarea sa în vigoare ca act normativ; care lege a cultelor este în vigoare şi se aplică în prezent în România; dacă statul român a recunoscut prin decret Biserica greco-catolică, de ce nu recunoaşte în acelaşi mod şi alte culte; de ce nu sunt recunoscuţi mormonii ca biserică legală în România; pentru cînd anticipează Secretariatul de Stat pentru Culte că va fi votată şi va intra în vigoare noua lege a cultelor etc.

4. Duplicitatea clerului „greco-catolic“

Speculîndu-se amalgamul format din incultura juridică a multora, starea de confuzie generală şi timorarea provocată abil prin culpabilizarea poporului ca fiind de obedienţă „comunistă“, cercurile interesate au reuşit să aplice un scenariu elaborat, printre alţii, inclusiv de către Vatican – mai ales că papa Ioan Paul al II-lea este prezentat ca un corifeu la luptei contra comunismului.

Duplicitatea liderilor cultului „greco-catolic“ este relevată, printre altele, de promptitudinea introducerii Decretului nr. 358/1948 printre primele acte legislative abrogate de către noile autorităţi în chiar primele zile ale Revoluţiei din Decembrie 1989, cînd deciziile se luau pripit, în acea atmosferă specifică. Respectiva abrogare nu avea nici o valoare juridică, dar avea una diversionistă: de a crea glazura legală pentru a „întemeia“ reintroducerea acestui cult condamnat de istorie.

Conducerea actualei „Biserici Române Unite cu Roma“ nu a prezentat organelor de stat abilitate statutul de organizare şi funcţionare şi, mai ales, mărturisirea de credinţă. Dar în mod deliberat nu a făcut şi nici nu va face acest lucru, deoarece, altfel, s-ar constata că noua mărturisire de credinţă este total diferită de aceea de la 1700, fiind – în realitate – la fel cu aceea a Bisericii Romano-catolice. Apropriindu-şi ilegal denumirea fostei Biserici Române Unite cu Roma (greco-catolică), actuala Biserică Catolică Orientală de Rit Bizantin (ex-greco-catolică) utilizează diverse subterfugii pentru a părea urmaşa fostului cult greco-catolic.

În urma recensămîntului din ianuarie 1992, a rezultat că numărul „greco-catolicilor“ este de 228.377 (un procent din totalul populaţiei). Dar, conform schemei organizatorice avansate a B.R.U.R., aceasta ar dispune de: 5 episcopii, 5 vicariate, 71 protopopiate, 1.550 parohii, 860 filii şi 280 de preoţi (Elocventă este, prin similitudine, situaţia prezentată în 2, pag. 8).

Redăm spre comparaţie situaţia Bisericii Reformate din România: 801.577 enoriaşi (3,5 la sută din populaţie, deci de 3,5 ori mai mulţi); 2 episcopii (de aproape 3 ori mai puţine); 23 protopopiate (de peste 3 ori mai puţine); 722 parohii (de peste 2 ori mai puţine); 194 filii (de peste 4 ori mai puţine); 720 preoţi (de peste 2,5 ori mai mulţi).

În consecinţă, lipsa statutului oficial de organizare şi funcţionare înlesneşte „Bisericii Române Unite cu Roma“ să prezinte situaţii şi statistici neconforme cu realitatea. Această falsificare grosieră îi permite să pozeze în Biserică victimă, spoliată şi persecutată şi de „actualul regim, ca şi de cel comunist“. De aici aroganţa şi impostura de a se plînge tuturor forurilor internaţionale.

Hotărîrile Conciliului Vatican II au fost dezvoltate în conferinţele Comisiei internaţionale de dialog teologic a delegaţilor Bisericilor Ortodoxă şi Catolică, acesteia din urmă subordonîndu-i-se şi Congregaţia Bisericilor Catolice Orientale de Rit Bizantin (foste greco-catolice), care a avut delegaţii săi. În zilele de 17-24 iunie 1993, la Balamand, în Liban, a avut loc a VII-a sesiune a acestei Comisii, în urma căreia s-a adoptat documentul Uniatismul, metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni, care, în principal, condamnă uniatismul – considerat a fi o formă de prozelitism – şi îndeamnă Bisericile ortodoxe şi Catolice orientale de rit bizantin – întrucît sunt „Biserici Surori“ – să menţină relaţiile de colaborare şi să evite atît neînţelegerile şi violenţele, cît şi apelul la autorităţile civile (cf.: 1, pag. 8; 4, pag. 415; 5, pag. 63; 6, pag. 264-270).

În virtutea acestor hotărîri, Vaticanul consideră – formal – că nu se poate aplica principiul restitutio in integrum şi trebuie analizat, în context, fiecare caz de revendicare patrimonială în parte, „pe baza dialogului, a respectării libertăţii religioase“.

Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin din România, deşi este subordonată Sfîntului Scaun, ignoră unele dispoziţii ale acestuia şi ignoră chiar propriile semnături puse pe hotărîrile de la Balamand.

Între 17-23 ianuarie 1994, episcopatul „greco-catolic“ din România s-a aflat la Roma, într-o sesiune convocată de Sfîntul Scaun. Referitor la litigiul patrimonial dintre „greco-catolici“ şi ortodocşii români, Ioan Paul al II-lea a declarat că „dialogul este instrumentul cel mai potrivit pentru a angaja o discuţie frăţească, orientată spre rezolvarea problemelor în discuţie, în spirit de justiţie, de iubire şi de iertare“.

