~Dan BRUDAŞCU: „130 de ani de relaţii diplomatice româno-nord americane“

Între momentele aniversare importante ale acestui an vom cuprinde cu certitudine şi pe cel legat de împlinirea a 130 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice directe româno-americane.

O cercetare adecvată a acestui subiect subliniază faptul că locuitorii spaţiului românesc au urmărit îndeaproape evenimentele petrecute, încă de la descoperirea Lumii Noi, în 1492, de către Cristofor Columb. Nu putem, însă, vorbi de relaţii directe între cele două entităţi decât abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

În cercurile politice, dar şi culturale din cele 3 ţări româneşti au circulat frecvent date şi informaţii legate de America încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Cum o îndelungă perioadă de timp noile teritorii descoperite de Cristofor Columb au intrat sub stăpânirea monord americanerhilor spanioli, voievozii şi principii din spaţiul românesc au avut contacte cu reprezentanţii acestora. Astfel, de exemplu, la 7 noiembrie 1538, Carol Quintul, stăpânul celor două Americi, trimitea în solie la Petru Rareş, domnul Moldovei pe Arhiepiscopul de Lund[1].

Cam în aceeaşi perioadă, în lucrarea „Rudimente cosmo – graphica”, umanistul braşovean Johann HONTERUS[2] vorbeşte (şi) despre America.

Relaţii şi mai strânse a avut aventurierul voievod moldav Despot Vodă[3], care a luptat în oastea lui Carol QUINTUL[4]. Unui alt monarh spaniol, respectiv fiului lui Filip al II-lea, pribeagul Petru CERCEL, domn al Ţării Româneşti între anii 1583 – 1585, i-a cerut sprijin pentru a reveni pe tronul ţării[5].

Interesante şi relativ bogate informaţii cu caracter istoric şi geografic, inclusiv despre continentul american, pot fi găsite şi în operele unor cărturari şi istorici ca Iacob Paleologu[6] sau transilvănenii Miklos  Istvánffy, János Csimar Bárányiai sau Enyedi György.

În secolul al XVII-lea sporeşte frecvenţa referirilor la Lumea Nouă în operele unor importanţi oameni de cultură: Jan AMOS KOMENSKY[7], aflat în slujba principelui Gheorghe RAKOCZY al II-lea, precum şi ale cunoscutului şi destul de controversatului filosof APACZAI CSERE János[8], originar din părţile Braşovului.

De asemenea medicul Ferencz Páriz PAPAI[9] publică, la Cluj, în 1695 lucrarea „Ars Heraldica”, care oferă numeroase şi interesante informaţii cu caracter etnografic privind populaţiile indigene de pe continentul american.

Frecvenţa  referirilor la Lumea Nouă sporeşte în această perioadă şi în anii următori şi ca urmare a pătrunderii în culturile agricole ale unor ţări central şi sud-est europene, deci şi ale Ţărilor Române, a unor soiuri de plante, în special porumb, cartofi şi tutun, provenite din America şi Mexic.

Tot mai numeroase şi mai complexe, în sec. al XVII-lea, sunt informaţiile despre Lumea Nouă, ce intră şi în atenţia marilor cronicari în operele cărora vom întâlni date şi informaţii bogate.

În afară de operele lui Miron Costin[10] sau ale stolnicului Constantin CANTACUZINO[11] sau Radu POPESCU[12], reţinem că şi marele savant şi principe Dimitrie CANTEMIR[13] face referire la America în cunoscuta sa lucrare „Istoria ieroglifică”.

Sursele de informare despre noul continent încep să sporească spre sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea şi ca urmare a pătrunderii unor lucrări de autori străini[14], traduceri făcute de diverşi cărturari ai locului.

Începutul secolului XIX cunoaşte o creştere[15] cantitativă şi calitativă a datelor despre America, inclusiv a celor răspândite ca urmare a primelor publicaţii[16] în limba română apărute şi difuzate în principate şi în Transilvania.

