~Lucian G. Costi: „Pledoarie pentru apărarea limbii române“ III

I.  PRIMA PLEDOARIE (PARTEA A TREIA)

Continuare din numărul trecut

1.  INTRODUCERE LA PARTEA A TREIA A PRIMEI PLEDOARII

Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al treilea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea succintă a dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”, apoi aduce probe inedite care certifică obârşia românească a lui milă şi a familiei de cuvinte derivate din milă.

2. NOUA ŞCOALĂ DE LINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ

 

Lingviştii străini susţin că limba slavilor s-a născut la izvoarele Niprului şi Bugului de Vest, zona din care se trag ruşii şi toţi slavii.  Doar lingviştii români susţin naşterea unor limbi slave în sudul Dunării.

Lucian Iosif Cueşdean, România, inima vechii Europe, 2006,  p.23.

Cititorul este îndemnat să facă lectura operelor NŞLR prezentate în bibliografie pentru a se informa in extenso asupra tuturor faţetelor legate de acest vast subiect al înţelegerii limbii ce-o vorbim.  Recomand lectura operelor din colecţia Getica, ale autorilor Gabriel Gheorghe si dr. Lucian I. Cueşdean.  Fără ele, multe concepte rămân neelucidate pe deplin.  Pe scurt, NŞLR argumentează cu dovezi convingătoare următoarele aspecte semnificative din limba românească (listate în continuarea punctelor din articolul precedent):

2.23. Existenţa sanctuarelor religioase pe teritoriul Vechii Romanii sau Dacii încă de acum circa 7.000 ani confirmă o religie instituţionalizată, separată de habitat, de locuinţă (2, p. 7).  Faptul că societatea avea încăperi specializate pentru rugăciune încă din neolitic implică o civilizaţie rafinată cu nevoi spirituale, apărută cu mult timp înainte de civilizaţia mesopotamiană.  Absenţa voită a oricărei reproduceri de chip uman şi gradul de eleganţă în abstractizare punctează spre o credinţă elevată şi spre interzicerea repetării de către om a gestului creaţiei divine, aşa cum ne rămâne în porunca “să nu-ţi faci chip cioplit”.  Rezultă o vechime considerabilă a acestei porunci, mult anterioară scrierilor biblice.  O credinţă având ritualul adăpostit în încăperi anume, lipsite de reprezentări sculpturale, pledează pentru conceptul de monoteism.  Politeismul e legat inseparabil de reprezentări ale zeităţilor cu chip omenesc în basorelief şi sculpturi având scopul de a diferenţia divinităţile în faţa ochilor credincioşilor, fie că e vorba de civilizaţiile mediteraneene (egipteană, grecească, feniciană, romană) fie de alte civilizaţii (aztecă, maya, indiană).  În monoteism verbul e crede, în politeism verbul e vede.  Perfecţiunea la care a ajuns arta sculpturii în reprezentarea trupului omenesc în special în arta italiană a Renaşterii trădează acest vechi filon politeist în zona mediteraneană, chiar dacă Biserica Catolică justifică prezenţa statuilor în locurile sacre prin motivarea că reproducerea în piatră a formei corpului nu mai constituie o oprelişte de vreme ce Dumnezeu s-a întrupat.  Absenţa totală de reproduceri umane se continuă neabătut în tradiţia românească vestimentară şi în ornamentare, fie de case, fie de unelte.  Abstractizarea românească are adâncimi mari în timp, fapt ce conduce la creaţii profund simbolice, care se adresează unui creier uman evoluat, cu capacitatea de a se emoţiona şi de a avea o trăire religioasă fără reprezentări de idoli.
Simbolismul poate trece neobservat pentru un neiniţiat şi poate fi răstălmăcit cu impunitate, aşa cum s-a petrecut cu opera abstractă şi simbolică a lui Constantin Brâncuşi în ansamblul de la Târgu Jiu:  Coloana Recunoştinţei fără de Sfârşit (prinos adus celor care s-au jertfit pentru Ţara cea Întreagă între 1916 şi 1918) a fost intenţionat denumită în perioada comunistă “coloana infinitului” (după ce încercările de dărâmare au eşuat, monumentul, bine ancorat în fundaţie, rezistând buldozerelor), Masa Apostolilor Neamului a ajuns “masa tăcerii”, Poarta Reîntregirii Ţinuturilor Româneşti a ajuns “poarta sărutului”, ceea ce reprezintă o coborâre pe un plan inferior al înţelegerii simbolisticii date de artist şi o măsluire.  La români, nereprezentarea sculpturală a trupului şi chipului omenesc nu este o interdicţie recentă, dată de creştinism, cum argumentează îndeobşte susţinători ai ortodoxiei în opoziţie cu practicile catolice, şi nici nu e de import grecesc sau oriental (arăbesc), ci are rădăcini multimilenare.  A nu se uita că grecii, înainte să devină intransigenţi luptători pentru dogmele ortodoxe ce interzic cioplirea de forme omeneşti, umpluseră templele de statui şi s-au abţinut de la practica cioplitului de idoli abia în secolul IV d.C., când s-a schimbat atitudinea oficială şi creştinismul a devenit religie de stat.  Cât priveşte Orientul, orice manual de istorie antică ne spune că era teren fertil pentru idolatrie.  Precedenţa grecească în ortodoxie pe care o îmbrăţişează unii reprezentanţi ai clerului nostru este un alt fals masiv cu care am fost hrăniţi, tot de natură politică, pentru că o ierarhie grecească dorea să domine.  Cercetând izvoarele arheologice şi lingvistice, precedenţa e daco-română, nu grecească.
O religie care este adăpostită în construcţii specializate a avut sacerdoţi şi ritual, deci un limbaj liturgic, o vorbire sacră, de slavă.  Limbajul liturgic al unei biserici monoteiste rămâne fixat în timp în forme tipar, imuabile şi intangibile, care nu au cum să dispară dacă fundamentele religioase se păstrează.  Dacă oamenii locului n-au părăsit niciodată pământul lor, e de presupus că şi copiii lor perpetuează acest limbaj.  Limbajul liturgic străvechi multimilenar (de exemplu cel transmis în formulele sacre ale-Lui-a, Amin(te), O-San-a, Fi-ul Om-ului) ar trebui să se regăsească măcar în parte în limba de azi.  Studiile NŞLR confirmă această ipoteză.  Fără să dea vreo argumentare verificabilă, dogmatica oficială neagă neamului românesc orice păstrare de-a lungul veacurilor a propriei sale zestre de spiritualitate, decretând că neamul nostru şi limba sa apar, “se formează”, pasă-mi-te, cândva între secolele VI şi XIII, după ce s-a preluat tot ce se putea prelua de la cotropitori.  Probele arheologice şi cele lingvistice, comparaţia cu limbile foarte vechi, sumeriana, hitita, avestica, vedica, infirmă propaganda oficială şi certifică străvechimea românilor şi continuitatea lor multimilenară pe aceleaşi pământuri.

