~Albu Florian: „Un «dac» al zilelor noastre acolo în codru este la el acasă unde se simte stăpân“

REFLECŢII LA TEMĂ

Înaintaşilor, înaintaşilor noştri, codrul le-a fost deopotrivă şi prieten şi ocrotitor. În codru şi din codru şi-au făcut casă şi masă şi patul de dormit. La fel carul şi plugul şi grapa şi meliţa şi războiul de ţesut.

În codru şi din codru şi-au făcut covata, cofa, blidul şi lingura de mâncat. La fel arcul şi săgeata ca arme de luptat şi deopotrivă unelte de vânat.

În codru au ţinut sfaturi de taină cum să-şi apere glia, neamul şi avuţia spirituală moştenită din străbuni. Tot în codru şi-au găsit şi mijloacele de existenţă selectate riguros în lupta pentru existenţă, pe care astăzi nu le preţuim destul.

Scriu cele de mai jos, fiind şocat de inventivitatea şi modul de abordare a unei acţiuni tehnice de un „DAC” fără carte al zilelor noastre, om care a crescut şi trăieşte în codru după legile lui. Acţiunea acestuia este de mare îndrăzneală şi anvergură, o adevărată aventură inginerească întreprinsă pe cont propriu care a costat câteva sute de milioane de lei.

VIAŢA CU FARDUL ŞI FAŢETELE EI

Pentru „Dacul” nostru din vârful muntelui stâncos înconjurat de codri nu poate stoarce apă. Lupta lui şi a înaintaşilor lui a fost aprigă pentru existenţa privind asigurarea apei, dusă până acum din vale cu sacaua tractată de doi boi pe drumul stâncos care şerpuieşte pe „Dealul mare” din Valea Poienii de Fâşca până în vârf unde îşi are cocoţată casa moştenită din străbuni.

Omul nostru este conştient că în noul context socio-economic şi politic în care ne învârtim în cadrul Uniunii Europene a mileniului III, condiţiile sociale se schimbă la care trebuie „volens nolens” să ne aliniem pentru un trai decent şi mai bun şi că lumea a evoluat şi s-a modernizat în lupta pentru existenţă, astfel acesta printr-o muncă asiduă cinstită şi onestă a acumulat niţică avere, adică a crescut animale ajungând astăzi la 300 de oi din care matcă 200, apoi 70-80 de porci crescuţi în aşa numitul sistem „zoo-pastoral” prin păduri unde cele 7-8 scroafe matcă se încrucişează cu vierul sălbatic care dau metişi cu însuşiri dominante de sălbatic, are 8-10 bovine din care matcă 4-5 vaci cu lapte.

Veniturile din acestea i-au permis să cumpere în jurul casei peste 30 de jugăre de pământ stâncos şi sărac în care nu se poate introduce tehnică modernă de mecanizare şi plante productive ameliorate genetic, deoarece panta este aşa de mare încât nu se poate lucra pământul decât în mod rudimentar cu plugul reversibil tractat de animale pe aceiaşi brazdă cu răsturnarea brazdei spre vale.

Pământul de aici este sărac şi neroditor, aici se cultivă câteva plante: secara pentru pită şi furaje, cereală descrisă de Plinius contemporan cu generalul roman Cornelius Fuscus, ucis în luptă de regele dacilor Decebal în anul 87 e.n. şi poate nu întâmplător mulţi din această zonă poartă numele de Secară ca şi protagonistul nostru de mai jos, cu prenumele bărbaţilor de Corneliu şi a femeilor de Cornelia. Apoi se mai cultivă ovăzul ca plantă furajeră energetică la care se raportează unitatea nutritivă a furajelor, cartoful care s-a adaptat la condiţiile reci mai puţin pretenţioase faţă de climă, puţin porumb, precum şi cânepa de fuior pe un teren bine ogorat şi fertilizat cu gunoi de grajd.

Pământul îi asigură furajele necesare pentru animale. Pe acest teren a plantat câteva sute de pomi fructiferi cu precădere prun. Marele inconvenient este lipsa apei care este vitală şi „Dacul” nostru s-a gândit ce soluţii poate adopta pentru a duce apă în vârful dealului la el acasă fără sacaua de odinioară şi să vedeţi ce a putut face un om fără carte şi fără a cerşi fonduri PHARE de la Uniunea Europeană pentru modernizări rurale, care sunt la modă.

DESPRE CE ESTE VORBA?