În scrisoarea nr. 110-35 din 7 februarie 1994 adresată de către „B.R.U.R. (greco-catolică)“ preşedintelui României, semnatarul acesteia, episcopul George Guţiu susţinea: „Recunoaştem că, după 42 de ani, cîţi au trecut, s-au produs mutaţii profunde în viaţa credincioşilor şi a locaşurilor de cult ale Bisericii Române Unite. Din punct de vedere strict juridic ceea ce s-a luat ilegal prin confiscare trebuie să revină de drept în posesiunea legală a vechiului proprietar. Practic, însă, după aproape o jumătate de secol, este evident că trebuie să ţinem seama de realităţile de pe teren. De aceea, în spirit realist şi rezonabil, în actuala etapă, noi revendicăm tot ceea ce este disponibil pentru a fi retrocedat, aşa de exemplu, bisericile din centrele religioase principale unde s-a păstrat vie credinţa Bisericii Unite cu Roma; de asemenea, bisericile din localităţile mixte unde sunt biserici închise sau unde există două locaşuri de cult, unul ortodox şi unul fost greco-catolic; nu ar putea fi omise catedralele episcopale şi bisericile protopopiale, pe care însuşi fostul Decret nr. 358/1948 le-a trecut în trecut în proprietatea statului. Toate acestea ar însuma numai o treime din cele peste 2.400 de biserici pe care le-a avut Biserica Greco-Catolică pînă în anul 1948“.

În mass media centrale şi locale, „Biserica Greco-catolică“ a lansat în iunie 1994 o „Declaraţie de reconciliere“, prin care – după cum explica, ameninţător, Tertulian Langa – „nu doreşte ca înlăturarea stării de flagrantă injustiţie în care o menţine regimul post comunist să fie dezbătută şi soluţionată de forurile internaţionale, fapt ce ar discredita funcţionarea statului de drept în România de azi“.

Semnificativă pentru obstinaţia programatică este documentul intitulat „Poziţia Bisericii Române Unite din ţară“, pe care îl publicase Tertulian Langa în martie 1990, în ziarul românilor din Canada, Cuvântul Românesc, unde, la punctul 8 se spune: „Ţinem să menţionăm că respingem de plano şi în mod absolut orice soluţie bazată pe recensămînt sau pe vreo altă formă de referendum popular“ (apud 12, pag. 142). Deci nu conta cîţi enoriaşi mai sunt, nu conta opţiunea lor religioasă, nici consultarea lor conform legilor canonice şi laice. Important era ceea ce voiau liderii numiţi de Vatican.

În flagrantă contradicţie cu documentele publice, cu hotărîrile şi îndemnurile oficiale şi publice emise de Vatican, precum şi cu unele dintre cele proprii, liderii „B.R.U.R.“ incită la ocuparea cu forţa a locaşurilor de cult, manifestă intoleranţă confesională, acuză B.O.R. de „colaborare cu comunismul“ şi denigrează Puterea (Parlamentul şi Guvernul), pe care le denunţă diverselor organisme internaţionale pentru o pretinsă încălcare a libertăţilor religioase.

În mod consecvent, în ultimii 5 ani aşa au procedat episcopii George Guţiu, Ioan Ploscaru şi Tertulian Langa, preotul Anton Moisin – împreună cu subordonaţii lor, pe care au reuşit să-i manevreze -, senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă, judecătorul V.V., inginerul T.T. şi mulţi alţi intelectuali „greco-catolici“.

De asemenea, de conivenţă cu arhiepiscopul romano-catolic Ioan Robu, clerul „greco-catolic“ este preocupat să denigreze în mass media occidentale autorităţile ortodoxe şi laice din România, repetînd afirmaţiile în legătură cu situaţia „precară în care este ţinut cultul greco-catolic“. Pentru aceasta apelează la ajutorul diplomaţilor de confesiune catolică acreditaţi în România, precum şi al unor publicişti de la Deutsche Welle şi Europa liberă etc.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

_________________

APARITIA ŞI DISPARIŢIA CULTULUI GRECO-CATOLIC (3)

Vasile Zarnescu

Episodul al doilea aici

5. Stări de risc implicate de existenţa cultului „greco-catolic“

Ofensiva declanşată de Vatican vizînd creşterea influenţei catolicismului în ţările Europene Răsăritene îşi are un principal cap de pod în Ungaria. Semnificativă, în acest sens, este decizia Vaticanului de trecere a Diecezei Romano-Catolice din Chişinău sub jurisdicţia Nunţiului de la Budapesta.

5.1. Reactivarea cultului „greco-catolic“

duce la maghiarizarea românilor din Transilvania

Vaticanul urmăreşte, în mod similar, subordonarea cultului „greco-catolic“ intereselor maghiare. Elocvent este faptul că în judeţul Satu Mare, în parohiile Satu Mare – „Sfîntul Nicolae“, Livada, Porumbeşti, Halmeu, Turulung, Cidreag-Lazuri, Bercu-Lazuri şi Carei serviciile religioase se efectuează în limba maghiară. Această situaţie se întîlneşte şi în alte judeţe din Transilvania.