2.24. Reconsiderarea cuvintelor cuprinse în aşa zisa limbă slavă veche, sau slavonă.  NŞLR pune legitima întrebare: era slavona o limbă vorbită de cineva sau o construcţie artificială, bazată pe străvechea limbă liturgică românească de slăvire a lui Dumnezeu, existentă cu secole înaintea năvălirii slavilor?  Slavona străveche, originală, limba cea de taină a românilor sud-dunăreni, primii creştini europeni, era o limbă liturgică românească (3, p.142).  Chiar numele limbii, slav-ona, e compus din morfeme latineşti (slava echivalent prin metateză, – rocadă de sunete -, cu lat. salva, iar sufixul –ona este exact acelaşi cu lat. –ona, aici cu sens de măreaţă, cuvântul slav-ona spunând condensat “limba de glorie solemnă, măreaţă”).  Discuţia va fi reluată pe larg la analiza cuvântului slava (vezi şi 2, 3).  Până azi nu s-a găsit nici o urmă scrisă a slavonei româneşti, dovadă a tenacităţii cu care a fost eliminată din motive de şovinism panslav.  Proba că a existat această limbă sfântă românească şi nu e imaginaţia celor de la NŞLR este dată de puzderia de cuvinte strict româneşti, despre care se demonstrează riguros că sunt româneşti, din slavona slavă.  Aceste cuvinte româneşti nu puteau fi introduse în limbajul liturgic destinat pentru nomazii care trebuiau creştinaţi decât dacă exista o limbă de sine stătătoare scrisă şi aflată în uzul creştin de zi cu zi.  Slavii (corect spus, sclavinii) păgâni nu au venit din zona Pripetului cu vocabular liturgic creştin, ci l-au primit din textele slavone pe baza vocabularului străvechi creştin românesc.  Deci au fost două limbi slavone, una originală, reală, vorbită, folosită în liturghie şi înţeleasă de băştinaşii români, străveche, şi a doua, o combinată artificială, cărturărească, destinată năvălitorilor.  Slavona slavă, construită artificial, este o impostură barbară, unde pe un schelet lingvistic al slavilor nordici se inserează sute şi sute de cuvinte, expresii şi forme gramaticale româneşti.  Această a doua slavonă a devenit arma politică de asimilare a românilor, orice document în slavona originală românească fiind în mod deliberat distrus.

