~Petre Bucinschi: „Istorie şi prezent – Braşov“

Acum câteva zile credeam că mă aflu în centrul lumii. Mă veţi întreba: de ce? În primul rând pentru că oraşul Braşov, în care mă găseam, prin coordonatele sale este proiecţia unei imagini subiective. Te face să te simţi prin tot ceea ce îţi oferă, la intersecţia marilor drumuri ale umanităţii. În al doilea rând pentru că, atunci când am constatat acest lucru, mă oprisem undeva pe axul principal al bătrânului oraş. În spatele meu – Biserica  Neagră (sec. XIV-XV), Liceul Honterus, al cărui ctitor a fost Johannes Honterus (1498-1549) şi casa în care s-a născut compozitorul, dirijorul şi pedagogul Paul Richter (1875-150). În faţa mea – clădirea Casa Sfatului (atestată documentar în 1420, a cărei construcţie se extinde în 1515-1528, renovată în actuala formă după incendiul din 1689) pe frontispiciul căreia se află în relief vechea stemă a oraşului, actualmente Muzeul de Istorie. În spatele ei – biserica Sfintei Adormiri construită de cetăţenii români ortodocşi din Braşov în anul 1896, sub domnia Împăratului şi Regelui Francisc Iosif I, Mitropolit al românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania fiind Arhiepiscopul Miron Românul; undeva, în spatele ei, pe străduţa Sfântul Ioan, clădirea în stil Baroc, ce adăposteşte în incinta ei mănăstirea Franciscană şi biserica romano- catolică Sfântul Ioan, datată din 1506 (cu două sute de ani înaintea acestei date a funcţionat mănăstirea de maici a ordinului Clarisa); pe faţada clădirii –  monumentul crucificării lui Iisus în mărimea naturală, iar undeva în spatele ei expresia modernă a unui hotel şi toate într-o perpendicularitate perfectă.

      În stânga mea – Muzeul memorial „Casa Mureşenilor” unde s-a născut şi a trăit compozitorul Iacob Mureşianu (1857-1917) , mai sus, pe aceeaşi parte, biserica Sfânta Treime ridicată în anul 1787 de toţi cetăţenii de religie ortodoxă din interiorul cetăţii Braşov, în timpul Împăratului Iosif al II-lea. Mai jos de Casa Mureşenilor, pe aceeaşi parte, biserica romano- catolică, ridicată pe locul unei Bazilici mai vechi (1776- 1782), reprezentativă, în stil Baroc cu vitralii. În dreapta mea, Casa Negustorilor (1544-1545), actualmente restaurantul Cerbul Carpatin.

      În linie dreaptă cu el, dar puţin mai sus, casa medievală (sec. XVI-XVIII ) în, care a funcţionat prima farmacie din oraş (1514) ce a suferit  mai multe modificări după incendiul din 1689.

      Am pornit către cartierele nou construite;

Braşovul nu îşi putea permite luxul de a nu arăta lumii şi această faţă.

      Am întâlnit arhitectura specifică oraşelor mari şi nu numai atât, agitaţia, neliniştea, febra centrelor comerciale, ritmul trepidant al vieţii de zi cu zi , o civilizaţie a blocurilor cu multe etaje, a autostrăzilor şi, culmea, toate acestea într-un oraş care trăieşte şi astăzi prin istoria lui! Şi când te gândeşti că ambele, vechiul şi noul convieţuiesc atât de bine fără ca măcar să se deranjeze reciproc.

      Braşovul…câte plimbări atâtea noutăţi, oare cine şi când i-ar putea cunoaşte întregul mister?

      Poate l-au aflat deja oamenii mari ai oraşului:

