~Luchian Deaconu: „Redescoperind războiul pentru întregirea neamului (primul război mondial)“

ÎN LOC DE PREFATA[1]

Oricum le-am clasifica, mondiale sau locale, drepte sau nedrepte, de agresiune sau apărare, războaiele au fost, sunt şi vor rămâne fenomene istorice opuse firii umane, atentate împotriva vieţii, cel mai cumplit pericol pentru omenire. Iar a cerceta şi a scrie istoria unui conflict militar de dimensiunile şi consecinţele tragice pe care le-a avut prima conflagraţie mondială, Marele Război, cum a intrat în conştiinţa omenirii, nu înseamnă că trebuie să cantonezi doar în descrierea cauzelor, a forţelor umane şi de tehnică militară angajate, a bătăliilor, a strategiilor şi tacticilor sau a pierderilor de vieţi omeneşti.

Pentru că războaiele au fost fenomene militare, politice, economice, sociale, culturale totale care au cuprins în malaxorul lor nimicitor teritorii, mai mari sau mai mici, cu tot ce exista şi vieţuia acolo, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, savanţi, pictori, sculptori, scriitori ori oameni obişnuiţi punându-i în situaţii limită, generând  reacţii, fapte, atitudini, judecăţi, care nu ţineau doar de eveniment în sine, de reglementări specifice, acceptate sau neacceptate, respectate sau nerespectate, ci şi de diferenţele dintre civilizaţii, dintre popoare, mentalităţi, moravuri, tradiţii, credinţe, educaţie, zestre genetică, temperamente, trepte de evoluţie istorică etc.

Astfel de elemente au generat memorabila Noapte de Crăciun[2] sărbătorită împreună de soldaţii germani şi de englezi în primul război mondial şi, după cum ne arată tot mai mult cărţile care au apărut în ultimele decenii, ea nu este o manifestarea singulară de « reconciliere temportară » ci a fost acompaniată de nenumăratele fapte de vitejie, de prea multele acte de violenţă, brutalitate, laşitate, frică, dezertare, fără a lipsi însă, niciodată şi la nici un popor, gesturile spontane, fireşti, individuale şi de grup, de generozitate, ajutor, condecendenţă, compasiune, milă, chiar reconciliere, cu şi faţă de inamic. În război adeseori noţiunea de inamic dispare, « vrăjmaşul» luând chipul şi valoarea semenului de altă limbă, altă culoare şi altă credinţă, « obligaţiile » soldatului făcând loc omeniei, înfrăţirii, solidarizării, regulamentul, rigorile stricte ale războiului ucigător fiind uitate sau, pur şi simplu, încălcate.

Prima noapte de captivitate a celor 8.000 de soldaţi ai Grupului Cerna, descrisă în cartea « Divizia de la Cerna » De pe front în captivitate 1916-1918 de căpitanul Nic. Defelury, aghiotantul colonelului Scarlat Demetriad, este unul din din aceste momente de reconciliere dintre soldaţi aflaţi în tabere adverse. « Pe sălile conacului circulau mereu ordonanţele noastre şi ale lor. Auzeam, din camerele noastre, cum stau de vorbă, fiecare în graiul lui. Istoriseau păţaniile din timpul retragerii, spuneau de unde sunt, cum îi chiamă şi-i dau aşa înainte cu vorba, fără să se preocupe nici unul de ceea ce spune celălalt în limba lui. Era o amestecătură de românească, de nemţească şi de ungurească de nu mai înţelegeai nimic : un adevărat « Turnul lui Babel » !… Toţi vorbeau foarte tare (aşa cum vorbeşti cu un surd), încredinţaţi că, dacă ţipă, celălalt ar pricepe mai bine limba în care îi istorisea. După câteva ore, se împrieteniseră. Râdeau, se băteau pe burtă, îşi împărţeau merindele, parcă se cunoşteau de când lumea. E uimitor cât de uşor uită oamenii tot răul şi toate suferinţele îndurate din cauza vrăşmasului. Ei nu înţeleg rostul războiului…[3] »

Codul criminal al războiului a lăsat adeseori, în timpul conflictelor militare, locul codului omeniei. Multe din mărturiile timpului nepublicate încă ne impun să descoperim dincolo de statistici, de regelementări şi regulamente, de ură, violenţă şi moarte, ceea ce a existat dintotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, reconcilierea, înfrăţirea, compasiunea[4], întrajutorarea, mila, pacifismul.

De mai mult de două decenii, istoriografia occidentală a redescoperit Marele Război, l-a umanizat, i-a schimbat faţa. Mai ales Franţa, una dintre puţinele ţări unde o carte de istorie poate fi un best-seller, istoricii au ajutat publicul să cunoască primul război mondial ca experienţă de viaţă cotidiană împărtăşită de bărbaţi şi femei din toate mediile sociale şi de toate vârstele, ca memorie de familie sau ca memorie a colectivităţilor, ca situaţii-limită trăite de o manieră ireductibil individuală.

Pentru “noua generaţie de istorici” ai primului război mondial, procentul oamenilor prinşi în situaţii-limită în timpul conflagraţiei din anii 1914-1918 s-a dovedit a fi mult mai mare iar formele de manifestare mult mai diverse decât arătase vechea istoriografie. Au apărut istorii ale refugiaţilor, ale civililor sub ocupaţie militară, ale dezertorilor şi prizonierilor, ale femeilor şi copiilor, ale mutilaţilor şi ale celor traumatizaţi psihic de experienţa frontului. Trăirea colectivă sau intimă a violenţei războiului[5] şi reprezentările asociate acesteia au devenit obiecte de studiu după ce, decenii la rând, istoria militară golise această brutaliate şi intoleranţă[6] de orice conţinut, preocupată fiind mai ales de statistici, de strategii, de tactici sau de progresele înregistrate în perfecţionarea armamentului.

