~Dan Brudaşcu: „Cui prodest?“

În ultimii ani, în vreme ce se constată prăbuşirea, cu unele excepţii, a activităţii tipografice indigene, situaţie datorată, în primul rând, mijloacelor tehnice învechite, depăşite, ineficiente ale majorităţii firmelor româneşti, a sporit, de la an la an, numărul cărţilor, enciclopediilor, lucrărilor de sinteză, albumelor de artă etc. tipărite peste hotare, dar distribuite pe piaţa noastră.

Românii, atraşi de calitatea tiparului şi a ilustraţiilor, de aspectul plăcut şi atrăgător al cărţilor, uneori şi de condiţiile aparent avantajoase, de promoţie a unor titluri, s-au grăbit să cumpere numeroase titluri de carte străină, cu toate că aveau la dispoziţie deseori cărţi de autori români, cu mult mai valoroase, de un cert nivel artistic, ştiinţific, beletristic etc.

Veţi spune – şi pe bună dreptate – că în condiţiile economiei de piaţă astfel de situaţii sunt fireşti, explicabile, că nu se pot aduce reproşuri nici editorilor sau distribuitorilor autohtoni ai unor asemenea cărţi, nici cititorilor care şi-au regăsit apetitul de altă dată faţă de cărţile de interes. M-am ferit să afirm: faţă de cărţile bune. Pentru că, în pofida aspectului grafic, al calităţii hârtiei şi tiparului, multe din cărţile oferite cititorilor români sunt departe de ceea ce putem numi o carte bună.

Este adevărat că, în absenţa cenzurii, a oricărui amestec sau ingerinţă politică, astăzi se poate tipări şi cumpăra orice, că, sub aspect tematic, a sporit considerabil oferta de carte pentru români, că nu mai sunt domenii tabu sau interzise. Şi este foarte bine că lucrurile stau aşa.

Spuneam că piaţa românească de carte, atât cea beletristică, cât şi cea ştiinţifică, este astăzi inundată şi riscă, foarte curând să fie dominată, iar mai târziu şi manipulată de firmele străine. Cu experienţa considerabilă a acestora, mai ales în domeniul promovării şi marketingului, acestea reuşesc azi să vândă, în tiraje impresionante, chiar de sute de mii de exemplare, tot felul de cărţi, inclusiv cele care pot fi categorisite de duzină sau maculatură. Atras de o copertă cu un design atrăgător, românul cumpără, adesea fără discernământ sau simţ critic, aproape orice, neuitându-se la preţ. Dar oare şi citeşte ceea ce cumpără. Sau cumpără pe considerentul de a afişa, ca pe o mobilă, cartea cu aspect atrăgător, acasă, pentru a-şi impresiona prietenii, cunoscuţii sau colegii care îl vizitează.

Deşi, sub aspect comercial, firmele şi autorii străini au descoperit piaţa românească, unde desfac sute de mii de exemplare de carte, cu un profit nesperat, România şi românii continuă să fie ignoraţi ca entitate istorică, spirituală, culturală sau literară. Valorile autohtone nu sunt considerate demne de a figura în antologiile, albumele, enciclopediile, cărţile de sinteză etc. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul altor ţări învecinate, prin nimic superioare ţării noastre.

Asemenea concluzii mi-au fost prilejuite de o relativ recentă apariţie editorială. Este vorba de o carte intitulată Istoria vizuală a lumii. Lucrarea originală, în limba germană, are ca autori o serie de istorici germani, în frunte cu un anumit Detlef Berghorn. De aici şi spaţiul tipografic mai mult decât generos destinat ţării de origine şi, în general, spaţiului cultural german.

Volumul este realizat în condiţii grafice deosebite şi este foarte atrăgător. Versiunea românească, vândută la noi, a fost tipărită, însă, nu în România, ci în China.

Am ţinut să atragem atenţia nu atât asupra acestei cărţi, cât mai ales asupra modului în care este tratată istoria noastră naţională în recente lucrări de specialitate datorate unor autori străini. Asta dacă ţinem cont de atitudinea autorilor, de exemplu, faţă de istoria bulgarilor, a ungurilor sau a altor entităţi naţional statale europene apropiate geografic de ţara noastră.

Din păcate, pentru autorii acestui op, români par să fi existat în istorie abia din sec. al XVII-XVIII-lea, dacă ţinem cont că prima referire se face abia la domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir.