filozofi, artişti de toate genurile, oameni politici, toţi cei fără de care umanitatea ar fi fost un pic mai singură. Oraşul îţi dă totul, însă, fără să îţi dai seama fură şi el partea lui, un pic din sufletul celui pe care-l primeşte şi de nenumărate ori îţi deapănă o poveste de dor, sugerându-ţi o operă. După gelozie, alean şi dor se alege un trubadur al acestor locuri. Chiar dacă îţi este dor de fulger, dacă îţi este dor să-ţi cânte Laie-Chioru, poţi asculta cum cântă, departe, într-o grădină de vară, lăutarii ce-ţi pot dărui starea de graţie, ceva ce uneşte, ceva ce se află înăuntru, ceva ce traversează toate simţurile, toate intenţiile cunoaşterii umane, sensul, adică fiinţa. Fiecare om are în viaţă un model la care se raportează în permanenţă. Într-un oraş aglomerat situaţia s-ar traduce prin faptul că ai nevoie de un punct de reper. Punctul meu strategic în Braşov este Biserica Neagră, nu doar pentru înălţimea ei, ci şi pentru că se află aproape de locuinţa mea. Prin hăţişul străduţelor şi caselor acoperite de praful istoriei, în numai două minute reuşeam să localizez monumentul. Încercam zilele trecute, după ce am declarat război tuturor mijloacelor de transport în comun , inclusiv tramvaiului, să îmi compun un scurt itinerar; îmi propusesem să vizitez cartierul Schei şi să parcurg măcar un kilometru sau doi pe dealurile din jurul cartierului. Pentru după-amiază mi-am propus să acord ceva mai multă atenţie monumentelor istorice din acest cartier. Aşa cum mă aşteptam, din loc în loc, pe străduţe, vânzători ai amintirilor vechiului Schei. Cartierul Schei  înseamnă amalgam de artă şi cultură, înseamnă biserica Sfântul Nicolae, ctitorie voievodală din secolul al XV-lea, Prima Şcoală Românească atestată documentar în secolul al XVI-lea, sediul tiparniţei coresiene, al primei gramatici româneşti, al primei cronici cu subiect românesc din ţară. Înseamnă monumentul Diaconu Coresi (1556-1583), cel care a oficializat definitiv biruinţa scrisului în limba română, înseamnă troiţele ridicate de căpitanul Ilie Birt, din care azi se mai păstrează doar două, una placată pe casa sa (1748, la intersecţia străzii Pe tocile şi strada care îi poartă numele) şi alta în Piaţa Prundului, ridicată în anul 1738. Actul ctitoricesc al troiţei este înscris în grafie chirilică pe faţada nordică. Reparând troiţa la anul 1780, prin propria cheltuială, Ilie Birt aşează  o nouă inscripţie, de data aceasta în grafie latină, inscripţia purtând în locul vulturului bicefal iniţial, stema mare a României. Înseamnă monumentul Eroilor Dezrobitori de Neam ridicat în anul 1939, înseamnă casa în care s-a născut şi a copilărit poetul Şt. O. Iosif (1875-1913). Mai jos Liceul Andrei Şaguna, clădirea în care a avut loc între 27 februarie şi 11 martie 1882 primul spectacol cu operetă românească ”Crai Nou” pe versuri de Vasile Alecsandri, sub bagheta autorului, compozitorul Ciprian Porumbescu, clădire în curtea căreia la 8 octombrie 1909 Aurel Vlaicu a prezentat modelul maşinii sale de zburat. Înseamnă Poarta Ecaterinei (XVI- lea), înseamnă Poarta Schei, reconstruită  în 1828 pe vechiul amplasament de către Primăria oraşului, în josul căreia se află Sinagoga construită în 1901 în stil maur de către cunoscutul arhitect Paul Baumhom, înseamnă Strada Sforii localizată între străzile Cerbului şi Poarta Şchei, atestată în documentele din secolul XVII ca un simplu coridor, pentru a ajuta munca pompierilor. Lăţimea acestei străzi variază între 1, 11 şi 1, 35 cm, ceea ce îi oferă titlul de cea mai îngustă stradă din Europa. Strada Sforii, cu o lungime de 83 de metri, reflectă tendinţele de urbanizare a Braşovului medieval, şi câte altele.

         Enumerându-le, nici nu ştii la care să te opreşti. Aşadar, se cerea o nouă privire către turnul-reper al Bisericii Negre. Era tot acolo  şi atunci m-am îndreptat spre una dintre colinele aflate în apropiere, am urcat, eram deja la o oarecare înălţime şi vedeam toată panorama oraşului scăldată în acel fermecător spectacol al luminilor, fără început, fără sfârşit. Un final trebuia totuşi să existe, eram uşor dezorientat, mă copleşise toată emoţia oraşului. De acolo, de sus, turiştii de diferite naţii treceau pe lângă mine, iar eu mă simţeam ca o cârtiţă care visează. Din icoana amintirilor mă scrutau clipe obosite, adunate în muşuroaie de sfâşietor imobilism. Un fir de lumină rătăcit îmi broda cu aur umărul stâng şi altfel simţurile mele s-au împăcat, s-au liniştit, iar eu măsuram timpul care îmi arăta acelaşi anotimp şi acelaşi peisaj. În acest vârtej al timpurilor, cu filozofia, ştiinţa şi mărturia secolului luminilor, Faust străbate secolele ca Odissea, dând aventurii umane un nou sens şi finalitate.

     Era ceea ce gândeam, era o clipă de meditaţie în drumul meu spre casă, călcând alene, pe caldarâmul străduţelor cu iz medieval. Ajuns în centrul oraşului îmi părea că străzile se mutau din loc de atâta agitaţie.

     Avusesem parte de un strop de linişte doar la Biserica Buna Vestire construită în 1934-1936, construcţie în care se strânsese parcă presiunea sentiment al neputinţei omului în faţa lui Dumnezeu şi a marilor valori. La câţiva metri depărtare mi-a atras atenţia un covoraş de lumânări. Trecătorii se apropiau, rămâneau câteva minute, aprindeau lumânări, aşezau  flori şi plecau mai departe, ca într-un ritual al tăcerii în freamătul oraşului. M-am oprit şi eu pentru  câteva minute şi n-am cules decât tristeţe şi tăcere. Am pornit spre casă şi de departe, am aruncat o privire înapoi. Totul se petrecea conform legilor fiinţei, oamenii vin şi pleacă, îşi aduc aminte şi apoi merg mai departe, pentru că însăşi viaţa nu îţi dă voie să te opreşti, cu atât mai mult oraşul.

PETRE P. BUCINSCHI