În una din zile, mă sună cineva la telefon şi cu o voce domoală şi calmă plină de respect se prezintă „Eu sunt Rusalimea Fanii Flutur din Poaiana de Fâşca. Filip, neam cu dumneavoastră atât după tătuţa cât şi după măicuţa” şi mă întreabă dacă îl pot primi pentru a-mi cere un sfat. Desigur, îi spun eu, numai să ştiu când vii să fiu acasă, astfel că în ziua stabilită, Rusalimea nostru (că aşa l-a botezat măicuţa lui cu nume de dac), îmi bate sfios la uşă, mai a dracului ca în cântecul acela „A venit aseară mama”…„din sătucul de departe…”. Îi deschid şi după bineţele de rigoare, tot aşa de sfios încearcă să se descalţe la care eu mă opun. Scoate din desaga lui şi pune pe masă o lipie de pită rumenă, coaptă de nevasta sa în cuptorul primitiv construit cu multe decenii în urmă de înaintaşii săi. La fel un litru de palincă trăsnet cu iz şi aromă de prune roşii şi negruţe de altă dată, făcută de el în cazanul de aramă tot aşa de vechi ca şi cuptorul de pită. Mai scoate un caş de vreo două kile rumenit şi acesta, galben, de parcă ar fi copt în cuptor.

No, zic eu, care-i baiul care te-a adus la mine? Zice el „Ştiţi în pădurea aceia din „Oarzăna” pe care aţi câştigat-o dumneavoastră pentru fâşcani în procesul acela lung de la Strasbourg – Franţa la Curtea aia Europeană a Drepturilor Omului, cum îi zice CEDO, eu am adus apa pe conductă pe o distanţă de 2,5 km până acasă la mine în vârful dealului mare care m-a costat câteva sute de milioane şi acum vine unul din cătun pe nume Secară Petru şi-mi zice că terenul este a lui unde am îngropat eu într-o mlaştină un rezervor de metal de 10.000 litri în care se adună apa şi din care porneşte aducţiunea spre casa mea şi îmi cere 100.000.000 lei”. „Vreau să ştiu de la dumneavoastră a cui este terenul cu mlaştina şi izvoare unde am instalat eu rezervorul pentru că dumneavoastră le aveţi pe astea că doar aţi fost acolo inginer topograf de mină la Bauxita prin 1955, cunoaşteţi terenul şi legile şi să-mi spuneţi ce am de făcut?”

Omul mă pune la o grea încercare şi răspunsul aşteptat nu putea fi unul simplu. Cuget bine asupra situaţiei şi în iureşul de idei care-mi treceau prin cap, cum un om simplu fără carte sfidează şi ignoră ingineria topografică abordând o problemă tehnică riscantă care impunea anumite studii de specialitate şi pentru a lămuri anumite lucruri îi pun câteva întrebări. Dacă are un proiect cu aducţiunea apei la care-mi răspunde sec că nu are şi atunci îl întreb cum a stabilit că locul unde a îngropat rezervorul este mai sus decât casa lui fără un studiu cel puţin pe harta cu curbe de nivel, când între cele două puncte sunt două văi, Valea Minton şi Valea Poienii şi două dealuri cu diferenţe de nivel de cel puţin 100 m. Îmi răspunde că a stabilit „ochiometric cu bolobocul” „adică m-am culcat pe burtă la casa mea şi am ochit pe vârful primului deal apreciind că acesta este mai sus decât casa mea apoi de pe vârful dealului ochit am făcut o altă ochire pe dealul cu izvoare apreciind că locul ochit este mai sus decât locul de unde am făcut a doua ochire”.

„Aşa am stabilit că apa prin cădere spre prima vale poate urca primul deal şi tot aşa până la mine acasă. În felul acesta am trecut la treabă, am cumpărat 2,5 km de furtun aveam rezervorul de 10.000 litri, am săpat şanţul atât cu mijloace mecanice unde s-a putut cât şi manual unde am îngropat furtunul la 80 cm, iar când am dat drumul la apă, aceasta a ţâşnit mai sus decât gorunul birăului bătrân, un copac secular şi legendar din vecinătate pe care nu-l pot cuprinde 3 bărbaţi cu mâinile împreunate în jurul lui, ceia ce pentru mine a fost o mare izbândă şi nu a mai contat costul”.

Se impunea o altă întrebare cum a procedat cu proprietarii prin a căror terenuri a traversat conducta la care răspunde că aceştia au acceptat cu condiţia să se racordeze şi ei la conducta mea astfel că pe cheltuiala mea au introdus apă în gospodăriile lor 4 proprietari inclusiv soacra lui Secară Petru care-mi cere cele 100.000.000 lei.

În final îl întreb de ce nu a făcut un proiect de alimentare cu apă împreună cu cei interesaţi din cătun pe baza căruia se puteau obţine fonduri de investiţii de la Uniunea Europeană fără rambursare, la care îmi răspunde: „Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii” „Acest proiect costă bani, poate mai mult decât m-a costat pe mine investiţia, apoi timp şi umblete după vize şi aprobări şi cine ştie când se aprobă sau dacă se aprobă”!