În a doua jumătate a secolului XIX încep să fie traduse şi primele lucrări[17][18], dar şi lucrări politico-doctrinore care vor avea un efect vizibil în viaţa social-politică a Ţărilor Româneşti, influenţând decisiv atât gândirea lor politică, cât şi mişcările şi lupta politică ce s-a intensificat tot mai mult.. beletristice de autori americani

Sporirea substanţială a prezenţei reprezentanţilor franc-masoneriei în rândul elitelor politice şi culturale ale celor două spaţii nu va rămâne fără ecou nici în Ţările Române, influenţând decisiv orientarea luptei împotriva iobăgiei sau pentru eliberarea, după model nord-american, de sub suzeranitatea turcă, respectiv habsburgică (în Transilvania şi Bucovina).

Abia începând cu anul 1839, tânărul stat nord-american, din raţiuni mai degrabă de ordin comercial şi negustoresc, urmăreşte stabilirea de relaţii consulare în principate. Astfel, în 1839, după model englezesc[19], consulul SUA la Constantinopol, John Brown, recomandă administraţiei nord-americane deschiderea unui vice-consulat american în principate. 4 ani mai târziu[20], în apele braţului Sulina îşi făcea apariţia primul vas de comerţ sub pavilion SUA, iar următorul abia după 8 ani, la Galaţi, în 1851.

Prezenţa emisarilor diplomatici, dar şi a reprezentanţilor comerciali nord-americani în această zonă poate fi pusă pe seama faptului că însuşi statul american era de dată recentă şi nu se bucura de mult prestigiu şi recunoaştere din partea marilor puteri politice, economice, militare ale bătrânului continent. La data respectivă SUA nu se impunea în rândul ţărilor europene şi nu reprezenta, în acelaşi timp, o putere de care ar fi trebuit să se ţină seama şi care să poată juca un rol semnificativ în desfăşurarea politicii în acea zonă geopolitică.

Pe de altă parte, nici sub aspect comercial SUA nu reprezenta o putere de luat în seamă, iar datorită orientării politice oficiale, conducerea de la Washington lega strâns politica sa diplomatică de satisfacerea priorităţilor şi intereselor sale comerciale.

Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, putem spune că Ţările Române, la rândul lor, aflate, fără excepţie, sub stăpânire străină, nu puteau stabili direct contacte şi legături diplomatice şi întrucât nu beneficiau de independenţa politică necesară. În acelaşi timp, se impune a sublinia faptul că ele reprezentau zonele cele mai înapoiate, sub aspectul progresului tehnic şi tehnologic, contând cel mult doar ca zone cu potenţial extraordinar de resurse de materii prime şi materiale, dar şi din ce în ce mai mult ca o potenţială şi avidă piaţă de desfacere pentru producătorii de bunuri industriale de pe continentul american.

La acest capitol se impune însă o precizare, şi anume să atragem atenţia că, în principal, tot datorită lipsei suveranităţii, ele aveau o capacitate diminuată de achiziţie a unor astfel de produse, având în vedere, pe de o parte, sumele plătite puterilor suzerane, dar şi controlul strict exercitat de marile puteri asupra economiei zonei, iar pe  de altă parte ca urmare a caracterului înapoiat al economiei locului, aflarea în incapacitatea de utilizare a progresului tehnic incorporat în produse ce ar fi putut fi importate din îndepărtata Americă.

Însă schimburile comerciale, puţine şi nesemnificative, făcute cu noul stat nord american există o lungă perioadă de timp în care acestea sunt sporadice şi nesemnificate, fapt datorat nu doar lipsei potenţialului financiar, ci şi lipsei persoanelor calificate, care să poată exploata maşinile unelte produse de dinamica economie nord americană.

După cum vom vedea, ilustrând, se pare, consideraţiile făcute de noi mai sus, însăşi conducerea noului stat nord american acţionează cu multă prudenţă, dându-şi silinţa să nu declanşeze reacţiii dure din partea Imperiului Otoman, pentru că, atât până la Unirea din 1859, cât şi mult după aceea, reprezentanţii consulari nord americani vor solicita, de fiecare dată, autorizarea prezenţei lor în Ţările Române nu de către domnii locului (respectiv a domnitorului Alexandru Ioan I), ci de către reprezentanţii sultanului de la Constantinopol[21].

Pe linie francmasonică vor avea loc contacte atât în Ţările Române, cât şi peste hotare între reprezentanţi ai elitei politice române şi cei nord-americani[22]. Amintim, în acest sens, contactele avute de Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu cu diplomaţii francmasoni americani de la Constantinopol şi din alte părţi. Unii dintre aceştia sunt atraşi în mod interesat de români şi vor accepta chiar să viziteze Principatele Române[23] şi pentru a putea oferi superiorilor lor de la Washington informaţii legate de ţara noastră, de evenimentele petrecute în principatele de la gurile Dunării.