Mai mult, graţie acestor noi cuceriri ale istoriografiei, primul război mondial a devenit o placă turnantă din istoria violenţei şi a şi distrugerii în istoria propagandei politice şi a opiniei publice, în istoria doliului şi comemorării şi în aceea a relaţiilor dintre state şi popoare.

Preocupările şi rezultatele istoriografiei occidentale s-au bucurat de o impresionantă audienţă în rândul publiculului larg. La apelul lansat de Radio France pentru strângerea mărturiilor scrise rămase de la soldaţii din Marele Război, păstrate de urmaşii acestora, 8.000 de persoane au răspuns trimiţând corespondenţă şi jurnale inedite din care, în 1998, la 80 de ani de la armistiţiul din 11 noiembrie, a fost publicată o selecţie în peste 300.000 de exemplare – un succes pe care-l înregistrase doar cartea « Le Feu » al lui Henri Barbusse. Dispariţia ultimilor veterani francezi ai războiului nu a scăpat nici ea atenţiei opiniei publice. S-au format grupuri de iniţiativă locale care au în grijă fostele câmpuri de luptă, cu vechile cazemate, forturi şi urmele de tranşee, asociaţii care se ocupă cu adunarea de documente originale, au apărut reviste de istorici amatori, muzee locale, dar şi de importanţă internaţională ca l’Historial de la Grande Guerre, deschis în 1992 la Péronne, în inima regiunii unde s-a purtat cea mai mare bătălie a războiului, cea de pe râul Somme. S-a dezvoltat o arheologie a zonelor de front, care nu e doar funerară, a intrat în obişnuinţa comunităţilor turismul memorial de masă.

Încă din 1996, limitele intelectuale impuse de istoriografia militară şi de politica tradiţională fiind depăşite, istoricul francez Christophe Prochasson anunţase în prefaţa volumului « Au nom de la patrie. Les intellectuels et la première guerre mondiale », Editions La Découverte, Paris că: “O noua generaţie de istorici… încearcă astăzi să abordeze primul război mondial ca pe un fenomen total. Scăpaţi de constrângerile tradiţiei istoriografice de tip patriotic, ei s-au eliberat de vechile întrebări care au sterilizat atâta timp istoria acestui conflict. Neinteresaţi de o istorie acuzatoare – la adresa naţiunii adverse, a ofiţerilor incompetenţi ori a pacifiştilor -, ei reevaluează împrejurările şi faptele în lumina unei antropologii istorice preocupate în primul rând de comportamentul oamenilor prinşi în situaţii-limită ».

De la tabloul consacrat de vechea istoriografie în care inamicii se decimau între ei după reguli proprii, de nimeni acceptate, recunoscute sau, de multe ori, de nimeni ştiute, istoriografia occidentală a transformat prezentarea Marelui Război într-un proces care depăşeşte cadrele cercetării specializate, devenind o rememorare colectivă, europeană, fără precedent a conflictului fondator al secolului XX.

Memoria primului război mondial a servit ca suport şi cadru simbolic unor gesturi politice care au intrat, ele însele, în istoria Europei. La 25 de ani de la faimoasa fotografie a lui François Mitterand şi Helmut Khol ţinându-se de mâini în faţa Mausoleului de la Verdun, şi după ce pe unul din câmpurile de luptă din Normandia anului 1944 Jacques Chirac şi cancelarul Schroeder au reeditat acest gest al reconcilierii, la 11 noiembrie 2009 preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy şi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, au onorat memoria victimelor Marelui Război aprinzând împreună falcăra mormântului Eroului Necunoscut de sub Arcul de Triumf de la Paris.

« La acest 11 noiembrie – a declarat preşedintele francez – , noi nu comemorăm victoria unui popor împotriva altuia, o probă care a fost la fel de teribilă atât pentru unu cât şi pentru celălalt, şi aceasta pentru că de aproape o jumătate de secol noi construim împreună viitorul nostru, fiecare dintre noi refuzând pentru totdeauna să confundăm dragostea pentru ţara sa cu ura împotriva altei ţări”.

Pentru toate acestea, noua abordare istoriografică a Marelui Război îşi revendică cu îndreptăţire locul pe care îl are în acest nou demers în care memoria războaielor apropie naţiuni altădată duşmane, în emergenţa colectivă a unei noi memorii, neconflictuale, a primului război mondial, care a coincis, în vestul Europei, cu progresele unificării europene.

*  *  *

Cât priveşte istoriografia românească, conul de umbră al uitării în care a fost lăsat primul război mondial, slabul interes pentru tematica anilor 1914-1918 o plasează în şirul cauzelor uneia din posibilele amnezii din memoria colectivă a poporului nostru : aceea de a uita primul război mondial[7].

Ceremoniile oficiale şi prezenţele istoricilor la posturile de televiziune cu ocazia zilei naţionale nu pot opri uitarea care se aşterne peste jertfa sutelor de mii de români care şi-au dat viaţa pentru întregirea neamului. Prelungind tradiţia festivismului şi formalismului de dinainte de 1989, primul război mondial nu mai contează aşa cum a fost el trăit de întregul popor roman în urmă cu peste nouă decenii, servind doar de anticameră istorică a zilei de 1 Decembrie 1918.