2.25. Cuvintele slavone au existat în sudul Dunării înainte de a exista acolo slavii.  Cuvintele slavone nu au plecat din limba rusă (urmaşa directă a aşa zisei limbi slave, despre care se fac doar supoziţii că ar fi o limbă diferită de vechea rusească), ci au intrat în limba rusă, la creştinarea ruşilor în secolul X-XI  (5, p.144).

2.26. G. Gheorghe notează studiile făcute de cercetători unguri care confirmă împrumuturi de circa 2.300 cuvinte româneşti în maghiară, ceea ce dovedeşte exact calitatea de limbă donătoare, străveche, extrem de bogată în nuanţe a limbii noastre (14, p.95).  Sunt străini care demonstrează contrariul dogmelor osificate încă în vigoare la noi.

2.27. Dr. Alexandru Bădin, bun cunoscător al limbilor celtice, descoperă existenţa a 824 cuvinte similare în româneşte şi în limbile celtice, punând sub semnul întrebării etimologiile date în DLRM şi DEX (1).  Dacă acelaşi cuvânt există în limbile celtice, care au avut contact în antichitate cu limba noastră în perioada regelui Boerebista şi în limbi slave, în ungureşte, ori în turceşte, care sunt limbi recente, ce concluzie se poate trage asupra originii cuvântului?  Una singură: etimologiile din DLRM şi DEX sunt greşite, deoarece acelaşi cuvânt românesc este atestat în limbi mai vechi, deci el nu poate proveni din graiuri nou sosite în zona noastră.

2.28. Duşman este un cuvânt românesc care a difuzat în alte limbi (13, În legătură cu aşa-zisa influenţă orientală asupra limbii şi culturii române, p. 52 – 61).  Construcţia sa din două rădăcini, duş– şi –man, constituie o dovadă că atât duh (cu varianta eufonică în compunere duş-), cât şi man sunt rădăcini fundamentale ancestrale româneşti, şi nu pot să provină din alte limbi.  Duş-man spune condensat, om cu suflet rău, unde duş e sensul negativ (vezi 3.13) al rădăcinii binare algebric duh, iar man înseamnă om.  Man se regăseşte abundent în cuvinte româneşti (ro-mân, săr-man, mân-dru, mân-tu-ire, mân-ca, etc.) şi germanice (engl. man, germ. Mann).

2.29. Gabriel Gheorghe afirmă că “Proverbele şi expresiile proverbiale, în genere producţiile populare conţin elemente lexicale în sisteme asociate” care “nu se modifică chiar în mii de ani” (10, p.12).  Rezistenţa în timp a formelor fixate în proverbe, zicători, ghicitori, cântece populare ajută la analiza provenienţei şi vechimii cuvintelor care le compun.

În numerele precedente am văzut că determinarea oficială conform căreia milă provine dintr-o limbă străină este incorectă, dovezile aduse de DLRM în sprijinul osândirii lui milă fiind contradictorii.  Dacă milă vine din bg., cum pretinde DLRM, atunci de ce pentru unii compuşi de la milă, DLRM nu mai dă originea din bulgară, ci schimbă obârşia, pretinzând că modelul, etimonul pe care zice-se că l-am fi imitat noi în româneşte provine de astă dată din vechea slavă!  Inconsecvenţa sursei, a etimonului, care ba e bulgăresc, ba e vechi slav, trădează făcătura.  Conform cu DLRM, verbul a milui vine din v. sl., deoarece acolo apare verbul milovati (cu care are doar rădăcina mil asemănătoare), dar lipsa cuvântului matcă din v. sl., de unde ar trebui să izvorască milovati, îl arată ca împrumut din româneşte. Vom trece în revistă cuvinte din familia lui milă care vin să întărească afirmaţia că certificatul lor de naştere e scris în româneşte şi sunt preluate tardiv în limbi slave.