Ca urmare a unor astfel de contacte, noua diplomaţie  nord americană, care se impune treptat în viaţa politică europeană, va putea formula o poziţie extrem de importantă faţă de evenimentele de mai târziu, când, la nivel european sau regional se va juca o carte importantă privind destinul spaţiului românesc.

Încă la 29 aprilie 1859 ajunge la Galaţi H. T. Romertze, creatorul primului consulat al SUA la Galaţi. În august 1859 acesta s-a întâlnit, la Iaşi, cu P. Donici, locţiitorul ministrului de externe, care va obiecta la faptul că diplomatul venise în Ţările Române cu o adresă trimisă de secretarul de Stat al SUA nu direct domnului Al. I. Cuza, cum ar fi fos legal şi firesc, ci sultanului otoman. Cum am mai arătat, încă o destul de lungă perioadă de timp, autorităţile nord americane vor mai manifesta o curioasă prudenţă, destul de nefirească, întrucât la fiecare nouă trimitere de reprezentanţi diplomatici, aşa-zisele scrisori de acreditare, sunt adresate tot sultanului turc, fapt ce a determinat inclusiv luări de poziţie, pline de tact, dar ferme şi exprimarea nemulţumirii Ministerului de Externe român, deplin justificate în opinia noastră, faţă de o astfel de atitudine duplicitară şi nejustificată din partea diplomaţiei nord americane.

Cu toate acestea atât pe timpul lui Al. I. Cuza, iar după 1866, şi al principelui Carol I, toate autorităţile româneşti vor trata cu deferenţă pe reprezentanţii diplomatici nord americani, exprimându-şi  satisfacţia faţă de interesul manifestat pentru stabilirea de relaţii cu ţara noastră. Scrisorile înaintate de aceşti diplomaţi din partea respectivilor secretari de stat în exerciţiu, vorbesc cât se poate de grăitor despre aceste aspecte.

În a II-a jumătate a sec. al XIX-lea, în special după făurirea Unirii de la 24 ianuarie 1859, cele mai multe contacte diplomatice, dintre SUA şi noul stat român se vor desfăşura şi vor fi datorită sporirii interesului manifestat de presa de peste ocean cu privire la evoluţia evenimentelor din spaţiul românesc[24]. Tot mai frecvent, prin intermediul unor astfel de publicaţii, se intensifică interesul cititorului nord american în legătură cu spaţiul românesc, cu evenimentele politice care au loc în zonă şi cu implicarea şi impactul lor în viaţa diplomatică şi politică a regiunii. Pregătirea pentru momentul decisiv al câştigării independenţei de stat  a României[25] este, urmărit pas cu pas, de un extraordinar interes din partea opiniei publice, dar şi a factorului de decizie politică, fapt ilustrat inclusiv de trimiterea unor corespondenţi de presă care au urmărit, de la faţa locului, desfăşurarea marilor bătălii în timpul Războiului de independenţă.

În a doua parte a secolului al XIX-lea, relaţia dintre România şi America vor căpăta, treptat, o şi mai mare încărcătură, mai ales ca urmare a faptului că tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, vor alege, unii dintre ei şi ca urmare a conjuncturilor politice extrem de ostile şi nefavorabile lor, să emigreze în SUA. Aşa se face că, urmare a prigoanei politice şi religioase[26] la care erau supuşi, mai ales în Bucovina şi Ardeal, zeci de români transilvăneni şi bucovineni vor părăsi spaţiul natal emigrând în America. Lor li s-au alăturat şi alţi fraţi de-ai lor din Bucovina de nord, unde exploatarea economică, oprimarea şi deznaţionalizarea la care erau supuşi i-au determinat să ia calea exilului[27].

În aceste condiţii nu este de mirare faptul că autorităţile de la Washington manifestă un tot mai mare interes pentru stabilirea, pe bază permanentă, a unor legături diplomatice strânse cu noul principat de la gurile Dunării.

La 11 iunie 1880 este numit primul diplomat american de carieră în România[28], Eugen Schuyler, care era considerat, în acel moment, cel mai cunoscut şi prestigios diplomat american din Europa.

