~Cornel C. Costea: „Poeme pentru ţara mea“

O, ROMÂNIE…

O lume nepereche născut-a Necuprinsul,

Cu Dunăre, şi Mare, şi cu Carpaţi făloşi,

O lume ce ne-ndeamnă cu-ai săi copii frumoşi

Să-i trecem şi azi pragul cu gândul la nestinsul

Dor de primăverile din luncile câmpiei

Ce fermecate sunt sub razele de mai

Şi-atinse de miresme ce vor să reînvie

O inimă  ce doarme pe-un vechi picior de plai.

E ţara noastră raiul promis de-al Nostru Tată

Pe vremea când umblam rătăcitori prin stele

Cu tălpile-ngheţate, cu aripi de nuiele,

Voind doar să cunoaştem a vieţii noastre soartă.

Urcăm, acum, spre vârful ce Sfinxul ni-l arată,

Un vârf  plin de lumină, dar rătăcit în nori

Ce-ating cu al lor creştet comoara de ninsori

Ascunsă  de privirea ce încă nu suportă

Un curcubeu de raze, sublime-ntruchipări

Ale iubirii noastre pentru acest pământ

Atins de paşii noştri şi mângâiat de vânt,

De vântul ce aduce nespusele cântări

În inimi zămislite din inimi de cuvânt

Ce se preschimbă-n doină, în tainic vers de dor

Pentru aceia care,  ‘nălţându-se în zbor,

Învinşi au fost, o, soartă, şi zac acu-n mormânt.

O, Românie, ţară cu codri milenari,

Nu vreau să mai văd azi al tău obraz brăzdat

De lacrimi de durere, de sângele vărsat

Pentru al nostru bine, de-ai noştri fraţi  mai mari.

O, Românie, ţară cu codri milenari,

Vreau să te ştiu în veci pe-a fericirii culme

Şi să te simt aproape, chiar dacă, poate, mâine

Eu voi pleca din tine spre alte zări de-amar.

Cluj-Napoca, 30 noiembrie 2006

PATRIA MEA

E-o patrie-acolo

în inima mea

cu munţi  şi legende

cu linişti de stea.

O văd cum îşi scrie

al ei sfânt destin

în roca din care

se-nalţă-un suspin

La margini de umbre

topite de-un vis

în Hora Unirii

din Paradis…

Apahida, 8 decembrie 2009

SE VEDE IAR CERUL

Se vede iar cerul

de-un limpede azur

se naşte Misterul

în Cuibul cel Pur

Ascuns, nu în stele

cum Omul ar vrea,

ci-n muguri de îngeri

crescuţi vinerea,

Când Zâna Iubirii

apare tăcută

pe-o frunză de paltin

din nouri căzută

În Patria mea

ascunsă  pe creste,

de unde Poetul

se-ntoarce cu-o veste,

E vestea cea mare:

Veniţi, dragi Români,

culegeţi Lumina

din munţii bătrâni,

Din Marea ce cântă

apusuri regale,

din Dunărea-ntinsă

în ierni boreale

sub frunţi  înecate

de ape albastre,

vechi aripi lăsate

de Păsări Măiastre

pe Masa Tăcerii

să  fie drept hrană

Sărutului cosmic

ce-nchis-a o rană

Făcută  odată

pe-obrazul senin

al Patriei mele

în templul divin…

Cluj-Napoca, 9 decembrie 2009

CORNEL C. COSTEA