Cu alte cuvinte, cei de la care suntem acuzaţi că am fi furat cuvântul, sunt ei inşişi lotrii.  Pârâta, limba română, este victima fraudei şi cerem instanţei să o dezvinovăţească şi să inverseze rolurile părţilor din pricină.  Apărarea aduce aici aceste dovezi.

MILOSTIV

 

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericirile, Liturghia daco-română

Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Ecfonis, Liturghia daco-română

Milostiv, ca derivat al cuvântului milă, nu pare să fi dat bătăi de cap etimologilor filoruşi de după cel de-al doilea război mondial: dacă e derivat din milă, dacă se află în textele în limba scrisă slavă sub forma v. sl. milostivŭ, s-a pus pecetea ca fiind provenit din acea limbă de sorginte nord-estică, şi gata.  Dar buturuga mică răstoarnă carul mare!  Să adăstăm puţin asupra acestei vorbe străvechi.  Despărţit în părticelele componente, cuvântul devine mil-os-tiv, în care avem rădăcina mil, sufixul adjectival –os, care produce adjective din substantive şi în final sufixul –tiv, care dă sensul de îndreptare spre cineva a atributelor descrise anterior.  Sufixul –os există şi în română şi în latină, dar nu în vreo limbă slavă.  Sufixul –tiv este de asemenea prezent în limba latină, unde are o mare productivitate (suges-tiv, prohibi-tiv, intui-tiv, construc-tiv, parti-tiv, colec-tiv, etc.), cu sens de a aparţine, de aceeaşi natură cu, legat de, favorabil către.  Constatăm deci că atât –os cât şi –tiv sunt sufixe tipice romanice, existente abundent în latina clasică.  Şi totuşi, în ciuda acestor evidenţe, etimologii stabiliră fără demonstraţie obârşia cuvântului din slava bisericească, pretinzând că e împrumutat în româneşte cândva după secolul al IX-lea.  Să vedem cum ar fi fost posibil un atare proces şi să vedem dacă se poate susţine teza oficială.  În caz contrar, suntem obligaţi să acceptăm opusul tezei oficiale ca fiind singura alternativă logică.  Dacă ar fi aşa cum stă scris în dicţionarele etimologice, ar rezulta că la o rădăcină mil-, pretins de obârşie slavă (un neadevăr, pentru că obârşia e de fapt romanică), românii au avut inventivitatea să lipească repede două sufixe de origine latină, construind hibridul slavo-latin milostiv.  A putut să se întâmple asta?  Sufixul –os e şi azi productiv în româneşte, ceea ce ne-ar face să acceptăm că românii l-ar fi putut lipi la un cuvânt pasă-mi-te slav oricând după secolul al IX-lea.  Dar sufixul –tiv nu a mai fost productiv în limbă de multă vreme până la reluarea sa pe cale cultă din franceză (ca în conspira-tiv, voca-tiv, etc.), începând cu secolul al XVIII-lea.  Tiv ca sufix nu putea deci să fie adăugat la milos- cândva prin secolele VIII- IX, pentru că atunci nu mai era perceput ca atare în vorbire.  Rezultă o contradicţie în afirmaţia etimologilor (DLRM, DEX), deoarece dacă s-ar accepta că milă este de obârşie slavă, lucru nedovedit de dogma oficială (pentru că de fapt termenul există doar în bulgăreşte, sub forma milo, nici asta identică – prin lipsa lui a final – şi nu există în nicio altă limbă slavă, nici în v.sl.), atunci alăturarea a două sufixe de origine latină nu se putea face într-o perioadă relativ recentă, de după apariţia limbii scrise slavone, pentru simplul motiv că sufixul -tiv nu mai era folosit în limbă, chiar dacă –os era.  Rădăcina mil- căreia i se alipesc cele două sufixe provine din cuvântul românesc simplu mil-ă, care nu se regăseşte deloc în v. sl., ci doar în bulgăreşte, care e o limbă neoslavă cu un vocabular înţesat de vocabule neslave, cele mai multe comune cu româna.  Dacă nici rădăcina termenului milostiv, nici sufixele adăugate nu sunt de obârşie slavă, rezultă că întreg compusul nu poate proveni din acea limbă, deci în slavă avem de-a face cu o copie a unui cuvânt românesc preexistent.  Demonstraţia prin reducere la absurd ne obligă deci să considerăm singura alternativă rămasă: cuvântul mil-os-tiv e foarte vechi în româneşte, şi predatează apariţia limbii slavone “sclavine”, trimiţându-ne la o fază proto-latină când atât –os, cât şi –tiv aveau sens precizat şi înţeles ca atare şi se construiau noi cuvinte cu ele.  Mil-ă s-a arătat că nu provine din slavă, ci face parte din familia clădită de PFC mil, care are reprezentanţi în latină, limbile romanice şi în grupul germanic.  Dacă toate trei elementele lui mil-os-tiv aparţin intim lumii lingvistice romanice, cuvântul compus din ele nu poate să fie luat dintr-o altă grupare de limbi.  În plus, rădăcina mil face parte din codul românesc m*l, cu multe ramificaţii (3).  Mil- există în latină ca element negativ în perechea cu cruţare- fără cruţare, şi anume mil-a (rom.) – mil-es (lat.), unde mil-es semnifică soldat, o persoană neîndurătoare, fără milă, care execută ordinul fără cruţarea adversarului, iar cu sens pozitiv în comparativul neregulat de superioritate mel-ius al lui bon-us.  Similar apare mil în italiană şi franceză.  Sensurile + şi – din familia romanică şi apartenenţa lui mil-a la codul românesc m*l exclud obârşia lui milostiv din slavă, care nu cunoaşte nici procedeul +/- şi nici nu are codul respectiv, cum s-a arătat mai sus.  Ca urmare, s-a putut demonstra că mil-os-tiv e un cuvânt străvechi românesc şi că e prezent în textele slavone ca şi în toate limbile slave ca parte a zestrei de origine românească, adică exact contrariul dogmei oficiale.