Pentru că, după perioada care a urmat lui 1944 când istoriografia a condamnat participarea Romaniei la un “război imperialist”, urmată de deceniile de îmbălsămare festivistă a memoriei anilor 1916-1918, o anchiloză nefirească şi mult prea lungă a împiedicat istoriografia românească să-şi apropie şansa de a se racorda, pe terenul redescoperirii primului război mondial, la unul din curentele importante şi modernizatoare ale istoriografiei occidentale.  Valorificarea acestui şanse care i s-a oferit ca o punte de legătură cu alte istoriografii europene nu s-a petrecut şi nu dă semne că se va petrece prea curând.

Surprinde în schimb faptul că internaţionalizarea studiilor istorice din România după 1989 a avut şi are loc, sub impulsuri conjuncturale externe şi politice, doar pe terenul istoriei comunismului şi a Holocaustului, nu şi pe cel al istoriei primului război mondial, unde îşi au rădăcinile, de fapt, violenţa totalitară şi practica genocidului, prizonierii români fiind, după opinia istoricilor francezi, italieni şi polonezi care au cercetat această temă, printre primele popoare, alături de ruşi, sârbi şi italieni, care au fost supuse acestei experienţe degradante pentru omenire.

Abia în ultimii ani, guvernele României au descoperit că ţara noastră moşteneşte din cele două războaie mondiale, conform ultimelor date ale Oficiului Naţional pentru Comemorarea Eroilor, 1.450 locuri memoriale dincolo de graniţele ţării în care repauzează pentru veşnicie peste 100.000 de soldaţi care au căzut în serviciul patriei.

În urma unor studii aprofunate în arhivele polonezr, profesorul universitar Zbigniew Karpus de la Universitatea « Nicolas Copernic » de Torn a descoperit că cei 43.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri de armata germană în primul război mondial au fost suspuşi unor condiţii de viaţă înfiorătoare: numai în Pomerania fiind ucişi prin munci peste puterile omeneşti, înfometare, frig, bătăi, torturi, lipsă de asistenţă sanitară 7.652 ostaşi români.

« Să fi tot timpul spionat, denunţat, înjosit în demnitatea ta de om este insuportabil, mai ales când această stare de lucruri a durat patru ani şi trei luni, ne spunea un Alsacian – relata scriitorul elveţian Benjamin Vallotton în articolul Mormintele de la Mulhouse acuză, publicat în 1918 într-un ziar francez -. Dar este şi mai greu de suportat : să vezi prizonieri căzând din picioare de inaniţie, de tuberculoză, ajunşi în ultima fază a degradării fiziologice, marcaţi de vălul morţii, fără să ai dreptul să le dai o bucată de pâine sau să le arăţi un semn de simpatie ! Interlocutorul nostru – continua sciitorul elveţian – se referea la prizonierii români pe care germanii i-au tratat cu o ferocitate nemaipomenită. Forţaţi să muncească în minele de potasiu, istoviţi de lucrările peste puterile lor la care erau supuşi, de loviturile şi brutalităţile gardienilor, de suferinţa hranei (o bucată de pâine neagră, puţină apă caldă numită supă), aceste nefericite finţe nu mai erau decât nişte schelete ambulante. Când treceau în grupuri, înconjuraţi de baionetele nemţeşti, pe străzile din Mulhouse, le vedeam unghiile lovind dinţi pentru a exprima foamea, mâinile întinse cerând ajutor, pânsul ţâşnit din mizeria şi disperarea în care se aflau. »

Broşura « Les roumains en France 1916-1918 », apărută în Colecţia « Les Chemins de la Mémoire » editată de Secretariatul se Stat pentru Foştii Combatanţi din cadrul Ministerului Apărării dat capitolului consacrat prizonierilor de război un titlu deosebit de sugestiv : « Le martyre des Roumains », din care extragem următorul paragraf : « Mai mult decât faţă de prizonierii de alte naţionalităţi, germanii s-au arătat mai nemiloşi vis-a-vis de români : de sus şi până jos în ierarhia militară, a existat o unanimitate  pentru a distruge pe cei care « au trădat » lagărul Puterilor Centrale. Delegaţii Spaniei, ţara neutră care reprezenta interesele românilor, nu pot vizita decât cu dificultate lagărele, dintre care multe au rămas inaccesibile, chiar pentru Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva.

Acordul de la Berna din 7 martie 1918, care permite ameloirarea situaţiei prizonierilor de război cât de puţin, nu-i atinge deloc pe români care au înregistrat o mortalitate de 40%, rămânând totuşi în viaţă 28.000 dintre ei […]

În Alsacia, în Lorena, în Ardeni, în Aisne, etc., românii au suferit un înfiorător şi lung martiriu sub cisma soldaţilor Detaşamentului de supraveghere şi a Batalioanelor de muncă ale prizonierilor de război. Mai mulţi responsabili germani, precum generalul Hauff, Biroul românilor din Alsacia i-a desemnat drept criminali de război pentru a fi predaţi  de Republica de la Weimar aliaţilor, dintr-o listă de nume alcătuită în temeiul articolelor de la 227 la 230 ale Tratatului de la Versailles din 28 iunie 1919 »[8].