De asemenea, unele organizaţii umanitare catolice – Pax Cristi International, Ordinul Cavalerilor de Malta, Caritas din Viena etc. -, pentru a accentua obedienţa catolică a românilor „greco-catolici“, oferă ajutoare în mod preferenţial maghiarilor, în scopul acreditării ideii că maghiarii sunt asupriţi şi sub aspect etnic şi nu doar confesional, ca greco-catolicii; de aceea, trebuie să li se acorde o compensaţie – demonstrînd, totodată, „superioritatea“ Bisericii Catolice, care este mai bogată decît Biserica Ortodoxă Română şi poate să-i sprijine material.

Liderii ex-greco-catolici moderaţi sunt convinşi că acest cult este urmărit cu mare atenţie în evoluţia sa de către romano-catolicii maghiari din ţară, care transmit date centrelor catolice din Ungaria şi organizaţiilor religioase catolice din alte ţări. Acestea, cu ocazia contactelor cu conducerile Bisericilor „greco“- şi romano-catolice, culeg informaţii referitoare la numărul credincioşilor ortodocşi şi „greco-catolici“ şi date compromiţătoare despre unii preoţi ai acestor culte, care ar putea fi exploatate în exterior.

Cazul Hajdudorog. Între numeroasele acţiuni întreprinse de statul ungar pentru maghiarizarea românilor prin Biserică s-a numărat şi înfiinţarea Episcopiei greco-catolice ungare de Hajdudorog, un orăşel situat la nord de Debreţin.

Demersurile unor prelaţi maghiari au început în 1868, dar, după îndelungi pertractări, abia în 1912, împăratul Francisc Iosif I l-a convins pe papa Pius al X-lea să emită bula Christifideles graeci, prin care aproba înfiinţarea episcopiei; guvernul ungar a emis cu promptitudine decretul necesar. Conform bulei, slujbele urmau să se desfăşoare în limba greacă, dar, pînă o învăţau deservenţii şi enoriaşii, statul austro-ungar le-a creat condiţii să nu poată folosi decît limba maghiară. Noua episcopie era pusă sub jurisdicţia Arhiepiscopiei romano-catolice de la Esztergom, deşi firesc era să fie subordonată Mitropoliei româneşti unite de la Blaj.

Protestele greco-catolicilor – români, căci, cum clamase George Pop de Băseşti, „maghiari greco-catolici nu au fost niciodată şi nu sunt nici astăzi“ (cf. 15, pag. 111) -, începute încă în etapa premergătoare publicării bulei, s-au accentuat. Liderii Partidului Naţional Român – Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, George Pop de Băseşti, Ştefan Cicio Pop ş.a. – au mers pînă acolo încît l-au ameninţat pe papă cu ruperea uniaţiei şi revenirea la ortodoxie (cf. 15, pag. 106-129).

Elocventă pentru atmosfera din epocă şi jocul de interese este următoarea descriere: „Exaltării, produsă prin aceste agitaţii româneşti de către careva fanatic, i s-a atribuit oribilul atentat comis în februarie 1914 împotriva Monseniorului Milossy, cu ajutorul unei maşini infernale, care a explodat chiar în casa episcopului şi a ucis şase persoane, printre care vicarul general, şi a rănit grav alte cîteva (sic) “ (apud 8, pag. 26-27).

Consecinţa protestelor vehemente ale românilor a fost că papa Pius al X-lea doar „a promis că va lua măsuri să revizuiască bula“, iar guvernul budapestan, bineînţeles, nu a desfiinţat episcopia. Profesorul preot dr. Mircea Păcurariu subliniază: «Nu este lipsit de interes să menţionăm că şi presa ungară sau unii oameni politici au declarat făţiş adevăratele scopuri urmărite de noua Episcopie. Între altele, într-un articol editorial din ziarul Budapesti Hirlap, din 12 iunie 1912, dieceza maghiară era socotită „un tun zdrobitor de naţionalităţi“. Într-o cuvîntare rostită de contele Tisza István la un sinod calvinist din Pápa, în septembrie 1912, noua Episcopie era prezentată ca „o mare biruinţă naţională ungară“. În numărul din 10 septembrie 1913 al cunoscutului ziar Pesti Hirlap, se preciza că menirea Episcopiei de Hajdudorog era „să maghiarizeze cu toate mijloacele ce-i stau la îndemînă parohiile eparhiilor valahe vecine din Oradea, Gherla şi Blaj“. În sfîrşit, o declaraţie făcută ziarului Budapesti Hirlap de către noul vicar de Hajdudorog, Jaczkovics Mihály, al cărui nume îl vom mai întîlni, că „a rămas uluit auzind că copiii români de roagă în româneşte.“ (!). Socotim că orice comentarii sînt de prisos» (vezi 15, pag. 113).