 

 

MIL-Ă,  MIL-OSTE  ŞI  DRAG–OSTE

 

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă.

Liturghia daco-română

Am trecut în revistă cuvinte care conţin rădăcina mil- , inclusiv pe cele care se regăsesc azi în diverse limbi sclavine şi care sunt listate, fără discernămant sau cu scop de propagandă, ca dovezi că milă şi familia ei din româneşte ar avea provenienţa din limbi ultrarecente pe scara istorică.  Observăm că toate cuvintele din acele limbi care seamănă cu milă sunt de fapt variante ale unui cuvânt derivat din mil-ă, şi anume mil-os-te.  Acest miloste e o copie în textele din vechea slavă (v. sl.) a unui arhaic cuvânt românesc, un sinonim al lui milă, care exista acum peste un mileniu, dar pe care nu-l mai avem azi.  Cum putem ştii că era cuvânt românesc?  Miloste apare în toate limbile “slave” (corect spus sclavine, ca în italiana populară schiavine, schiavone, spre a se evita confuzia supărătoare cu vorba românească slavă, sinonim pentru glorie) din grupa de est şi la cele neoslave (grupul de sud), dar nu la cele din grupa de vest.  De unde aceasta divergenţă?  Limbile neoslave şi cele slave de est au preluat cuvântul miloste din limba bisericească slavonă la încreştinare în rit răsăritean, dar miloste nu există în vocabularul religios de rit apusean nebazat pe limba slavonă, rit introdus de autoritatea catolică pentru cehi, slovaci şi polonezi.  Dacă miloste ar fi fost un cuvânt străvechi slav, dinainte de începerea expansiunii migratorii, el ar fi trebuit să fie prezent în toate limbile slave, inclusiv în cele din grupul vestic.  Ca urmare, vorba miloste nu era o vorbă comună tuturor limbilor slave, dinainte de începerea expansiunii lor prin agresiune în vest şi sud.  Este o dovadă că vorba miloste e străină de slava comună originară, şi că ea a fost împrumutată din româneşte prin limba scrisă de cult, vechea slavă, folosită în biserica nou creată pentru neoslavi şi slavii estici, la vremea aceea neamuri cu o săracă zestre de vocabular.  În toate limbile neoslave şi slave de est apare acest miloste, în care s-a stâlcit vocala finală.  La orizontul veacului al IX-lea, miloste era un neologism în limbile slave respective.  Miloste era un cuvânt românesc folosit încă în veacul al VIII-lea, ca sinonim pentru milă.  Astăzi el a ieşit din uz, dar dovada existenţei sale rămâne prin adjectivul derivat, milostiv, şi verbul a (se) milostivi.  Să nu uităm că “slava bisericească” e născută din limba liturgică din ţinutul Salonicului, ceea ce conduce la concluzia că miloste era folosit cu precădere în liturghia românească din sudul Dunării, zona Romaniei, sau a Daciei Mediteraneene şi Prevaletane, înfloritoare cultural şi spiritual de la Constantin cel Mare, cu un vârf pe timpul Împăratului Iustinian, până la agresiunile barbare.  Poate că în Dacia nord-dunăreană, miloste nu era o preferinţă.  Mil-oste e clădit din rădăcina mil- şi sufixul –oste.  Acest sufix –oste, care a făcut carieră în limbile sclavine, este o creaţie străveche românească, fiind la origine un compus din două sufixe, -os, şi –te.  Demonstraţia că el este o creaţie a limbii române e simplă: îl aflăm în vorba pac-os-te, unul din cele mai vechi substantive abstracte, care a fost clădit direct din onomatopeea pac, ce semnifica iniţial reproducerea unui zgomot provocat de o cădere bruscă.  