Un adevăr istoric afirmat, asumat şi cunoscut, de altfel, încă din timpul şi după încheierea ostilităţilor.  Mircea Djuvara a apreciat, în 1919, în lucrarea La guerre roumaine 1916-18, că „Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe prizonierii români a fost dintre cele mai inumane, pentru a mai adăuga cât se poate la suferinţele acestei ţări. Ei au murit pur şi simplu de foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale germane constituie cel mai teribil rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8% dintre prizonieri de război români internaţi în Germania muriseră deja în toamna anului 1917, iar 31,4% erau bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români erau închişi în Bavaria în ţarcuri de vite; mergeau în picioarele goale şi nu aveau dreptul de a se înveli în timpul nopţii. Guvernul german nu a ezitat să-i folosească pe prizonieri la lucrări de fortificare a frontului (fapt interzis de convenţiile internaţionale n.n.) unde mulţi dintre ei au fost ucişi de proiectileˮ[9].

În pofida insurmontabilelor greutăţi şi lipsuri, la polul opus s-a situat, după opinia unor judecători neutrii, reprezentanţii Legaţiei Elveţiei din România, tratamentul pe care l-au aplicat autorităţile române prizonierilor şi civilii supuşi ai Puterilor Cetrale internaţi în lagărele din Moldova.

Raportul-sinteză prezentat, în iulie 1917, de doctorul Luciano Bacilieri, maior medic în armata elveţiană, desemnat de şeful Legaţiei Elveţiei din România, Gustave Boissier, să inspecteze lagărele româneşti unde se aflau prizonieri de război şi internaţi civili supuşi austro-ungari preciza : „Dat fiind că am avut posibilitatea de a observa timp de mai mult de şase luni condiţiile reale din ţară,  ţin să declar că situaţia actuală a prizonierilor şi a internaţilor este bună în raport cu starea populaţiei civile. Este o datorie de echitate să menţionez că autorităţile au făcut totdeauna tot posibilul pentru a încerca să facă mai puţin neplăcută situaţia internaţilor. În plus trebuie să specific că am întâlnit peste tot cea mai mare bunăvoinţă şi că aproape toate propunerile pe care le-am făcut pentru a le ameliora soarta au fost acceptate de către numitele autorităţi. În locurile unde s-au produs nereguli, greşeli, superiorii, cu un spirit de dreptate care îi onorează, au luat măsuri împotriva persoanelor vinovate: mai mulţi comandanţi de lagăr au fost destituiţi, alţii trimişi în faţa Curţii Marţiale pentru a da socoteală de actele lor incorecte.

Nu trebuie să uităm dificultăţile de tot felul la care ţara a trebuit să facă faţă şi din cauza cărora au suferit mult deopotrivă armata şi populaţia civilă […]

Timpul cel mai critic pentru aceşti nefericiţi a fost acela al retragerii spre Moldova şi anotimpul de iarnă. Cea mai ridicată mortalitate coincide cu acea perioadă, şi ea a atins aproape exclusiv persoanele vârstnice şi pe cele a căror constituţie deja fragilă nu putea suporta oboseala şi privaţiunile pe care ele au trebuit să le îndure în timpul primelor luni ale şederii în lagărele neorganizate din Moldova.[…]

Aşa cum am reliefat în toate rapoartele mele, singura parte care, chiar şi actualmente, dă drept la critici într-adevăr serioase, este, după părerea mea, cea strict sanitar-medicală.[…] În toate centrele s-au construit şi se construiesc încă cuptoare de deparazitare, care sunt utilizate atât de către internaţi, cât şi de către soldaţi şi populaţia civilă; este o măsură foarte lăudabilă, care ar fi fost mult mai eficace dacă zisele cuptoare erau gata 4-5 săptămâni mai devreme: s-ar fi putut astfel evita ca multe persoane să fie victime ale bolilor infecţioase; totuşi, trebuie remarcat că victimele acestor boli au fost mai numeroase în rândul populaţiei civile şi al soldaţilor însărcinaţi cu paza internaţilor, decât în rândul acestora din urmă. Doar Lagărul Şipote a făcut, din nefericire, excepţie.[…]

Pentru a fi absolut imparţial în critica mea, şi pentru descărcarea parţială a indivizilor, trebuie adăugat că personalului sanitar îi lipseşte complet tot ceea ce măsurile preventive cele mai elementare reclamă pentru protecţia personală a celor ce sunt obligaţi să îngrijească bolnavi şi în special pe cei contagioşi. […] Dacă eu, ca medic, m-am dedat la o critică un pic severă la adresa serviciului sanitar, nu trebuie să se tragă de aici concluzia că acest serviciu a fost defectuos doar pentru prizonieri sau internaţi: observaţiile mele atestă că toată lumea a trebuit să sufere consecinţa severă a acestei stări de lucruri. Toată lumea a avut acelaşi tratament; după câte cunosc, nu s-a produs nici un caz în care să se fi făcut o diferenţă între internat prizonier sau civil. În acelaşi spital, în aceeaşi infirmerie, pe aceleaşi scânduri erau culcaţi românul şi străinul“[10].

*  * *

Interpretarea politică tradiţională a semnificaţiilor “Războiului pentru întregirea României”, stabilită de generaţia istoricului Constantin Kiriţescu, se pare că-i satisface şi azi pe cercetătorii noştri. Doar o carte de istorie a vieţii cotidiene în Bucureştii anilor primului război mondial, lucrări despre monumentele şi ritualurile comemorative statornicite în amintirea morţilor în perioada interbelica, primele volume de documente din fondurile Arhivei Istorice Militare Centrale cu privire la reglementările adoptate şi măsurile luate de guvernul român pentru evidenţa şi acordarea de ajutoare prizonierilor de război însoţite de o selecţie a memoriilor depuse de ofiţeri la repatrierea din lagărele inamice, la care se adaugă studiile apărute în revistele de specialitate sau efortul lăudabil al Oficiului Naţional Pentru Cultul Eroilor, nu pot acoperi vidul de cunoaştere care persistă asupra acestei perioade cruciale din istoria românilor.