Treptat, relaţia directă România-Statele Unite ale Americii capătă valenţe şi importanţă aparte, prilej propice pentru contacte şi consultări permanente, prin intermediul diplomaţilor nord americani, între principele (apoi regele) statului român şi preşedintele nord american. În momente decisive, graţie acestor relaţii a căror importanţă şi semnificaţie nu putem să nu o semnalăm va spori treptat, în volum şi greutate, legătura dintre Washington şi Bucureşti.

Spre deosebire, din păcate, de alte popoare reprezentarea noastră în emigraţia de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX pare a fi fost oarecum diferită; românii nu par a fi manifestat  interes de a se fi implicat direct şi personal în viaţa politică nord americană în sensul  de a avea oameni politici[29] care să ocupe înalte demnităţi în structura statului american ca diplomaţi, miniştri, generali sau ofiţeri superiori etc.

O asemenea situaţie se va repercuta şi în ceea ce priveşte posibilitatea influenţării deciziilor administraţiei nord americane, în sensul obţinerii unor atitudini mai favorabile, în momente decisive, faţă de obiective şi interese româneşti.

Odată cu încheierea celui de-al doilea război mondial va creşte treptat, din diverse raţiuni, în principal de natură ideologică şi doctrinară, tensiunea dintre cele două state. România, intrată, şi ca urmare a laşităţii de care au dat dovadă unii politicieni occidentali în relaţiile cu Stalin şi imperiul comunist sovietic, inclusiv a unor înalţi demnitari diplomatici şi politici nord americani, în lagărul sovietic, după instalarea, la 6 martie 1945, a guvernului condus de dr. Petru Groza, îşi va reduce, atât ca intensitate, cât şi ca volum relaţiile cu SUA. Un rol important în această decizie l-a jucat atitudinea avută, în prima perioadă a războiului rece, de SUA faţă de statul comunist român, mai ales propaganda intensă dusă împotriva noului regim, inclusiv prin incitarea la organizarea, în munţi, a rezistenţei armate. (Din acest punct de vedere, considerăm că Statele Unite , dar şi alte puteri vest europene îşi au partea lor substanţială de vină pentru marile suferinţe umane, dar şi pentru numeroasele pierderi de vieţi omeneşti din rândul celor care au dat curs acţiunilor şi chemărilor adresate românilor la rezistenţă faţă de noul regim comunist, cu promisiunea unei intervenţii, inclusiv de ordin militar, pentru a-l înlătura.)

Începând cu anii 60-70 ai secolului trecut, diplomaţii de la Washington vor urmări îndeaproape disidenţa regimului lui Nicolae Ceauşescu şi-şi vor modifica treptat atitudinea faţă din România, fapt ce a culminat cu vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti, dar şi cu acordarea unui statut aparte ţării noastre în contextul politicii geostrategice nord americane în Europa Centrală şi de Sud Est. Acest lucru nu va însemna că cercurile politice nord americane au închis ochii şi au tolerat sine die  excesele şi abuzurile regimului totalitar al lui Ceauşescu. Dimpotrivă, SUA au contribuit decisiv, inclusiv prin implicarea directă a diplomaţiei şi a serviciilor sale secrete, pentru înlăturarea dictatorului, iar apoi pentru sprijinirea noului regim instaurat în România după lovitura de stat din decembrie 1989.

Ca o dovadă a intensităţii şi importanţei acordată de SUA noului ei aliat din fostul lagăr comunist, am aminti vizitele făcute la Bucureşti de preşedinţii Clinton şi Bush, şi în primul rând sprijinului substanţial dat pentru accederea şi primirea României în NATO.

În prezent, relaţiile româno-nord americane sunt extrem de complexe, diverse şi profunde, România beneficiind, pe multiple planuri în urma bunelor relaţii pe care le are cu SUA[30]. Desigur, că nu în mod gratuit. Pentru că niciodată, cel puţin faţă de ţara noastră, SUA nu a manifestat deschidere şi bunăvoinţă dacă n-au beneficiat, la rându-le, de contraservicii, nu o dată mult mai scump plătite de români. În acest sens, reamintim faptul că, pe marile fronturi de luptă din Asia (din Irak şi Afganistan), trupele române au ajuns să participe la misiuni de mare risc, cu importante pierderi materiale şi de vieţi omeneşti, nu o dată pentru a proteja pe militarii nord americani, mult mai bine dotaţi cu tehnică militară decât soldaţii şi ofiţerii români.