De altfel, tot prof. pr. dr. Mircea Păcurariu relevă că şi românii denunţaseră, anterior presei maghiare, scopul subversiv al înfiinţării Episcopiei greco-catolice ungare de Hajdudorog. Astfel, în cuvîntarea de la marea adunare de protest de la Alba Iuia, din 16/29 mai 1912, prezidată de marele patriot George Pop de Băseşti, acesta avertizase: „Spre ce scop şi pentru cine se făureşte, aşadar, Biserica cea nouă? Ea se plănuieşte pentru noi toţi, cu menirea de a servi politica de maghiarizare între români. (…) Ne vom afla faţă în faţă cu o instituţie care – sub firma Bisericii greco-catolice maghiare şi fiind împărtăşită de toate bunătăţile ce le poate lua de la un Guvern -, va servi de refugiu pentru toţi scăpătaţii, va aduna la sînul său toate sufletele slabe şi cu ajutorul acestora se va vîrî pretutindeni printre şirurile noastre. Nimeni să nu se amăgească şi să creadă că e scutit de acest pericol, pentru că dacă nu astăzi, apoi, în viitorul nu tocmai îndepărtat, în aceeaşi măsură va fi expusă cotropirei acesteia Ţara Făgăraşului, ca şi Bihorul şi Banatul, ca şi Săcuimea… Biserica greco-catolică maghiară este considerată – şi cu drept cuvînt – ca un triumf al politicei de maghiarizare a Guvernului. Toată presa liberală – care, altfel, ar înregistra simplu înfiinţarea unei episcopii, între noutăţile zilei – scrie nesfîrşite imnuri de preamărire la adresa celor ce au ştiut să clădească un stîlp atît de puternic pentru statul naţional ungar. Opinia publică maghiară, chiar şi aceea care nu este catolică, pînă şi evreii, jubilează pentru acest succes patriotic al Guvernului“ (cf. 15, pag. 111).

După Dictatul de la Viena, episcopia a fost extinsă pînă la aproape dimensiunile avute înainte de 1918 (cf. 15, pag. 129). Această episcopie şi-a dezvoltat activitatea după căderea „cortinei de fier“, fiind o platformă de „sprijinire“ şi incitare a românilor „greco-catolici“. Un exemplu peremptoriu îl constituie sfinţirea, în ziua de 2 octombrie 1994, a Bisericii greco-catolice „Maica Domnului“ din Oradea – construcţie subvenţionată de Vatican şi cercuri catolice din Ungaria şi Austria. La manifestare au participat, alături de circa 2000 persoane din judeţul Bihor şi cele limitrofe, Santo Gangemi – secretarul Nunţiului Papal la Bucureşti, Constantin Kerestesi – episcopul greco-catolic de Hajdudorog, John-Michel Botean – cetăţean american de origine română, unul dintre candidaţii la funcţia de episcop al greco-catolicilor din S.U.A. şi Canada, Teodor Cornea – preot greco-catolic la parohia „Aurora“ din S.U.A. şi Tökés Lászlò, episcop reformat din Oradea.

Semnificativ este şi faptul că, deşi hibridul greco-catolic a fost creat la anii 1700 pentru a-i atrage la catolicism pe români, la recensămîntul din 1992 s-au declarat că sunt „greco-catolici“ şi 23.393 de maghiari (10,5 la sută din grupul respectiv). Nu ştim dacă aceştia sunt români maghiarizaţi, dar în mod cert starea de lucruri existentă înlesneşte imixtiunea Episcopiei greco-catolice ungare de Hajdudorog.

5.2. Dimensiunea antiortodoxă

În acest sens, este semnificativ că la Institutul Greco-Catolic din Cluj-Napoca există o stare tensionată, cauzată, printre altele, de faptul că studenţii sunt supuşi unui regim de învăţămînt şi cazare foarte dur, de tip „medieval“, fiind îndoctrinaţi încă din primul an în spirit de ură faţă de ortodocşi. După opinia studenţilor, această conduită este determinată de indicaţiile transmise de la Vatican decanului Tertulian Langa. Pe această nouă generaţie de preoţi se bazează Vaticanul în revigorarea cultului şi în radicalizarea acţiunilor sale.

Totodată, se încearcă insinuarea că între structurile comuniste şi cele actuale nu ar fi diferenţe, statul de drept „moştenind“ procedurile totalitariste din trecut, inclusiv în ceea ce priveşte „persecutarea“ Bisericii „Greco-Catolice“.

Prozelitismul este relevat, pe lîngă metodele generale de atragere a ortodocşilor cu „ajutoare materiale“ şi burse, de specularea conflictului dintre preotul Iulian Mladin şi Mitropolitul Nestor Vornicescu. Preotul în cauză a fost caterisit şi, în replică, a ameninţat cu trecerea la „cultul greco-catolic“, împreună cu „grupul reformator“ din Craiova, care îl sprijină.

În urma respectivului conflict, s-a format un aşa-numit „grup al preoţilor ortodocşi reformatori din Craiova“, apariţia acestuia fiind puternic mediatizată de către B.B.C., Vocea Germaniei, Europa liberă şi de presa locală obedientă acestor posturi de radio. „Grupul“ cere schimbarea întregii conduceri a Bisericii Ortodoxe Române, acuzată de „colaboraţionism cu regimul comunist“ – sloganurile utilizate de ex-greco-catolici şi confecţionate de Vatican.

Semnificativ este faptul că ameninţarea cu trecerea la cultul „greco-catolic“ a fost iniţiată de către preotul Sandu Mehedinţu, de la Biserica „Colţea“ din Bucureşti, promonarhist notoriu, şi are sprijinul Arhiepiscopului romano-catolic Ioan Robu.