Arhivele centrale şi judeţene, colecţiile documentare din muzee, case memoriale, biblioteci şi arhivele personale păstrează un fond memorialistic valoros care aşteaptă să fie descoperit.

Personal am fost plăcut suprins să constat că după scurgerea a peste 90 de ani de la sfârşitul primului război mondial mai există încă urmaşi ai nefericiţilor soldaţi ardeleni care, prizonieri fiind, şi-au pierdut viaţa departe de ţară, cu gândul la familii, la patrie, care şi azi continuă să caute locurile unde au fost înmormântaţi pentru a le cinsti creştineşte memoria[11].

O carte poştală expediată de « regescul şi împărătescul prizonier de război » Titică Paraschivescu din lagărul de la Dänholm – Germania, la 30 aprilie 1917, păstrează în strofele poeziei scrisă de autorul ei întreaga suferinţă, dorul familie, de libertate, de ţară al ofiţerului român :

Încătuşat…

Încătuşat în lanţuri astăzi

În nevăzute lanţuri grele,

Îmi port gândirea-mi zbuciumată

Spre plaiurile ţării mele…

…Şi-aşa pierdut şi singur astăzi

Când amintirile mă-nfrâng,

Cu inima bătând m-apropii

De voi iubiţii mei şi plâng :

Şi plânsul meu e fără lacrimi

Căci le-a secat izvorul sfânt,

Un plâns ce tremură în trupul

Îngenunchiat pe un mormânt[12].

Din ce în ce mai multele mărturii documentare care evidenţiază complexitatea acestui fenomen istoric, care destramă corsetul rigorilor impus de istoriografia tradiţională, arătând că războaiele au fost fenomene totale, că ele nu pot fi reduse la monografiile comandanţilor de oşti, oricât de vestiţi au fost ei, la cele ale comandamentelor militare, la efectivele angajate în lupte, la armament, bătălii, morţi, răniţi, prizonieri, daune, impun cercetarea şi publicarea acestui tezaur memorial. Pentru că în război a fost angajată întreaga populaţie civilă, nu doar cea din zona operaţiunilor militare. Pentru că pe câmpurile de bătălie au stat cot la cot sau faţă-n faţă, curajul şi frica, trădarea şi devotamentul necondiţionat, omul de ştiinţă şi neştiutorii de carte, talentul şi omul obişnuit, valoarea şi non valoarea, credinciosul şi ateul, mila şi cruzimea. Pentru că toate acestea au fost fenomene, atitudini, fapte fireşti, naturale, care decurg din fiinţa umană şi care-şi au locul lor în istoria tuturor războaielor.

Pornind dela adevărul istoric al documentului publicat, primul volum din memoriile locotenetului de rezervă Constantin I. Năvârlie : « Cronica celor 100 de zile de război în munţii Cernei » apărut la Editura Sitech în 2009, primul titlu al cărţii a fost « Cronică de război sau Rugăciune de Pace ? ». La rândul lor, cele două volume : « Românii în Franţa în anii 1916-1919. Documente externe din fondurile arhivistice ale Consiliului Naţional al Unităţii Române, Redacţiei ziarului « La Roumanie » şi Coloniei române de la Paris », apărute în 2009, completează tabloul cunoaşterii acestui fenomen istoric cu mărturii care privesc categoriile mai puţin studiate, prizonierii, deportaţii, refugiaţii, dar care au fost afectate uneori la fel de mult ca soldaţii din tranşee.

După mai mult de patru decenii de la momentul când academicianul Constantin Nicolaescu-Plopşor a bătut « ţăruşul » hotarului cercetării în ogorul « primului război mondial », stabilind ca temă de studiu « Oltenia în timpul ocupaţiei germane şi austro-ungare din anii 1916-1918»[13], cu precizarea, vă aflaţi pe un « ogor istoric nedesţelenit », constatăm şi acum, în 2010, că mai sunt foarte multe de făcut. Toate acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că anii care au rămas până la centenarul din 2016 ar trebui să fie pentru tinerii istorici un imbold de a aborda cu curaj, într-o manieră nouă, tematica participării poporului român la primul război mondial. Aceasta cu atât mai mult cu cât, dacă există o cale mai puţin expusă suferinţelor şi revendicărilor memoriei colective recente, prin care poate avea loc modernizarea în adâncime a interogaţiilor şi problematicii istoriografice, una din acestea ar putea să ne fie oferită şi de redescoperirea personaliăţii complexe, demne, calde, umane, responsabile, paşnice[14] a românului în timpul primului război mondial. Putem contribui la realizarea acestui obiectiv străduindu-ne să descoperim şi să publicăm cât mai multe din memoriile întocmite de prizonierii români care au supravieţuit şi s-au înapoiat în ţară. Memoriile au fost întocmite în mod obligatoriu de ofiţeri, în virtutea unui ordin circular al Ministerului de Război din 26 martie 1918. Conform prevederilor acestui ordin, ofiţerii reveniţi din captivitate erau obligaţi să consemneze în scris date despre momentul şi condiţiile în care au fost luaţi prizonieri, care trupe inamice i-au capturat, în ce lagăr au fost internaţi, tratamentul la care au fost supuşi, date privind condiţiile de locuit, hrana, îmbrăcămintea, solda, îngrijirea medicală, programul zilnic. Totodată, memoriile trebuiau să conţină informaţii asupra stării de spirit generale a populaţiei din ţara inamică, moralul acesteia, aprecieri ale inamicului asupra armatei române, zvonurile care au circulat în legătură cu evenimentele interne şi externe importante privind România, preţurile, situaţia materială şi starea sanitară a populaţiei din ţara respectivă. Memoriile ofiţerilor sunt completate de miile de declaraţii pe care soldaţii şi gradaţii, cei care au suprotat cel mai inuman şi mai nimicitor tratament, le-au depus în 1919 şi în anii următori la prefecturile reşedinţelor de judeţe. Acestea şi alte izvoare documentare ne vor ajuta să redescoperim, să înţelegem şi să transmitem semenilor noştri sensul adânc al testamentului supravieţuitorilor lagărelor de prizonieri care au suportat cel mai teribil calvar[15], exprimat cu atâta limpezime într-o frază desprinsă dintr-unul din memoriile editate : „Poate că s-ar evita mai uşor războaiele, dacă s-ar ţine socoteală mai ales de mentalitatea celor mulţi care plătesc atât de larg tributul morţii”[16].