La fel de duplicitară şi nesinceră faţă de români mi se pare şi atitudinea autorităţilor nord americane[31] în privinţa instalării scutului antirachetă: el nu vizează protejarea directă a teritoriului român- aşa cum, greşit, s-a crezut, ba chiar dimpotrivă, ci a unor zone de interes american sau al aliaţilor lor mult mai importanţi, se pare, decât România. Chiar mai mult, prin angajarea sa în asemenea proiecte militare, România riscă să intre în conflict, cu urmări greu de prevăzut, inclusiv cu o serie de foşti parteneri comerciali importanţi, cum este Iranul şi ţările arabe. Cel puţin aşa cum stau lucrurile în momentul de faţă, este greu de crezut că, până la urmă şi noi vom fi beneficiarii acestei aventuri stupide şi periculoase la care am achiesat graţie unei diplomaţii lipsite de verticalitate şi profesionalism şi a unei conduceri politice derutate şi confuze, care face orice, inclusiv sacrificarea interesului naţional, doar pentru a câştiga un minim de bunăvoinţă şi atenţie din partea administraţiei de la Washington.

Împlinirea a 130 de ani, cu bune şi cu rele, de relaţii diplomatice româno-nord americane ar trebui să fie, pentru factorii de decizie politică şi diplomatică, cel puţin, un moment de analiză riguroasă şi profundă pentru a trage concluziile ce se impun şi a orienta, în viitor relaţiile cu această mare putere a lumii şi în interesul nostru naţional, nu doar spre a da satisfacţie, cu orice preţ, nu doar de natură materială şi financiară, ci şi în vieţi omeneşti, strategiei şi politicii nord-americane, nu o dată egoistă şi riscantă pentru pacea lumii sau a unor importante zone ale Planetei. Asta pentru că, în naivitatea mea, cred şi sper că România nu şi-a pierdut definitiv trăsăturile de stat naţional, suveran, independent şi indivizibil.

DAN BRUDAŞCU

---

[1] Vezi Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II-1, Bucureşti, 1891, n. CLX, p. 204.

[2] Cartea a fost tipărită la Cracovia

[3] E vorba despre Despot Vodă sau Iacob Eraclide sau Ioan al II-leaMoldovei în perioada 18 noiembrie 1561 – 5 noiembrie 1563. De origine greacă, s-a născut în anul 1511 pe insula Creta sau Samos, unde tatăl său era marinar. (1511-1563), a fost domn al

[4] Carol Quintul (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moştenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse şi dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman (numit „de naţiune germană” în epoca naţionalismului), Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Ţările de Jos şi coloniile spaniole din Americi. Când a renunţat la tron, şi-a împărţit ţinuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, şi fratele său Ferdinand I, Împărat Roman.

A fost fiul lui Filip I al Castiliei şi a Ioanei a Castiliei. Bunicii lui din partea tatălui erau Maximilian I, Împărat Roman, şi Maria de Burgundia, a cărei fiică, Margareta de Austria, s-a ocupat de educaţia lui. Bunicii din partea mamei erau Ferdinand al II-lea de Aragon şi Elisabeta I a Castiliei, care prin mariajul lor au unit pentru prima dată teritoriile care astăzi formează statul modern Spania, şi a căror fiică, Caterina de Aragon, a devenit regină a Angliei, ca prima soţie a lui Henric al VIII-lea. Maria I a Angliei a fost verişoara lui Carol Quintul şi avea să se căsătorească cu fiul lui Carol, Filip al II-lea.

[5] Vezi Stelian Popescu-Boteni, Relaţii între România şi SUA pînă în 1914, , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 19.

[6] În lucrarea sa Catechis Christiana.

[7] Marele pedagog ceh s-a aflat la curtea principilor transilvani Gheorghe Rákoczy al II-lea şi Sigismund între anii 1650-1654.

[8] János Apáczai Csere (n. 10 iunie 1625, Apaţa, Transilvania – d. 31 decembrie 1659, Cluj) este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai filosofiei carteziene în Transilvania, adept al raţionalismului cartezian şi al sistemului lui Nicolaus Copernic.