Institutul teologic romano-catolic din Blaj, al cărui rector este Ioan Mitrofan, şi-a propus „unirea tuturor greco-catolicilor în faţa ortodocşilor“, mizîndu-se pe implicarea directă îndeosebi a proaspetei generaţii de absolvenţi ai Institutului teologic greco-catolic, în care predomină preoţii fără parohii.

În acest scop, şi-a conturat cîteva direcţii de acţiune în vederea recuperării patrimoniului:

– declanşarea unei campanii de propagandă în mass media, prin care populaţia să fie informată despre activităţile desfăşurate de prelaţii „greco-catolici“ după anul 1945, realizabilă în special prin intermediul publicaţiilor centrale România liberă, Evenimentul zilei, Cotidianul, Dreptatea, Lumea, Magazin istoric şi Unirea din Blaj;

– obţinerea sprijinului emigraţiei române pentru o acţiune similară în exterior, urmărindu-se îndeosebi sensibilizarea anumitor foruri şi organisme internaţionale.

În cadrul acţiunilor preconizate, pentru sublinierea „caracterului abuziv“ al măsurilor prin care patrimoniul cultic a fost preluat de stat, se are în vedere aducerea la cunoştinţa opiniei publice a prevederilor Decretului-Lege nr. 158/1948 şi 358/1948, privind declararea bisericii catolice ca „singurul adversar organizat al comunismului“, transformarea şcolilor confesionale în instituţii laice, trecerea în proprietatea statului a „bunurilor mobile şi imobile“ ale cultului greco-catolic, revenirea credincioşilor săi la religia ortodoxă etc.

Încercarea de revenire la o etapă revolută, denaturarea adevărului istoric, a realităţii actuale, subiectivismul şi partizanatul politic urmărit prin direcţiile de acţiune respective sunt dezavuate indirect de afirmaţiile făcute anul trecut de către unul dintre liderii Bordului de conducere al Uniunii Baptiste Americane de Sud (fost preşedinte al Cultului Baptist Mondial). Subliniind că România ar putea să obţină mai multe avantaje dacă actuala conducere ar evita unele interpretări în problematica religioasă, care dăunează imaginii ţării, liderul baptist consideră că „singurul pericol real pentru Biserica Ortodoxă Română, majoritară, îl reprezintă expansiunea catolicismului în Europa“, referindu-se expres la intenţiile acestuia „de a deveni dominant în Transilvania“. Faptul că cel în cauză susţine acum ideea expusă în decretele din 1948 constituie, printre altele, un mijloc de contracarare a campaniei preconizate de actualii „greco-catolici“, cu atît mai mult cu cît despre el nu se poate spune că ar fi comunist.

5.3. Actuala „Biserică Greco-Catolică“

este „calul troian“ al catolicismului

Iniţial, B.R.U.R. a reprezentat rezultatul unui „compromis istoric“ întreprins în speranţa înlesnirii afirmării intereselor social-politice ale românilor transilvăneni. Această expectanţă nu s-a realizat decît în mică măsură şi doar la nivelul cîtorva reprezentanţi ai clerului, după cum relevă, printre alţii, greco-catolicul Gheorghe Şincai, beneficiar al studiilor făcute la colegiul De propaganda fide al Vaticanului, director al programului de învăţămînt uniat din Transilvania şi unul din corifeii Şcolii Ardelene.

Actuala „B.R.U.R.“ a reapărut în 1990 transformată în opusul a ceea ce fusese la 1698.

Sub noua formă, „B.R.U.R.“ constituie un „cal troian“ al catolicismului, promovînd o doctrină antiortodoxă, antiromânească, antinaţională şi antistatală. În consecinţă, autointitulata „B.R.U.R.“ nu poate fi considerată moştenitoarea patrimoniului deţinut de B.R.U.R. pînă la 1948. Prin aceasta, pericolul potenţial început la 1700 a devenit maxim şi efectiv prin catolicizarea completă a acestei ramuri desprinse din Biserica Ortodoxă Naţională. Prin acceptarea acestei organizaţii, care este subordonată Bisericii catolice – preponderent maghiară -, se reactualizează pericolul maghiarizării românilor (proces care, de altfel, nu a încetat cu totul, după cum atestă cazul localităţilor Cristuru Secuiesc, Plăieşii de Jos şi, mai ales, al satului Dăboi, toate din judeţul Harghita – „zonă în care românii sunt minoritari în ţara lor“, conform constatării recente a lui Hening Gyelerod, vicepreşedinte al Consiliului Europei) şi al accentuării pretenţiilor autonomiste formulate de unele cercuri interne şi externe, pe motivul caracterului „distinct“ al civilizaţiei din Transilvania – „similar“ culturii austro-ungare şi „diferit“ de cel al spiritualităţii româneşti.

Pe de altă parte, în tot mai virulentele sale acţiuni antiromâneşti – printre care cea mai recentă este propunerea de elaborare a unei legi pentru retrocedarea patrimoniului bisericesc -, Tökés Lászlò se foloseşte ca de un precedent de cazul cultului greco-catolic – deoarece statul român i-a restituit o parte din bunuri prin H.G. nr. 466/1992 (după care, între timp, respectivul cult şi-a apropriat altele) -, episcopul maghiar pretinzînd un tratament similar şi faţă de celelalte culte.