RĂSPUNSUL AŞTEPTAT LA ÎNTREBARE

Aici apare o dilemă la care trebuie răspuns la o întrebare „Ce a fost întâi oul sau găina” deoarece nu se ştie dacă amplasarea rezervorului cu pricina s-a îngropat în mlaştina cu izvoarele din pădure înainte de repartizarea terenului pe proprietarii de teren, care până aici a fost al domeniului public în teritoriul administrativ al altei comune, Aştileu şi nu Vârciorog unde îşi are domiciliul omul nostru, sau după repartizarea terenului cu titluri de proprietate încheiată la 03.04.2008? Apoi trebuie stabilit cu exactitate pe harta cadastrală cu parcelarea terenului pe proprietari, locul unde este amplasat recipientul. În felul acesta se va stabili a cui este terenul parcelat, unde s-a amplasat rezervorul, apoi se va trece la negocierea cu proprietarul terenului fie că se acceptă amplasamentul fără pretenţii, fie că se vinde-cumpără terenul în cauză, fie că se face un schimb de teren, cunoscând ca şi eroul nostru numit „Dac” a câştigat şi el teren prin CEDO Strasbourg în aceiaşi formulă ca şi ceilalţi din cele 202,07 ha de pădure însă în altă parte. Dacă nu se va găsi o înţelegere pe cale amiabilă, proprietarul de teren poate acţiona în instanţă însă trebuie să dovedească că investiţia s-a făcut după parcelare şi punerea în posesie, apoi să demonstreze cu acte că acest teren a fost a lui înainte de expropriere, apoi prejudiciul creat prin această investiţie, deoarece nu constituie un monopol a cuiva apa din sol care oricum curge la vale.

*

*  *

Cine vrea să se convingă de adevărul prezentat, presă, televiziune sau chiar parlamentarii din colegiul respectiv, se pot deplasa la faţa locului pe şoseaua Vârciorog-Poiana de Fâşca, care urcă pe Valea Poienii cca. 6 km prin codru pe un drum strategic construit în 1942 de mareşalul Ion Antonescu paralel cu graniţa dintre zona ocupată vremelnic de Ungaria Hortistă. Se ajunge într-o deschidere la izvorul „Gobar” lângă prima galerie (mină) de bauxită exploatată încă în 1914. Aici apare o poiană cu primul grup de case care-ţi dă impresia că te afli în faţa unui Castru Roman înconjurat de casele „dacilor” căţărate pe dealurile din preajmă la distanţe între ele între 500-1000 m, despre care istoricul maghiar Dr. BOROVSZKY SAMU scrie că înainte de ocuparea turcească FANCSIKA (Fâşca) de la poalele pădurii „Piatra Craiului” se numea VAR-FANCSIKA (Cetatea Fâşca) cu locuitori valahi de religie ortodoxă.

De aici poţi urca pe drumul şerpuind printre stânci spre casa eroului nostru pe care eu îl numesc „dac” cu motivele de rigoare invocate.

Iată cum un om (şi nu numai unul) luptă pentru o existenţă mai bună cu tot ce poate el în nişte condiţii vitrege date de Dumnezeu unde civilizaţia contemporană nu poate pătrunde cu tehnici moderne, omul rămânând dependent de aceste condiţii în care trebuie să subexiste ca şi înaintaşii lui.

CE SE POATE FACE SĂ FIE AJUTAŢI ACEŞTI OAMENI?

Trebuie să se adopte legii care să-i ocrotească în aceste zone defavorizate, să fie scutiţi de impozite deoarece ei produc bunuri de larg consum necesare societăţii, cu costuri mari pe care le putem numi „ecologice” fără dioxină şi nu întind mâna la pomana guvernului. Trebuie stabilită renta funciară, diferenţiată în această zonă cât şi clasa de fertilitate (favorabilitate) a terenului, subvenţionarea producţiei agricole de către stat ca şi în alte ţări şi alte facilităţi.

Se impune ca parlamentarii realeşi, aceiaşi care au fost şi în legislativul precedent atât în senat cât şi în camera deputaţilor, să se implice mai mult de a cunoaşte viaţa oamenilor din această zonă şi problemele cu care se confruntă în lupta lor pentru existenţă şi un trai mai bun, fiindcă nu-i suficient de a participa  numai la adunări festive prilejuite de ziua comunei, aplicând principiul după zicala: „La plăcinte înainte, la război înapoi”.

ing. ALBU FLORIAN

cu rădăcini adânc înfipte în această zonă