[9] Ferenc Pápai Páriz Jr. s-a născut la Aiud la 1 mai 1687. A început şcoala la Aiud , ia la 10 ani a fost trimis la  Sibiu să înveţe nemţeşte; în 1711 a mers în străinătate. A studiat în Halle, iar în 1714 a terminat medicina. În 1715 şi-a continuat studiile în Leiden. A adunat sume importante de bani, din Germania, Anglia şi Franţa pentru Colegiul din Aiud..

[10] (Miron Costin considera America situată la antipozi); Vezi Miron Costin, De neamul Moldovenilor, Opere, Bucureşti, 1958, p. 62.

[11] Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, vol. I, ediţie îngrijită de M. Gregorian, Bucureşti, 1961, p. 63.

[12] Radu Popescu Vornicu, Istoriile Ţării Româneşti, ediţie îngrijită de Constantin C. Giurescu, Bucureşti, 1963, p. 35.

[13] Dimitrie Cantemir, Opere Complete, vol. III (Istoria ieroglifică), ediţie îngrijită de Stela Toma şi N. Stoicescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 89.

[14] Ne referim în primul rând la tratatele de geografie ale clericilor greci Hrisant Notara, patriarh al Ierusalimului (apropiat al Cantacuzinilor, Brâncovenilor şi Mavrocordaţilor) şi Meletie din Ianina, mitropolit al Atenie, ca şi la Geografia istorică al lui Constantin Dapontes, secretar al voievodului Constantin Mavrocordat.

[15] Un rol important, în acest sens, au jucat lucrările negustorului braşovean Nicolo Nicolau, îndeosebi a sa Gheografia sau scrierea pământului sau lucrarea sa despre Fernando Cortez în Mexic, care conţineau numeroase informaţii cu caracter economic

[16] Un rol important la avut, între altele Albina Românească, în care sunt publicate fragmente traduse din opera lui Gustav de Beaumont despre locuitorii aborigeni, piele roşii, dar nu numai, la fel România, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Curierul românesc, România literară etc.

[17] Se pare că prima lucrare tradusă în româneşte, încă din anul 1846, din iniţiativa cercurilor francmasonice, a fost Declaraţia de independenţă, de Simion Bărnuţiu, influenând considerabil concepţia lui şi activitatea revoluţionară ulterioară.. În ungureşte, în versiunea lui Farkas Sandor, aceasta fusese publicată în volum, la Cluj, încă din 1834.

[18] „În aceeaşi perioadă accesibilitatea accesibilitatea documentelor şi literaturii americane s-a lărgit din ce în ce mai mult prin o serie de apariţii în presa românească a primelor traduceri din Franklin şi Washington Irving şi prin deschiderea la Bucureşti şi Iaşi a unor biblioteci de împrumut care au alimentat cercuri mai largi cu traduceri franceze din literatura americană şi implicit documentele revoluţiei” – afirmă Stelian Popescu – Boteni, op. cit. p. 28.

[19] Vezi Ion Stanciu, Pagini din începutul relaţiilor politice dintre Principatele Române şi Statele Unite ale Americii, în Revista de istorie, tom 28, nr. 6/1975, p. 910.

[20] Arhiva istorică centrală, Despatches from U.S. Consulate in Galatzi, Microcopy T. 384, rola 1, vol. 1, 28 iulie 1858-2 februarie 1869, raport statistic din 1863, p. 12.

[21] O asemenea atitudine prudentă a părut adesea ofensatorie pentru autorităţile române, care au reacţionat, totuşi, cu mult tact, dar au atras atenţia asupra modificărilor de ordin politic produse în statutul ţării.

[22] Cf. Cornelia Bodea, Unitatea naţională şi independenţa României oglindite în memorialistica şi presa americaă, în Revista de istorie, tom 30, nr. 5/1977, p. 844: „în timpul revoluţiei române de la 1848, conducătorul grupului „Tânăra Americă” din aripa de stânga republicană, George N. Sanders, a venit în ţările române pentru „cunoaşterea evenimentelor revoluţionare”.