Pac-os-te este o construcţie care se referă la o cădere venită pe neaşteptate, un rău ce apare fără veste, deci sensul e edificat pe onomatopee, de la simplu la complex (vezi dr. Lucian I. Cueşdean, 3).  Această construcţie sonoră, pac-os-te, are o vechime considerabilă în româneşte, de milenii, pentru că era făurită într-o perioadă când limba evolua clădind noţiuni mai complexe brodate direct pe trunchiul celor mai simple onomatopei.  Era cu neputinţă să se mai alăture şi să se sudeze între ele silabe în faze mai recente de evoluţie a limbii, pentru că nimeni nu le mai percepea ca având înţeles de sine stătător.  De exemplu, pentru o cădere cu zgomot moderat, nimeni nu mai construieşte azi ceva de genul păc-uţ, păc-uşor, etc., întrucât calitatea onomatopeii pac de a fi originatoare de cuvinte a dispărut, s-a atrofiat în timp.  Limba s-a osificat, s-a solidificat, nu mai are frăgezimea din faza arhaică silabică şi aglutinantă.  Ca urmare, sufixul –oste exista în limba noastră cu milenii înainte de a se fi auzit de invadatori slavi sau sclavini!  Îl avem încă în star-os-te, bog-da-pr-os-te, drag-os-te.  A se observa că star- din star-oste e acelaşi cu star- din star-eţ, cel care administrează, edificat pe vocabula românească, stare, administrare, avuţie, în vechime (de la care avem bună-stare, om cu stare, stările ţării pentru clasele sociale, etc.).  Un star-eţ administrează, nu e cel mai bătrân din obşte, cum greşit s-a susţinut pe baza confuziei cu stary = bătrân din v. sl (DLRM).  Star mai este şi metateza lui stra unde r face rocadă cu a.  Stra îl avem în stră-moş, stră-vechi, etc., înrudit cu latinescul ec-stra, scris extra!  Toate sunt la origine vorbe româneşti.  Bog-da-pr-oste e o propoziţie în sine, rostită ca un cuvânt lung, azi neînţeleasă, dar foarte clară acum câteva mii de ani, când Bog mai avea sens de zeu, care era rugat să dea binecuvântare celui ce dădea ofranda respectivă, după cum tot el dădea bog-ăţia, abundenţa, celui norocos să fie bog-at.  Acest bog a făcut o carieră strălucită în Orient, ajungând să dea numele oraşului Bag-dad, adică “de Bog dat”, dăruit de Bog!  Sufixul combinat –os-te a însemnat la începuturi o construcţie abstractă (semnificant –te) de substantivare a calităţii adjectivale a sufixului –os adăugate particulei primare.  De ce nu mai îl avem pe miloste în limbă?  Ştim doar că era folosit larg în limba sacră încă în secolul IX, dovadă prezenţa sa în textele slavone, dar nu ştim ce a motivat încetarea grăirii sale în favoarea lui milă.  Mai ştim că adjectivul milostiv trădează prezenţa mai veche a substantivului miloste.  Sufixul –te este regăsit în cuvinte ca peş-te, clădit din peş, PFC pentru spaţiu umflat de formă fusoidă, (ca în peş-tera, vezi 3) şi -te, particule care sunt sudate în limba noastră de multe mii de ani.  Îl regăsim pe –te de pildă în: ves-te, po-ves-te, moar-te, lipit de codurile v*s şi m*r, apoi în se-te (vezi se cu sens de apă în toate limbile germanice, sea, See, etc.).  Îl regăsim abundent pe –te în lumea romanică, în italiană, par-te, mor-te, sor-te, se-te, în franceză bon-té, san-té, cruel-té, etc., substantive în special de gen feminin.  Împrumutat în engleză, –te a avut parte de mult succes, sub pronunţarea –ty (special-ty, cruel-ty, beau-ty, reali-ty, availabili-ty, etc.).