DR. LUCHIAN DEACONU

---

[1] La cartea : « EXCELENŢELE LOR „REGEŞTII ŞI ÎMPĂRĂTEŞTII PRIZONIERI DE RĂZBOI ROMÂNIˮ, SCHELETELE AMBULANTE CARE ÎNGROZESC EUROPA ANILOR 1916-1918 », Luchian Deaconu, Otilia Gherghe.

[2] „Pentru a doua oară am petrecut în captivitate zilele de Crăciun şi începutul noului an 1918. Nici de data asta, ele n-au putut să fie, pentru noi – scrie Nic. Defelury în « Divizia de la Cerna » De pe front în captivitate. 1916-1918. Amintiri – Gânduri –Impresii (Ed. Ramuri, Craiova, 1940, p. 193-195) -, prilej de petrecere şi de voie bună. În vederea sărbătorilor ne-am găsit încă o preocupare nouă, care ne-a cauzat o mare mulţumire sufletească. Am adunat o sumă de bani din care s-a cumpărat jucării şi îmbrăcăminte pentru copiii unor sârboaice (din Bosnia) întemniţate în alt lagăr apropiat. Peste 100 de femei din popor dintre cari multe cu copii mici (unii chiar sugaci) au fost aduse aci, ca să fie pedepsite pentru faptul de răzvrătire contra Monarhiei. Dumnezeu ştie ce fel de răzvrătire au putut să facă nişte nenorocite de femei ca acestea !…Ele erau îmbrăcare în stambă sdrenţuită şi cu picioarele goale pe vreme de iarnă. Slabe şi cu obrazul supt de mizerie şi de suferinţi, stau mai mult pe afară decât în barăcile fără ferestre. Copiii – ofiliţi, goi şi murdari – se ţineau de fustele mamelor, plângând toată ziua de foame şi de frig. În fiecare zi vedeam, din lagărul nostru, spectacolul acesta sfâşietor de trist. De mila lor, am hotărât să facem pom de Crăciun pentru bieţii copii şi chiar să-i îmbrăcăm. După ce s-a obţinut permisiunea de la comandant, am început preparativele. Sub-locotenentul de atunci, Popescu Cetate (azi colonel în justiţia militară), s-a ocupat în deosebi cu detaliile. Datorită calităţilor lui excepţionale de bun organizator am reuşit să facem tot ce se putea face în asemenea condiţiuni.

În baraca noastră (care ne servea de sală de mâncare) s-au aranjat, pe mese, mai mulţi brazi împodobiţi cu lumânărele colorate şi cu jucării. Printre brazii împodobiţi erau aşezate pachete multe cu zahăr, ciocolată, ceai, pesmeţi şi cutii de conserve cu carne. Fiecare contribuisem cu prisosul din pachetele de la Geneva. Iar pentru îmbrăcămintea şi rufăria mamelor şi a copiilor, cumpărasem o bună cantitate de barchet şi de americă, precum şi încălţăminte. Slujba religioasă făcută de preotul nostru (era în ajunulu anului nou, pe seară) ca şi cântările tradiţionale sau memodiile executate de cor şi de orchestră, toate au contribuit ca să ne dea iluzia unei adevărate sărbători din vremea bună.

Cine ar putea să descrie tabloul mişcător din clipa în care copilaşii – orbiţi de lumini şi copleşiţi de bucurie – întindeau mânuţele lor slabe şi murdare ca să apuce jucăriile, zahărul sau ciocolată ?!…Cine ar putea iarăşi să redea, prin vorbe, jalea de care au fost cuprinse mamele nenorocite, când au văzut atâtea bunătăţi aduse pentru ele şi pentru copiii lor ?!…

Cine n-a trecut însă în viaţa lui prin stări sufleteşti ca acestea nu va putea, de sigur, să înţeleagă cât de mare poate să fie satisfacţia prilejuită de asemenea înfăptuiri !…

Cel mai nenorocit om din lume este sigur că găseşte milă – la zile mari – oriunde ar întinde o mână de cerşetor. Nenorocitele de femei întemniţate acolo, n-aveau nici unde şi nici de la cine să mai cerşească milă. Ele au găsit-o în sufletul altor nenorociţi, fără ca să întindă mâna…ˮ.

