~George Vasilache: „Biserica ortodoxă română în perioada comunistă. Decretul 410“

După abdicarea istorică a  regelui Mihai I din 30 decembrie 1947, situaţia socială şi politică a României se degradează, apărând astfel noi structuri  ale statului, care vor manifesta o deosebita “grijă” pentru tot ceea ce însemnă  instituţie statală, şi atsfel, Biserica, ca una dintre cele mai importante instituţii ale poporului român, care se confundă cu originea şi istoria sa a intrat repede în vizorul aparatului de stat- Securitatea. Dacă la început lupta nu a fost extrem de făţişă, în timp statul totalitar comunist a început să se impună chiar şi în viaţa bisericească în vederea îngrădirii spiritului şi al credinţei creştine, în care omul acelor vremuri tulburi avea o “evadare” către ceea ce însemna spiritualitatea şi trăirea creştină.

În acest peisaj de dezvoltare “socialistă” Biserica Ortodoxă s-a avântat într-o luptă care uneori s-a  dovedit a fi doar pentru supravieţuire, pentru păstrarea acelei mici lumini din fiinţa poporului român atat de încercat de istorie.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române de după anul 1948 este istoria represiunii antireligioase şi a persecuţiei ca merge până la martirizare. După cum este cunoscut, acţiunile regimului comunist au întâmpinat deseori opoziţia fermă şi eroică a reprezentanţilor Bisericii, fapt care argumentează pe deplin  aserţiunea  părinţilor care spun “Comunismul a umplut cerul cu sfinţi”

Dupa instaurarea regimului comunist Biserica a fost marginalizata  fiind considerata o institutie retrogadă  reactionară şi periculoasă, fiind supusa unui control sever din partea statului communist prin aparatul care nu avea linişte niciadată- Securitatea.   În schimbul unor compromisuri facute statului communist precum renunţarea la diferite acţiuni caritabile şi sociale, limitarea doar la săvârşirea cultului în biserici ş.a Biserica a putut să îşi asigure principalele îndatoriri ale sale, din perspectiva dihotomică: divino-umană. Altfel spus ea a asigurat fiinţei poporului român legătura spre Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Însă o mai dureroasă latură a luptei statului comunist ateu contra Bisericii şi contra românilor, căci cine loveşte în Biserică loveşte în mama poporului român, a fost dărâmarea şi translatarea de biserici, unele monumente impresionante de arhitectură. Doar în capitală au fost dărâmate douăzci şi patru de biserici iar trei au fost translatate. Această dramă a ortodoxiei româneşti din perioada comunistă a fost amplificată de dispariţia unor importante eparhii, de pensionarea forţată a numeroşi episcopi, de cenzurarea şi chiar oprirea publicaţiilor bisericeşti, care cu mici excepţii (ex. Telegraful Român) au fost pe deplin desfiinţate. Şi pentru că Biserica a fost mereu răbdătoare şi ajutată de către o forţă ce nu părea  că dă semne de capitulare statul comunist i-a dat lovitura de graţie în toamna anului 1959. Decretul 410!  Cauzele care au dus la apariţie acestei legi nefaste din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, şi implicit din Istoria Românilor,  a fost teama crescândă a Securităţii în privinţa “focarelor de rezistenţă” aşa cum erau numite mănăstirile noastre. La sfârţitul lui 1958 exista un regulament al Departamentului cultelor, care prevedea printre altele că se exclud de la intrarea în monahism următoarele categorii de persoane: persoane minore, persoane care nu au minimum şapte clase elementare, persoanele care au săvârşit abateri de la regulile monahale, cele care au suferit condamnări de drept comun, „elemente contrarevoluţionare“, precum şi cei cunoscuţi cu „manifestări duşmănoase“ la adresa regimului communist.

Decretul 410 a introdus noi articole pentru  a îngreuna şi mai mult intrarea în monahism şi implicit pentru a desfiinţa mănăstirile din “lipsă de vieţuitori”  Prin urmare toţi monahii şi monahiile care nu corespundeau regulamentului au fost scoşi afară din monahism. Se estimează un număr de peste 4700 de monahi.  Pentru a arătă ca mănăstirile erau centre de apărare  şi ostile regimului au fost făcute arestări care au dus chiar la detenţii cumplite.  Patriarhul Justinin Marina  a avut meritul de a “amortiza” pe cât posibil într-un stat totalitarist ateu, efectele unei astfel de legi. S-a folosit de statutul de monument istoric pentru unele mănăstiri, creând posibilitatea pentru monahi să le ingrijească, a oferit  posibilităţi de calificare pentru a da posibilitatea supravieţuirii celor care nu aveau calificări recunoscute etc. Dar chiar şi aşa o mare parte dintre călugări au suferit chinurile prigoanei creştine. Preoţii de asemenea erau urmăriţi cu familiile lor pentru a nu lua legătura cu aceşti ostili şi neprieteni ai poporului. Copiii preotilor nu aveau acces la foarte multe specializari şi de asemenea erau urmăriţi pas cu pas. Pe cine mai intereseaza astazi toate aceste drame ale preotimii ortodoxe? Doar legătura preoţilor cu Securitatea mai prezintă interes!

GEORGE VASILACHE