~Maria Miron: „Poemele Basarabiei mele. Clipe în vuietul anilor“

NEAM DE ROMÂN

Basarabenii-s luminaţi

Destoinici, preacinstiţi, curaţi,

Deschişi la suflet şi la minte

Şi au o inimă fierbinte.

Ei sunt şi foarte primitori

În ospeţie, deseori,

Nu lasă vreun drumeţ flămând

Nici însetat, cu glasul blând

Îi cheam-ndat’ la masa lor

Şi din grădină în pridvor

Răsună cântecul de dor

De-opresc şi pasărea din zbor.

Nu uită binele făcut

Nici demnitatea ce-au avut

Dar au fost aspru încercaţi

De ţara mamă-ndepărtaţi.

De limba lor au fost lipsiţi

De toţi străinii cotropiţi

Dar nu au încetat să spere

Că vor scăpa de-orice durere.

Şi din poporul oropsit

S-or bucura c-au biruit.
______________

CĂPRIOARĂ RĂNITĂ

Eram ca o ciută

Rănită de alicele întâmplării,

Cu zâmbetul umed

De spumoasele mugete

Ale vânătorilor indigeni.

Câtă pădurea

Eu alergam cu picioarele însângerate

Şi sudoarea sub pori.

Nici nu mă prăbuşisem

Şi o movilă de ochi

Mă acoperi,

Ca o piramidă sticloasă.

Am respirat sacadat,

Apoi, din ce în ce mai arar

Şi pe retină mi se ivi

Ţeava puştii….
______________

BASARABIA MEA

Orhei, tu eşti pământ iubit,

De mine-odată părăsit.

Deşi îmi pari de nepătruns

Tu eşti al meu şi mi-e de-ajuns.

Orhei, îmi eşti străin şi frate.

Şi te-oi călca  sub talpă, poate,

Măcar în ceasul cel din urmă

Căci dorul inima îmi scurmă.

Sunt parte din fiinţa ta

Şi să mă-ntorc la tine-aş  vrea.

Măcar să te mai văd o dată

Să fiu cu inima-mpăcată.
______________
SCUMP MELEAG
Suceava-i o cetate sfântă

Acolo voievozii cântă

Ascunşi sub zidurile ei

Tu îi auzi de vrei nu vrei..

Ne cer cu toţii s-avem pace

Mutându-şi veacurile-ncoace,

Şi să trăim în gând smeriţi

C-aşa vom fi nebiruiţi.

Tresare Ştefan lângă dava

La numele cel sfânt: Suceava!

Şi de la Putna, duhul lui

Îi cere sprijin Domnului.

Eu am trăit pe-acest meleag

Ce-mi fu atât de scump şi drag.

Dar iată, ceasul greu sosi

M-am nevoit a-l părăsi.

Dar vreau să ştiţi, nu-l uit nicicând

Şi-l port în inimă şi-n gând…
______________

SATUL MEU
Sătucul meu, Hârtopu Mare

Vă spun: nu are-asemănare.

El mi-a rămas în amintire

Şi nu ştiu mai de preţ iubire

Decât meleagul nostru sfânt

Păstrat intact, cu legământ.

Păstrat ca în străvechi icoane

Imagini sfinte, diafane

Căsuţele mici, îngrămădite

Ce-mi par că-s neasemuite.

Cu drumuri aspre, desfundate,

Fântâni cu ape dulci, curate.

Şi schitul vechi cu turle-nalte

S-ajungă pân’ la cer, încalte.

Mi se păreau că sunt pictate

Pe cerul negru, pe-nserate.

Mijeau cu forme alungite

De-o mână sfântă zugrăvite.

Precum era catapeteasma

Care-mi năştea în gând fantasma.

Poveşti cu sfinţi din cei voinici

Cu suliţi  ce te vâră-n frici

Care balauri ucideau

Pe toţi copiii fascinau.

S-a mai păstrat bisericuţa

Unde m-a dus pe-atunci măicuţa

Şi unde m-au şi botezat

Să fiu din nou fără păcat.
______________
MARMURA DURERII
Ca pe o marmură

Am cioplit durerea,

Pe fiecare faţă.

La fiecare colţişor,

În fibra ei intimă.

Am dăltuit-o şi-am şlefuit-o,

Zile şi nopţi de nesomn,

Ani şi ani de nelinişte.

Îmi rănea mâinile,

Mă usturau ochii,

Mă durea inima.

Bucata de piatră

Era tot acolo

Colţuroasă şi aspră.

Astăzi, durerea mea

E pasăre măiastră,

Gata să-şi ia zborul

Cu aripile lucioase strălucind

Spre Soarele Veşnic…
MARIA MIRON