Specialiştii germani par să nu considere demne de menţionat nici cultura, nici istoria românilor anterioare acelei date. Cine citeşte această carte, sine ira et studio, va constata că, probabil, acest spaţiu a fost o terra deserta, un teritoriu unde nu s-a întâmplat nimic, nici în preistorie, nici în antichitate, nici în Evul Mediu. Rolul jucat de domnitorii români şi de principatele lor în apărarea Creştinătăţii occidentale, în dezvoltarea schimburilor Est-Vest sau contribuţia Armatei Române în primul şi cel de-al doilea război mondial etc. fie au fost total necunoscute istoricilor germani, fie considerate nesemnificative, lipsite de importanţă. Asta in vreme ce evenimentelor istorice din tari ca Portugalia, Spania, Belgia, Olanda, Maroc, Ungaria sau Vietnam li se rezervă zeci de pagini. Până şi o ţară ca Rwanda sau Tunisia se bucură de interesul şi atenţia autorilor germani. Ca să nu pomenim spaţiile mai mult decât generoase rezervate în carte Austriei, Chinei, Egiptului, Franţei, Germaniei, Greciei, Indiei, Italiei, Japoniei, Marii Britanii, Poloniei, Prusiei, Rusiei (dar şi, separat, fostei URSS), SUA, pe lângă cele individuale ale unor oameni politici sau monarhi din aceste ţări.

România, din păcate, nu există ca subiect de interes pentru istoricii germani. Mai mult, lucrarea conţine şi referiri sau denumiri inexacte în ceea ce ne priveşte. Astfel, de exemplu, la pag. 307, într-un fel de notă de subsol, se face referire la: „1859 Întemeierea „Principatelor Unite” ale Moldovei şi Valahiei.”

O altă referire, şi aceasta de doar câteva rânduri, se face la Nicolae Ceauşescu şi regimul de dictatură al acestuia.

Ce m-a surprins, asta pentru că, din câte ştiu, au fost puse la dispoziţia ex-regelui Mihai I de Hohenzollern şi a camarilei acestuia până în prezent multe miliarde de lei de către noile autorităţi post decembriste cu scopul declarat de a se face lobby pentru România în Occident, dar şi pentru a schimba imaginea negativă şi nedreaptă a ţării noastre, în lucrarea la care ne referim, deşi datorată unor conaţionali ai fostului monarh, cartea nu face nici cea mai mică referire la vreunul din regii casei de Hohenzollern. Prin aceasta se pune, sper, capăt şi exagerărilor unor specialişti, adesea cointeresaţi material sau moral, care au vorbit, nu o dată ditirambic, despre meritele aşa zis istorice ale acestei dinastii în România.

În rest, cum spuneam, nimic despre ţara noastră. Nimic despre revoluţia de la 1848, doar referirea succintă, citată mai sus, despre Unirea de la 24 ianuarie 1859, tăcere totală despre Războiul pentru Independenţă, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 sau alte momente de importanţă mai mult decât locală din istoria acestui popor. Sunt, de asemenea, trecute sub tăcere Diktatul de la Viena, ocupaţia horthystă a unei părţi a teritoriului românesc, ultimatumul sovietic sau pierderea unei părţi a României ca urmare a revizionismului bulgar.

La fel de indiferenţi sunt autorii menţionaţi şi în privinţa instalării regimului comunist, a gulagului şi a atrocităţilor pe care le-a produs sau a loviturii de stat din decembrie 1989 şi a urmărilor ei pentru poporul român. Deşi, în cazul altor popoare sau ţări, informaţia oferită este adusă până aproape de momentul apariţiei cărţii.

Prin apariţia unei astfel de cărţi avem o dovadă irefutabilă a dispreţului pe care îl manifestă chiar şi unii istorici sau cercetători faţă de poporul român. Fiind vorba, în cazul de faţă, despre autori germani, găsim o eventuală, chiar forţată, explicaţie în resentimentele pe care le mai nutresc încă mulţi conaţionali ai lor faţă de aşa zisele „trădări” româneşti din timpul primului şi a celui de-al doilea război mondial. Am crezut, însă, că, cel puţin la nivel ştiinţific şi academic, atitudinea este sau ar trebui să fie una echidistantă, obiectivă, imparţială şi nu condamni întreaga istorie a unui popor pentru păcatul ca acesta şi-a dorit o viaţă demnă, într-un stat suveran şi independent, lucruri pe care „alianţa” cu nemţii nu le puteau asigura.

Oare cei care şi-au asumat sarcina difuzării unei astfel de cărţi au şi citit-o? Au conştientizat ei că ea nu reprezintă un demers ştiinţific dezinteresat, ci, mai degrabă, este un obiect de propagandă, dar şi de sfidare a acestui popor? Să nu conteze pentru distribuitori decât beneficiul material pe care li-l asigură distribuirea ei în România? Atât de jalnic au decăzut unii dintre semenii noştri?

Recunosc că, din păcate, multe din editurile şi tipografiile noastre nu dispun de resursele sau înzestrarea necesare realizării, sub aspect grafic şi tehnic, de cărţi asemănătoare. Dar cel puţin majoritatea autorilor români nu au căzut şi nici nu cad în păcatul de a folosi cartea şi producţia tipografică în scopuri meschine, josnice. Aşa cum, în opinia noastră, se întâmplă cu această carte părtinitoare intitulată Istoria vizuală a lumii.

De obicei, când descopăr o nouă carte, obişnuiesc să spun: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”!

În aces caz, însă, voi fi nevoit să spun: „Carte părtinitoare, la ce bun apariţia ta?”

DAN BRUDAŞCU