Un alt compus de mare frecvenţă în care apare sufixul compus –os-te este drag-oste, substantivul abstract românesc ce defineşte afecţiunea bazată pe atracţie, pe drag-.  Îl avem pe drag- în anglo-saxonă cu un sens mai concret, de a trage ceva, ca în verbul as. drag-an, dar cu o nuanţă care aminteşte perfect de sensul străvechi din română: a trage cu o mişcare puternică căreia i se opune rezistenţă, care e împiedicată, care întâmpină încetineală şi dificultate, aidoma sensului cuprins în dragoste pe româneşte, dar noţiunea din as. se axează pe o semnificatie concret, cea din română pe una abstractă.  Drag este în anglo-saxonă de când vorbitorii acestei limbi au plecat de pe continent.  De aici putem detecta vechimea cuvântului: un număr mare de milenii de ani.  Pretenţia propagandei pro-panslaviste ce a dominat cultura noastră de la 1947 încoace după care dragoste e împrumutat din limbi slave este infirmat de o abundenţă de probe la care azi are oricine acces.  O minciună repetată insistent, pe o lungă perioadă, sprijinită de aparatul statal, ajunge să fie atât de zdravăn ancorată încât pare greu de doborât, dar nici o statuie de idol fals nu e veşnică.  Dacă vrem ca naţiunea românească să aibă parte de un viitor demn şi slobod, întâi trebuie să facem ordine în tot ceea ce ştim despre noi înşine şi să afirmăm sus şi tare adevărul despre priorităţile noastre în domeniul spiritualităţii şi culturii, deci să ne cerem drepturile de care am fost lipsiţi.

Continuarea în numărul viitor

PRESCURTĂRI

as.                    anglo-saxona

bg.                   bulgara

DEX                Dictionarul explicativ al limbii romane

DLRM             Dicţionarul limbii romîne moderne

engl.                 engleza

fr.                     franceza

germ.               germana

lat.                   latina

m*l                  cod fundamental compus din consoanele m şi l având între ele o vocală sau diftong

m*r                  cod fundamental compus din consoanele m şi r având între ele o vocală sau diftong

NŞLR              Noua Şcoală de Lingvistică Românească

PFC                 particulă fundamentală de construcţie, monosilabă cu sens ce stă la baza de cuvinte noi

q.e.d.               quod erat demonstrandum (ceea ce era de demonstrat)

rom.                 româna

sb.                   sârba

v*s                   cod fundamental compus din consoanele v şi s având între ele o vocală sau diftong

v. sl.                 vechea slavă

BIBLIOGRAFIE

1.  Bădin, Alexandru, Dacia din vestul şi din estul Europei, Editura Albatros, Bucureşti, 1999.

2.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Sistemul sumerian al limbii române, Editura Orfeu 2000, Bucureşti, 2001.            [NŞLR]

3.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Româna, limba vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006.   [NŞLR]

6. ***  Dicţionarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1958, 961 p. (DLRM)

10.  Gheorghe, Gabriel, În vechime, Franţa a fost românofonă, Getica, Tom 1, nr. 1-2,   Editura Gândirea, Bucureşti, 1992.    [NŞLR]

13.  Gheorghe, Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească,  Editura Fundaţiei Gandirea, Bucuresti, 2001.   [NŞLR]