Reînfiinţarea – fie şi în această formă contradictorie – a cultului „greco-catolic“ constituie reeditarea breşei făcută la anul 1700 în unitatea spirituală a poporului român, iar breşa actuală trebuie considerată ca una dintre acţiunile reuşite în cadrul încercărilor de federalizare şi dezmembrare a României.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

___________________

APARIŢIA ŞI DISPARIŢIA CULTULUI GRECO-CATOLIC (4)

Vasile Zarnescu

Episodul al treilea aici

6. Strategia Vaticanului

Întrucît a validat hotărîrile Conferinţei de la Balamand (cf. supra, cap. 4), papa Ioan Paul al II-lea promovează – oficial! – politica ecumenismului stipulată de aceste înţelegeri. Dar, în realitate şi în mod ocult, urmăreşte expansiunea catolicismului şi redobîndirea patrimoniului deţinut pînă după cel de-al Doilea Război Mondial.

În realizarea scopurilor sale, Vaticanul se foloseşte pe scară largă de armata de deservenţi organizaţi într-o mulţime de ordine călugăreşti – iezuite, franciscane, focolare, soroptimiste – şi de „asociaţii umanitare“, ca Serviciul de Ajutor Maltez, Caritas, Kolping etc. În mod mult mai eficient acţionează prin diplomaţii străini de confesiune catolică aflaţi la post în România.

6.1. Înlocuirea nunţiului papal

Un eveniment care atestă indubitabil această politică duplicitară este înlocuirea – la 24 ianuarie 1995 – a lui John Bukovsky, Nunţiul Apostolic în România, cu arhiepiscopul Janus Bolonek, diplomat de origine polonă, fost reprezentant al Vaticanului în mai multe ţări africane.

Această schimbare este apreciată în mediul clericilor „greco-catolici“ ca o consecinţă a slabei implicări a lui John Bukovsky în soluţionarea pretenţiilor patrimoniale ale Bisericii Române Unite cu Roma (B.R.U.R.), precum şi a „relaţiilor apropiate pe care le-a avut cu autorităţile române“.

Anticipată încă de la începutul anului 1994, înlocuirea este considerată ca fiind consecinţa denigrării lui John Bukovsky de către conducerea clerului romano-catolic maghiar din Transilvania şi a presiunilor făcute pe lîngă papă, deoarece nunţiul papal nu s-a preocupat de rezolvarea dezideratelor autonomist-secesioniste maghiare.

Anul trecut, cardinalul Alexandru Todea a fost înlocuit cu Lucian Mureşan tot pe considerentul că primul nu s-a angajat suficient în acţiunea de recuperare a patrimoniului, deşi, oficial, schimbarea a fost motivată prin starea precară a sănătăţii sale.

Elocventă este şi afirmaţia cardinalului Achille Silvestrini, prefectul Congregaţiei Bisericilor Catolice Orientale. În cadrul întîlnirii din 25-27 martie 1995 cu prelaţii greco-catolici, răspunzînd, într-un fel, opiniei preotului Pamfil Carnaţiu (aflat la Roma de peste 55 ani) – care pretinsese că „statul român nu a făcut nimic pozitiv pînă acum“ -, a precizat că „de la instaurarea noului regim în România s-au realizat lucruri frumoase pentru culte şi, în special, pentru Biserica Greco-Catolică, dar sunt încă multe de făcut în legătură restituirea locaşurilor de cult“.

De asemenea, un episcop greco-catolic a precizat că, la respectiva întîlnire, în timp ce Ioan Paul al II-lea le recomanda să dezvolte dialogul cu Biserica Ortodoxă Română şi „să suporte vicisitudinile timpului“, persoane apropiate acestuia i-au sfătuit pe greco-catolicii români să persevereze în acţiunile întreprinse pentru redobîndirea fostului patrimoniu.

6.2. Dezinformarea practicată de Vatican

În ultimul timp, în rîndul clericilor „greco-catolici“ a apărut o oarecare neîncredere în ceea ce priveşte accelerarea retrocedării de către ortodocşi a bisericilor revendicate, chiar şi în urma discuţiilor purtate de Ion Iliescu, preşedintele României, cu papa Ioan Paul al II-lea.

Această atitudine a uniaţilor ar fi determinată, printre altele, de faptul că, avîndu-se în vedere condiţiile obiective, printre care şi numărul redus al enoriaşilor „greco-catolici“, Vaticanul consideră că retrocedarea bisericilor este greu de realizat. De aceea, se va renunţa la unele din formele actuale de acţiune – preponderent în „forţă“ -, urmînd să se realizeze înţelegeri „ecumenice“ cu cultul ortodox, în speranţa că, utilizînd o platformă de „bunăvoinţă“, asociată cu subvenţii financiare, vor fi atraşi mai mulţi credincioşi din rîndul ortodocşilor.

Arhiepiscopul de Eger explică această manevră tactică prin faptul că Suveranul Pontif ar fi remarcat că, „din cauza sentimentelor naţionale româneşti, biserica greco-catolică s-a îndepărtat de cea catolică, iar din ce în ce mai mulţi preoţi greco-catolici susţin în primul rînd interesele naţionale şi abia în plan secund pe cele ale bisericii catolice“. În consecinţă, Sfîntul Scaun ar manifesta pe moment o mai slabă preocupare pentru problemele „bisericii greco-catolice“, între care se numără şi revendicările patrimoniale.