[3] Nic. Defeleury, op. cit., p. 86.

[4] Redând scena înmormânării sublocotenentului Alexandru Toma, acelaşi prizonier Nic. Defleury relatează : « S-a autorizat înmormântarea la cimitirul din marginea satului Sopronnyèk. Am obţinut permisiunea – chiar de la comandant – ca să-i înfăşurăm cosciugul în pânze combinate din cele trei culori ale drapelului ţării noastre. Purtat pe umeri de câţiva prieteni, l-am însoţit până la groapă. Pe noi ne-au însoţit – ca de obicei – santinelele!…Preotul mobilizat (care căzuse prizonier) a făcut slujba religioasă. Corul, format în lagăr, a dat răspunsurile şi a cântat toate rugăciunile. S-a făcut o slujbă frumoasă, după toate datinele creştineşti. Când primii bulgări de pământ strein s-au lovit de cosciug şi când “vecninica lui pomenire” a răsunat nespus de jalnic, ne-a podidit plânsul fără să vrem. Am plâns cu hohot nenorocirea lui şi-a tuturor, dar mai ales pe-a noastră…Atâtea griji, atâtea doruri şi atâtea suferinţi, înăbuşite, au izbucnit atunci, la marginea unui mormânt proaspăt deschis…Din curiozitate, se adunase la cimitir – în ziua aceia însorită de vară – lume multă din satele vecine. La sfârşit, în clipa cea mai dureroasă, au început şi ei să plangă. Atunci când lacrimile s-au înfrăţit, fără voia noastră, cu ale vrăjmaşilor, am uitat – pentru moment – că ne găseam în ţară streină!…Fiecare îşi plângea, fireşte, propria-i nenorocire provocată de război. Cu toate acestea, ceasul în care durerile s-au împletit, în faţa morţii, ceasul acela n-a pierdut nimic din puterea lui de emoţie pe care am încercat-o atunci. Este şi natural: se uită tot în faţa morţii. Se uită, este adevărat, dar, din păcate, numai pentru scurtă vreme. Îndată ce spectrul înspăimântător dispare, omul devine ce-a fost mai înainte, ce-a fost şi ce va fi întotdeauna !…”(Ibidem, p.160-162)

[5] Descriind una din multele scene de violenţă din primul război mondial, generalul Traian Moşoiu consemna în cartea Memorial de război (august-octombrie 1916), (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p.128) următoarea secvenţă: « Tot în timpul luptelor de la Mormântul, maiorul B. din Regimentul 44 infanterie, un viteaz, a fost lovit în plin de un obuz de mare calibru, ale cărui schije l-au prefăcut în bucăţi, încât brancardierii au trebuit să-i culeagă de pe câmp rămăşiţele pământeşti. Spectacol îngrozitor care zguduie nervii celui mai neînfricat ostaş ».

[6] Într-un memoriu relativ la calvarul prizonierilor români căzuţi în captivitate la bulgari se consemna: „La Dunăre, când s-au luat prizonierii, unora dintre ei li s-au tăiat zâmbrele, nasul, urechile şi punându-le în gura nenorocitei victime o aruncau în fluviu. Bătaia cu ciomagul, cu vergile şi cu patul puştii era lucru obişnuit. Dar bătaia nu o căpătau bieţii prizonieri numai de la soldaţii din gardă sau din escortă, ci şi de la populaţia civilă din localităţile prin care treceau şi încă de la alţii. În drum spre Razgrad, în convoiul de prizonieri, declara sergentul Mihăilescu Constantin din Regimentul 5 Obuziere, am întâlnit multe spitale de câmp bulgăreşti. În dreptul lor ne opreau înadins şi atunci răniţii lor tăbărau pe noi cu ciomegele, cu cârjele, rupându-ne mâinile, coastele, zdrobindu-ne capetele. Era ceva groaznic. Astfel în nenumărate rânduri erau loviţi cu pietre sau cu bulgări de pământ, ba chiar cu bâte, fără ca escorta să se opună la acestea. Era puţin lucru când populaţia se mulţumea numai să scuipe şi să huiduiască pe prizonieri. Au fost cazuri când bulgăroaicele au întâmpinat convoiurile de prizonieri cu mămăligă otrăvită, din care mâncând prizonierii mulţi au murit“ (Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu, A. Nicolescu, Calvarul prizonierilor români, vol. I, Editura Universităţii din Piteşti, Bucureşti, 2006, p. XXXIII-XXXIV)

[7] Este confirmarea scenariului pe care Nic. Defelury şi l-a imaginat descriind momentul când trupele germane au părăsit Craiova : ˮÎn sfârşit, într-una din ultimele nopţi ale aceleiaşi luni (octombrie 1918 n.n.), am fost deşteptaţi din somn de un sgomot neobişnuit de căruţe, de tropote de cai şi sdrângănit de baionete. Am dat fuga la ferestre, ca să vedem ce se petrece afară. Mişcare mare de trupe şi de căruţe masate pe străzile ce duc spre gară. Plecau nemţii!…Câteva zile s-au perindat soldaţi care veneau din tot cuprinsul judeţului spre gara de înbarcare. În retragere, luau vite, oi, păsări, luau tot ce găseau în drumul lor. S-a isprăvit, în sfârşit, cu toate!…Se isprăvise şi visul nostru urât, cel mai urât vis pe care a putut să-l aibă cineva într-o noapte de coşmar îngrozitor!…Ne-am frecat ochii şi am respirat adânc!… „Steaua noastră legendarăˮ s-a arătat atunci pe cerul înseninat de izbânda unui popor care suferise cele mai grozave nenorociri!…Acei cari vor profita, odată, de pe urma măreţei realizări – ce ne-a redat ţara în hotarele ei istorice – vor înţelege oare umilinţa şi durerea îndurată de acei cari, din întâmplare, au supravieţuit oribilului război?!…Vor şti ei oare să pomenească de-a-pururea amintirea celor ce au căzut scăldaţi în sânge, în sângele care a curs ca niciodată atât de mult ?!…ˮ (Nic. Defleury, op. cit., p.280-281)

[8] Les roumains en France 1916-1918, Collection «  Les Chemins de la Mémoire », Ministère de la Défense, Secrétariat d’Etat aux Anciens Combatants, Délégation à la Mémoire et a l’Informatique Historique, p. 4-5.