[23] Aflăm astfel dintr-o scrisoare adresată de Gh. Magheru lui A.G. Golescu-Negru la 1/13 mai 1857 că Caroll Spence, ministrul SUA la Constantinopol între 1853-1859, s-a decis să viziteze Principatele. Chiar dacă nu există dovezi certe că vizita ar fi avut loc într-adevăr, diplomatul nord american a manifestat un interes extrem de viu şi favorabil evenimentelor ce aveau loc în spaţiul românesc, sprijinind lupta românilor (inclusiv a celor din Transilvannia) pentru unitate naţională şi dezrobirea lor de sub jugurile străine

[24] „Datorită activităţii acestor diplomaţi, în presa americană vom găsi informaţii mai bogate … Prin numeroasele referiri la situaţiile din Principate, articolele lor constituiau una din sursele de bază pentru informarea opiniei publice americane despre poporul român şi problemele legate de operaţiunile militare”, spune Stelian Popescu-Boteni, op. cit., p. 41.

[25] „Preliminariile războiului din 1877-1878, desfăşurarea propriu-zisă a operaţiilor militare, comportamentul strălucit al trupelor române şi epilogul conflictului au fost amplu comentate în paginile presei de peste ocean care-şi avea corespondenţi trimişi la faţa loculului sau în rapoartele diplomatice”, idem op. cit., p. 54.

[26] Subliniem în acest sens şi implicarea monarhiei dualiste în obligarea ardelenilor de a trece la uniatism, fiind obligaţi să renunţe la religia lor ancestrală.

[27] Între zecile de mii de români plecaţi în America, unde au lucrat, în principal în mine, dar şi în construcţii civile şi industriale, trudind la marile magistrale de căi ferate ce străbat SUA, la drumuri şi poduri, s-au aflat ambii bunici ai soţiei mele, care au lucrat la realizarea marilor poduri din capitala SUA. După ce au venit în ţară, la începutul anilor 1911-1912, cu banii strânşi, au cumpărat zeci de hectare de pământ, de care nu s-au putut bucura iind duşi, de autorităţile dualiste pe front, unul murind în Italia, iar cel de-al doilea la interferenţa dintre Ardeal şi Moldova.

[28] Nicolae Petrescu, în broşura Relaţiile României cu Statele-Unite, Bucureşti, Imprimeria Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, 1927, p. 5, susţine că „cel dintâi ministru român era trimis la Washington abia în 1917”.

[29] Cum a fost cazul ungurilor, de exemplu. Graţie a politicienilor unguri din SUA, s-a reuşit ca un criminal ca Lajos Kossuth sau chiar Horthy Miklos să beneficieze de un tratament aparte în rândul americanilor. Astfel, ucigaşul a peste 40.000 de români în timpul revoluţiei de la 1848, respectiv Kossuth, sau cel vinovat de deportări şi crime fără de număr în timpul ocupaţiei părţii de Nord Vest a României (Horthy Miklos) nu au atras critici, mai mult decât justificate, din partea presei sau cercurilor politice nord americane. De asemenea, excesele revizionist revanşarde şi extremiste din politica autorităţilor maghiare a ultimei jumătăţi de vea, cu au atras reacţii dure duin partea Washingtonului.

[30] O altă dovadă a unei oarecare lipse a totalei sincerităţi a SUA faţă de România este şi tratamentul dispreţuitor şi profund jignitor al autorităţilor diplomatice şi consulare ale SUA de la Bucureşti faţă de cetăţenii români care cer viză de intrare în SUA. O serie de funcţionari fanatici dovedesc lipsă de respect şi consideraţie inclusiv faţă de o serie de intelectuali şi personalităţi marcante ale elitei culturale a României. Cunosc cazuri, unele de-a dreptul dramatice, pe care diplomaţii nord americani acreditaţi la Bucureşti le-au tratat şi continuă să le trateze, de multe ori fără nici un motiv temeinic, după bunul lor plac, lăsând impresia că ei sunt adevăraţii funcţionari ai unei dictaturi deplorabile, nu a celui mai mare stat democratic al lumii contemporane. Se cuvine ca cei în drept să intervină şi să pună capăt unor astfel de comportamente care aruncă o nedorită pată pe obrazul democraţiei nord americane şi asupra prestigiului acestei ţări în lume.

[31] Aş adăuga aici şi poziţia obstinantă de a menţine România (de ce? Până când?) în afara listei ţărilor care beneficiază pentru cetăţenii lor de dreptul de liberă circulaţie, inclusiv de acces în SUA, prin eliminarea obligativităţii vizelor.