Diseminarea acestor afirmaţii are rol de dezinformare: de a întări imaginea „ecumenică“ a lui Ioan Paul al II-lea şi de a acoperi îndemnurile subterane ale consilierilor săi la accentuarea presiunilor făcute pentru o restitutio in integrum a patrimoniului.

Acest aspect este confirmat de faptul că, în ultimul timp, ambasadorul Janus Bolonek, făcînd jocul Vaticanului şi al unor cercuri de la Budapesta, şi-a intensificat activitatea de incitare a greco-catolicilor spre a se ajunge la statu quo ante.

6.3. Stratagema Vaticanului

Pe de altă parte, ofensiva catolică, resimţită îndeosebi în spaţiul transilvănean, constituie o evidentă ameninţare prin încercările unor cercuri hungariste de minimalizare a rolului istoric al Bisericii Române Unite cu Roma şi de includere a acesteia – implicit a deservenţilor şi adepţilor – în marea familie „universală a ordinelor catolice“. Ca atare, elementele extremiste din cadrul cultului romano-catolic (preponderent maghiar) sunt interesate să revigoreze activităţile cultului greco-catolic, urmărind prin aceasta dezbinarea enoriaşilor transilvăneni. Liderii cultelor minorităţii maghiare, sprijiniţi de către înalţi prelaţi unguri – toţi aceştia monitorizaţi de Vatican – urmăresc adîncirea conflictului patrimonial dintre ex-greco-catolici şi ortodocşi în vederea creării unui „precedent“ în aplicarea principiului restitutio in integrum.

O acţiune expresă în acest scop a fost încercarea lui Matei Boilă, senator P.N.Ţ.C.D. de Cluj, de a introduce în 1993 în Parlament proiectul de „Lege pentru reglementarea folosirii locaşurilor de cult ale Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică)“ – lege cu caracter „reparatoriu“ prin care se urmărea aplicarea principiului restitutio in integrum.

Respingerea de două ori a acestui demers i-a determinat pe liderii cultului să declanşeze – cu ajutorul Vaticanului – o campanie concertată de introducere în justiţie a proceselor pentru recuperarea patrimoniului.

Crearea acestui precedent ar fi cu atît mai utilă, cu cît, fiind al românilor „greco-catolici“, ar părea drept o problemă internă a României, evitîndu-se, astfel, eventualele proteste ale Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.) sau chiar ale statului român privind presiunile externe ale unor cercuri ungureşti sau de la Vatican.

Odată realizat acest precedent, Vaticanului îi va fi lesne să revendice in integrum patrimoniul bisericii catolice, mai ales prin încercarea prealabilă de reînfiinţare a Statusului romano-catolic ardelean, ale cărui averi au fost mult mai mari decît ale cultului greco-catolic (cf. 3, pag 63-91). După care îi va fi mult mai uşor să impună un nou Concordat, temeri în acest sens existînd în rîndul deservenţilor ortodocşi.

Semnificativ pentru perseverenţa dovedită este faptul că, în martie 1996, preotul ex-greco-catolic Matei Boilă, împreună cu un grup de 27 de parlamentari de aceeaşi confesiune, a reînceput demersurile de promovare a unui proiect legislativ care să prevadă restituirea integrală a patrimoniului „Bisericii Române Unite cu Roma“, reîncheierea Concordatului dintre România şi Vatican, unirea acestor două biserici catolice din ţară etc.

Conform aliniatului 2 al articolului 23 din Concordatul din 1927, denunţarea acestuia se făcea „cu un preaviz de 6 luni“. Probabil sub presiunea sovietică, denunţarea Concordatului prin Decretul 151/1948 s-a făcut în mod pripit, statul român nerespectînd clauza. Din surse neoficiale s-a aflat în 1949 că, încă în 1948, Vaticanul introdusese acţiune la Curtea de la Haga împotriva nerespectării clauzei respective, cerînd să i se asigure, la timpul potrivit, interesele de orice natură în care a fost lovit prin denunţarea fără preaviz (cf. 9, pag. 45).

Vaticanul consideră că, acum, a venit timpul potrivit să îşi ia revanşa şi foloseşte cultul „greco-catolic“ – pentru a cărui reapariţie a manevrat subtil şi eficient – spre a-şi atinge obiectivele.

BIBLIOGRAFIE

1. ***Vestitorul Ortodoxiei, iulie şi august 1993

2. ***Patriarhia Ortodoxă Română şi Concordatul (Hotărîre luată de Sfîntul Sinod în şedinţa de la 24 mai 1929), Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1929

3. ANANIA, Valeriu – PRO MEMORIA, acţiunea catolicismului în etapa interbelică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993

4. BRIA, Ion – Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994

5. CIUHANDU, Petru – Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică în faţa neamului, Editura Buna Vestire, Beiuş, 1994

6. DAMŞA, Teodor V. – Biserica Greco-Catolică din România în perspectiva istorică, Editura de Vest, Timişoara, 1994

7. DRAGOMIR, Silviu – Românii din Transilvania şi Unirea cu Biserica Romei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993

8. DUMITRIU-SNAGOV, Ion – România în diplomaţia Vaticanului, Editura Garamond, Bucureşti, 1991

9. FLOCA, Ioan N. – Din istoria dreptului românesc, III, Concordatul – Act diplomatic în slujba acţiunii catolice, Sibiu, 1993