[9] M. Djuvara,  La guerre roumaine 1916-1918, Paris, 1919, p.131

[10] Tragedii şi suferinţe neştiute. Prizonieri de război şi internaţi civili în România1917-1919. Documente elveţiene, ediţie şi cuvânt înainte de Andrei Şiperco, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, pp. 57-66.

[11] Ce doriti sa ne transmiteti? Tema, articolul : „Interesant articolul d-lui dr. Luchian Deaconu. Maghiar Gheorghe-Gavrilă. E-mail: gheorghemaghiar@yahoo. Textul mesajului: „Bunicul meu Maghiar Gheorghe împreună cu fratele său Traian Maghiar din satul Chechis, comuna Bălan, judeţul Sălaj, au fost înrolaţi in armata austro-ungară în timpul primului război mondial şi odată căzuţi prizonieri au intrat în Corpul Voluntarilor Ardeleni-Bucovineni luptând apoi în Franţa şi Italia alături de puterile aliate. Fratele bunicului meu Traian Maghiar a fost ucis într-o luptă dusă pe teritoriul francez la Rethel şi ani de zile bunicul meu care a reuşit să supravieţuiască s-a întrebat dacă mormintele celor căzuţi atunci sânt îngrijite de cineva. Bunicul meu s-a stins din viaţă în 1960 fără a şti dacă la mormântul fratelui său exista ori nu o cruce. D-zeu să-i odihnească în pace pe toţi cei căzuţi atunci care au suplinit prin curajul şi devotamentul lor echiparea precară şi lipsa de instrucţie. Bunicul povestea că atât în Franţa cât şi in Italia românii aredeleni şi bucovineni înregimentaţi în Corpul Voluntarilor au uimit prin curajul lor.ˮ (Site-ul revistei « Agero », Stuttgart, Germania)

[12] Colecţia de documente a Muzeului de arheologie şi istorie a Olteniei.

[13] Luchian Deaconu, Momente din epopeea făuririi statului naţional unitar român, Editura « Scrisul românesc », Craiova 1988.

[14] Câteva din aprecierile făcute de prizonierul de război Consantin I. Năvârlie la adresa inamicului sunt edificatoare în acest sens. Aflat într-un lagăr din Austria, el nota : la 30 ianuarie/12 februarie 1917 : „Fericită ţară în care munca omului e aşa frumos călăuzită de raţiuneˮ (p. 150) ; despre administraţia lagărului : „ De sigur, oamenilor acestora le place rânduiala. Ei dau ordine în condică pe care ni le citesc la fiecare 2-3 zile ; ei primesc plângerile şi cererile noastre pe care le scriu în altă condică şi caută să le satisfacă prompt. Răspund foarte curând dacă o cerere s-a adus la îndeplinire sau nu, şi nu s-a adus, motivul pentru care nu s-a putut sau nu se poate. Pachetele ce vin de la Crucea roşie se distribue foarte regulat, iscălindu-se în condică de primirea lor …Ne place că aici totul se face cu deplină regulăˮ (p. 171) ; „…trecem pe lângă o cruce de marmoră cenuşie pe care s-a scris cu litere de aur, în anul 1914, o rugăciune către Dumnezeu, ca cei plecaţi la război să se întoarcă sănătoşi la vetrele lor. Câte suferinţe şi câte doruri nu închide fiecare casă din ţara aceasta !ˮ(p.227)

[15] Prizonierii, remarcă articolul Fişă de lagăr : Sopronnyek, de Grecu Dan-Simion, («Medifila » no. 21/1995, p. 7-11) nu şi-au putut explica « luxul inutil » al inamicului de a tipări cărţile poştale destinate corespondenţei lor pe un carton atât de bun, de lucios, de calitatea hârtiei veline pe care erau tipărite în 1914 cărţile din ediţiile de lux. Pe dosul de  culoarea roz deschisă al cărţii poştale era rezervat un spaţiu special unde urma să-şi scrie numele şi gradul prizonierul de război. Totul trebuia scris prescurtat în felul următor : « K. u. K Kgf. Oberlt. (adică: Regesc şi Împărătesc Prizonier de război locotenent…)  Titulatura se scria numai în nemţeşte, dar conţinutul putea fi redactat în româneşte, nemţeşte sau franţuzeşte. Luxul cărţilor poştale şi viaţa la limita supravieţuirii a sutelor de mii de prizonieri români, ruşi, sârbi, italieni este un binom cel puţin bizar, straniu, halucinant. Pentru că, scria Nic. Defleury: „Noblesse oblige”, vezi bine, cu toate că nobilii expeditori de cărţi poştale căzuseră în neagră mizerie !…ˮ

[16] Luchian Deaconu, op. cit., p. 87.