10. IORGA, Nicolae – Istoria Bisericii Româneşti, Editura Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, vol. 2, 1932; vol. 1, 1929

11. IORGA, Nicolae – Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989

12. NEDEI, Grigore – IMPERIALISMUL CATOLIC – o nouă ofensivă antiromânească, Editura CLIO, 1993

13. PANTEA, N. V. – Legea strămoşească, Atelierele Grafice SOCEC & Co., S.A., Bucureşti, 1934

14. PĂCURARIU, Mircea – Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, vol. 1, (1980), vol. 2-3 (1981)

15. PĂCURARIU, Mircea – Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului, Sibiu, 1986

16. PRODAN, David – Supplex Libellus Valachorum, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984

17. RĂMUREANU, Ioan; Milan Sesan, Teodor Bogodae – Istoria universală bisericească pentru Institutele teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, vol. 2.

Aprilie 1996

Addenda

Această parte introductivă, care prezintă, succint, aspectele istorico-teologice, juridice, politice şi (i)morale ale uniaţiei, a fost urmată de capitole care dezvoltau anumite teme enunţate aici, îndeosebi statutul actual contradictoriu – în speţă ilegal – al fostei Biserici Române Unite cu Roma (greco-catolice). Aceasta, catolicizată pe deplin, se numeşte – acum, după 1990 – Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin (B.C.O.R.B.). Dată fiind oportunitatea publicării lor la vremea respectivă, capitolele respective au fost tipărite, în 1997-2000, în revistele România Mare şi Politica, şi, recent, republicate on line, pe site-urile AlterMedia şi Intermundus Media, în studiile „Culpabilizarea Bisericii Ortodoxe Române: o campanie satanistă“, „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“, „Impostura catolicilor orientali“, „Viclenia abrogării sau războiul informaţional al liderilor cultului ex-greco-catolic“ etc.

Complementare acestora prin inferenţe şi tematică sunt studiile referitoare la remaghiarizarea Transilvanei, după 1990, prin aplicarea principiului, imoral şi antinaţional, restitutio in integrum, impus de ex-greco-catolici, manevraţi, cum am relevat, de Vatican: „Reinstituirea horthysmului“, „Transilvania în plasa ocultei internaţionale“, „Esenţa hungarismului este antiromânismul“ etc.

Dar cercetarea rolului malefic al apariţiei cultului greco-catolic trebuie continuată, îndeosebi privind etapa – prea puţin analizată teoretic şi, mai ales, arhivistic – cuprinsă între Dictatul de la Viena şi alungarea din România a trupelor Ungariei horthyste. Există documente şi martori (unii încă în viaţă) care atestă că liderii greco-catolici din Ardeal au colaborat strîns cu autorităţile horthyste, provocînd mari prejudicii românilor şi românităţii. Aceste mărturii trebuie scoase urgent la lumina necruţătoare a adevărului, pentru a denunţa falsul patriotism „românesc“ afişat cu cinism de către ex-greco-catolici şi, implicit, pentru a releva mai pregnant fariseismul şi impostura lor, dimensiunea lor net antiromânească.

Cine a citit, fie şi în fugă, dar cu obiectivitate şi bună credinţă, studiile enumerate – fără să mai încerce să vadă susţinerea argumentelor mele prin bibliografia aferentă, fiindcă e dificil de găsit presa de acum un deceniu (dar nu imposibil, căci nu toate bibliotecile au fost desfiinţate!) -, trebuie să admită, împreună cu mine, că cei mai mari duşmani şi pe deplin condamnabili sunt liderii greco-catolici, deoarece au devenit tot mai mult ceea ce fuseseră, in nuce, de la anul 1700: trădătorii Neamului Românesc şi ai Legii Strămoşeşti. Or, cum se ştie, trădătorilor li se aplică, la toate popoarele, aceeaşi pedeapsă! Probabil de aceea propagă ei, fireşte, la unison cu catolicii, „iertarea“ şi ecumenismul lor, de sorginte mondialistă: să scape de pedeapsă. Noi să le iertăm ungurilor crimele comise contra românilor în numele imperialismului catolic şi, mai ales, al maghiarismului, să le iertăm catolicilor crimele Inchiziţiei, să le iertăm ex-greco-catolicilor crimele contra României rezultate din aplicarea deşănţată a politicii restitutio in integrum, dar ei să ne acuze – necontenit, spre a ne induce complexe de vinovăţie – de păcate închipuite de imaginaţia lor paranoică, halucinantă şi antiistorică.

La un asemenea europenism şi mondialism noi, românii, nu trebuie să achiesăm! Să ne asociem Irlandei, să convingem Polonia – căreia i-am înlesnit trecerea tezaurului, a unei părţi a armatei şi a Guvernului, după invadarea ei de către Germania hitleristă – să nu revină asupra hotărîrii ei de a sprijini Irlanda, să amintim Cehiei că ne este datoare moralmente pentru sprijinul dat în august 1968 şi să-i cerem să susţină şi ea Irlanda şi, poate, uniţi sub această formă incipientă, să ne eliberăm de spectrul noului totalitarism reprezentat de Uniunea Europeană – varianta locală a mondialismului.

14 septembrie 2008, Înălţarea Sfintei Cruci

Postarea anterioara on line aici

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU