~Mircea Dorin Istrate: „Viteji ai neamului românesc“

MAI VINO,  ŞTEFANE!

Văratice vremuri se-ngână întruna,

Senină e bolta, trecută-i furtuna,

Din câmpuri de luptă primită-n urale,

Se-ntoarce oştirea lui Ştefan cel Mare.

****

Scăpat-a iar ţara de mana păgână,

Iar cea bărbătoasă oştire română,

Avându-l de-a dreapta pe bun Dumnezeu,

Unită-n credinţă, învins-a mereu.

****

Dar Ştefan îmi ştie c-o astfel de faptă

Îşi are-nmiită vremelnică plată

În vieţi ce norodul le pune-n altare,

Să-mi fie, la Domnul, răsplata cea mare.

****

Doar astfel rămâne în suflete ura

De duşmanii care îmi vor bătătura,

Şi roada-n sudoare muncită cu greu,

Şi viaţa dorită în bine, mereu .

****

Războiul e poarta spre cea libertate,

Când ţara îşi ţine a sa demnitate,

Când vremile-ncearcă virtutea străbună,

Tăria din oameni, aflaţi în furtună.

****

El, Ştefan, îşi simte cum inima-i plânge

Şi mâna pe paloş a ură îmi strânge,

Că sfânta-i moşie prea des e călcată,

Iar moartea-n oştire îmi seceră roată.

****

N-apucă cea rană la loc să se-nchidă,

Că lacomii duşmani, aicea-s, în tindă,

Şi iară îmi buciumă jalea pe dealuri,

Să-mi strângă plugarii spre-a oştilor maluri.

****

Îmi pare că soarta a vrut ca-n urcare,

El, Ştefan, să-mi aibă bătută cărare

Cu faptele sale măreţe, de glorii,

Rămase, ca pilde,  în cărţi de istorii.

****

Puţini sunt aceia ce-n vremuri aprinse

Mi-au stat în picioare, clădind a lor vise,

Puterea le-a dat-o, din cer,  Dumnezeu

Şi ţara ce fostu-le-aproape la greu.

****

Mai vino, Ştefane, la cruce de veacuri,

S-aduci mântuire şi sfintele leacuri,

Că ţara ta geme şi n-are speranţă!

Mai dă-ne, Ştefane, o pildă de viaţă!

****

Noi suntem aicea, cu gândul la tine,

Nevolnici în fapte, căzute ruine,

Rămaşi fără vlagă, netrebnici, atei,

În vremi mincinoase, slugarnici mişei .

****

În noi stricăciunea-i o boală, se vinde,

Se-ntinde ca râia, ca lepra cuprinde,

La tine e leacul, mărite Ştefane,

Mai vino o dată şi-ajută-ne, Doamne!

___________

EROUL

Lovitul de soartă-i acuma-n ţărână,

Cea moarte hidoasă-i întinde o mână,

Să-l ducă cu dânsa în neagră uitare,

Un număr să-l facă pe-a vieţii cărare.

****

El, Ştefan, mi-l vede şi inima-i plânge

Că tânăr viteazul de-acuma se frânge,

În scări se ridică şi strigă, s-audă

Acei ce luptat-au eroic cu trudă:

****

– Flăcăii cei vrednici nu morţii-şi dau viaţa,

Ci ţării, să-şi aibă mereu dimineaţa

Frumoasă, curată, scăldată-n lumină,

Nu roabă în lanţuri, căzută în tină.

De pavăză fost-aţi l’-a voastră moşie,

Voi veacuri de glorii dormi-veţi în glie,

Şi tot ce s-o naşte din ceea ţărână

Şi-o trage puterea trecută în vână,

Din sufletul vostru şi-a voastră tărie,

Vă urcă spre slavă în vremi ce-o să vie.

****

Lovitul de soartă de-acuma se frânge,

Lumina-i de viaţă se curmă, se stinge,

Şi-n clipa din urmă, în visu-i mai vede

Cum Ştefan şi ţara, în iarba cea verde,

Îi sapă mormântul, în glorii să-l pună,

Să-şi doarmă-mplinitul, în vatra străbună.

 

***

Cu  grijă călcaţi-mi prin iarba în rouă,

Că huma e vie, şi-acol’, pe din două,

Sunt vieţi şi istorii, trecut şi ’nălţare,

Cu ţara la mijloc, nicicând pieritoare.

__________

DATORIE

– Pârcălabe, dacă Domnul şi cu ţara

Vor cetatea să n-o dăm,

Cuib ne fie iarna, vara,

Şi cu sânge s-o udăm,

Apoi dă-ne, dar, poruncă,

Şi vom ţine-o-n neclintire

Cât în noi mai bate încă

Ceasul vieţii-n neoprire.

****

Asta spuseră-ntristate,

Stând sub ziduri de cetate,

Şi scrutând întinsa zare,

Cei răzeşi, la număr şapte.

****

– Nu, eu, zise pârcălabul,

Preavoiesc să nu dăm glia,

Domnul Stefan, ţara, neamul,

Poruncesc, că ea-i moşia.

Chiar de-i lată doar de-o palmă,

Şi de-i lungă doar de-un cot,

Pentru ea plătit-au vamă

Mulţi, cu viaţa lor cu tot.

 

***

Că atât avem pe lume

Moştenire din strămoşi,

Glia, neamul, ce-or rămâne

Veşnicire-n moşi de moşi.

__________

MĂRITE ŞTEFANE

Mărite Ştefane, mai dă-ne poruncă,

Înhamă-ne, Doamne, la greaua ta muncă,

Mai ţine-ne-n viaţă în lupte de-o vară,

Să ştim ce înseamnă iubirea de ţară.

****

În posturi ne ţine, şi-n grea rugăciune,

Tămâie ne fie în lacrimi şi-n pâine,

Iar gândul ni-l pune în aspră căinţă,

Să ştim ce înseamnă tăria-n credinţă.

****

Că astăzi pe toate pierdutu-le-am, Doamne,

Stricatu-s-a rândul, iar cele icoane,

Ce fost-au în veacuri mereu sărutate,

Căzut-au din rame, uitate-s, şi-s sparte.

****

În tine iar pus-am speranţa cea sfântă,

Acum, când a noastră viaţă e frântă,

Mai vino, Ştefane, şi dă-ne tărie,

Şi iartă-ne, Doamne, că fost-am pustie.

****

De nu vii acuma, să pui iară frâie

L’-a noastre păcate crescute-n prostie,

Ne-om duce-n pierzare, cu toţi şi cu toate,

Şi nimeni pe lume de-acol’  nu ne-o scoate.

____________

MOŞIA

Te tot uneşti, când alţii te dezbină,

Te tot aduni, când răi te risipesc,

Te tot ridici, mereu de-mi cazi în tină,

Că viţa ta-i de neam împărătesc.

****

Ţi-a fost moşia lată cât o mare,

Cu un ţăruş ’n-adâncuri de apus,

Iar celălalt, la soarele-răsare,

Să-mi ştie cei vecini că tu l-ai pus.

****

În jos, hotar avut-ai pe Danubius,

În sus, tot păşunat-ai la Carpaţi,

Că Burebista şi cu Deceneus

Pe toţi mi i-ai unit, făcându-i fraţi.

****

Nicicând avut-ai parte de odihnă,

C-al tău pământ mereu ţi-l jinduiesc

Aceia mari, ce-ţi caută  pricină

Să-ţi  ia ce tu avut-ai strămoşesc.

****

Aşa a vrut Măritul ca să fie,

În foc de iad şi-n apă să fii pus,

Să te-oţeleşti în vremuri, ca să ştie

Că bun oştean îi fi, acolo, sus.

****

Doar ceia tari, de jos mi se ridică,

Când soarta îi loveşte şi-i îndoaie,

Că în ţărână scapă ei de frică,

Luând puteri de-acol’, să-i învioaie.

****

Că-n huma ţării doarme, îngropată,

Puterea cea lăsată de strămoşi,

E bob cu bob acolo adunată,

Avere pentru ceia norocoşi.

_____________

O   VORBĂ-MBĂRBĂTARE

Spre voi, oşteni ai ţării, se ’nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând,

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce, scăpând a noastră turmă.

****

Nu puneţi viaţa voastră ’naintea vieţii ţării,

Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,

Noi, astăzi, după luptă, vom fi învingători,

Că din cea străvechime suntem nemuritori.

****

Iar celor ce-or rămâne la urmă în ţărână

Îngloriaţi în fapte, întorşi la vatra mumă,

Pomelnice le-om pune-n altare de iubire,

Şi-a neamului vecie i-o trece-n nemurire

****

Aşa îmbărbătat-a oştirea-i dăruită,

Să n-aibă frica morţii în clipa sorocită

Cu oştile vrăjmaşe, venite, pofticioase,

Să prade, să se-nfrupte din bunătăţi mănoase.

****

Apoi, cu frâu-n mână şi sabia-i iuţită,

În fruntea tuturora, spre oastea nepoftită

Mihai îmi taie brazde adânci, ca-n nemurire,

Cu-ai săi viteji de-o seamă, să-mi treacă în vecie.

 

***

O vorbă-mbărbătare, în vremea cumpănită,

Eroi în cele clipe îmi naşte miruită,

Când ea venită-i toată din dragoste de ţară,

Nici moartea nu-i opreşte pe-acei ce-i înfioară.

______________

MOARTEA   VITEAZULUI

În cortul său de luptă îmi doarme-adânc Viteazul,

Iar somnul său cu vise îi tremură obrazul,

L-apasă grija ţării şi soarta ei de mâine,

C-ar vrea s-o ştie mare, rotundă ca o pâine,

Să-i cureţe neghina din lanul ei de soare,

Să-i oblojească rana, s-o scoată din strânsoare,

Să-i deie sânge proaspăt şi rază de speranţă,

Să-ntoarcă brazdă nouă, să-i facă altă viaţă.

****

Se simte, însă, singur ca fiara-ntre hăitaşi,

Miroase împrejuru-i a Iude şi a laşi,

El ştie că-i nădejde şi pavăză la toţi

Dar mulţi de-ai săi pieiră şi tineri-s necopţi.

O, de-ar avea alături stejarii de români,

Cei fără frica morţii şi ură de străini,

S-ar linişti pe dată, frumoasă i-ar fi viaţa,

Pământul său, sub soare, ar fi ca dimineaţa,

Unit pe totdeauna, acum şi-n viitor,

Iar omul ţării liber, ca pasărea în zbor.

 

*

Dar ce se-aude-afară, e zarvă grea şi sfadă,

Din pat sare Viteazul, luându-şi a sa spadă,

El simte, ca şi fiara, primejdia ce-l paşte,

Mirosul morţii crude ce lângă el se naşte.

Îl vede-apoi pe Basta, setos de răzbunare,

Înconjurat de gardă, valoni cu chip de fiare,

Cu săbiile trase, venind spre el de-a valma,

N-are la dânsul scutul şi udă-i este palma,

Şi-n clipa ceea simte că-n spate-i într-o lance,

Iar săbiile-l taie adânc, dar n-are-a face.

Îşi simte caldul sânge şi viaţa cum îl lasă,

Puterile îi seacă, iar moartea-l prinde-n plasă.

O halebardă pică din cerul plin de soare,

Spre capul său se-ndreaptă, să mi-l lovească tare,

Şi-n clipa înfinită îşi vede-al său sfârşit,

Nu se căieşte, însă, că ştie ce-a dorit.

Cea halebardă cade, neant şi întuneric,

Istoria se surpă în trupul celui vrednic,

Dar numai pentr-o clipă, c-apoi din nou renaşte

Şi se întinde-ntruna la cei ce se vor naşte.

__________

IANCULE

Iancule, ţi-aducem astăzi, la gorunul tău din deal,

Jalea lacrimilor stoarse din frumosul nost’ Ardeal,

Că în timpul ce trecut-a de când tu îmi veşniceşti,

Nu ţi-am dus la capăt gândul din ’nălţimile-ţi cereşti.

****

Tot săraci suntem şi-acuma în bogata noastră ţară,

Tot furaţi mai suntem, încă, de vecini ce ne-nconjoară,

Tot uitaţi în voia sorţii şi-n a vântului putere,

Umiliţi de neromânii care-şi fac pe-aici avere.

****

Nu te-am meritat, Mărite, n-ai lăsat la următorii

Cel curaj avut în suflet, ca să poată viitorii

Să-mi adune, cum făcut-ai, românimea laolaltă

Şi cu lancea ta să-şi facă  legea vrută, meritată.

****

E păcat că doar rămas-ai o icoană luminată,

Scrise rânduri într-o carte ce de-acuma e uitată,

Vise vagi la ceia care astăzi dacă-mi mai adună

Doar o mână de trudalnici, ce te simt o săptămână.

****

Suntem laşi, mărite Iancu, neuniţi de-a ta durere,

Toţi ne calcă şi ne spurcă după cum e a lor vrere,

Slabi, ca mâna de femeie, cumpăraţi c-o vorbă dulce,

Iertători cu cei netrebnici şi Hristoşi pe-a ţării cruce.

****

De vei vrea, îmi ia cu tine moţii tăi neînfricaţi

Şi coboară la câmpie, unde sunteţi aşteptaţi,

Să trezeşti, încă o dată, ţara ce-i în amorţire,

Cu speranţă-naripată în gândire şi-n simţire.

****

Că-i târziu şi-i mincinoasă vremea asta ce-o trăim,

Iar de nu ţi-om fi oştire şi la tine nu venim,

Stinge-n grabă pe mormântu-ţi însfinţita lumânare,

Lasă Ţebea şi Ardealul şi te du în cea uitare.

____________

NECUNOSCUTULUI  EROU

În ţintirim cu albă cruce

Îşi doarme-n veci, somnul cel dulce,

Viteaz oştean, plugar de-o viaţă,

Plecat în sfântă dimineaţă

Să-şi apere pământ şi-avutul

Ştiind că ţării, el îieste scutul.

****

Şi-a sărutat pruncii de-o şchioapă

Neştiutor de ce-1 aşteaptă,

Şi-a mângâiat nevasta-n tindă,

Ştiind că doru-o să-1 cuprindă,

A zis în gând un Tatăl Nostru

Şi a plecat, să-şi facă rostul.

****

Cu suflet greu de supărare,

Ea 1-a privit cum piere-n zare,

Simţind cum inima-i se frânge

Şi lacrimi n-are a mai plânge.

 

*

Avut-a parte de cu toate,

De veri fierbinţi, de ger şi moarte,

A străbătut o-ntreagă lume

Şi locuri cu străine nume,

L-a mistuit dorul de casă

De vita lui, de iarba grasă,

Iar seara când să-nchidă ochii

Mi se vedea în şura popii

Cu-a lui de-o samă la-nvârtită,

La nunţi cu vinuri de ispită,

La clacă-n seri de blândă toamnă,

La crâşmă-n sat, la vreo pomană.

****

Şi-o mai vedea pe-a lui frumoasă,

Copiii roată după masă,

Cum le punea fiertură-n oală,

Cum lacrimile-i curg în poală,

Cum se ruga la Născătoare

Să-i scape omul din bătaie,

Cum da duminici de pomană,

Cum săruta Sfânta icoană.

****

Ăi mici tot întrebau de sine

Pe unde îi, de-i merge bine,

Simţea că o sfârşeşte jalea

Şi se topea ca lumânarea,

Că pruncii săi ce dorm pe vatră

N-or mai avea nicicând un tată.

*

Aşa gândea şi-n ziua-n care

Un glonţ, venit din larga zare,

La frânt în două ca pe-un pai

În luminată zi de mai.

Ştiind c-atât i-a fost norocul

Şi-acolo i-a venit sorocul,

Simţind cum moartea-i intră-n carne

A zis în gând un „Iartă-i, Doamne!”

 

*

Săpatu-i-au acol’ mormântul

Lui, ce ne-a fost braţul şi scutul

Acestei ţări mereu robită,

Prea mult de vremuri urgisită.

Ca el atâţia mii căzură,

Stau risipiţi peste măsură,

În ţări cu cimitire reci,

Unde îşi dorm somnul de veci.

 

*

Ar fi avut dulce dorinţă,

La cap să aibă o troiţă

În care ardă lumânare

În sfântă zi de sărbătoare.

Mormântu-i fie cu crăiţă

Şi cu miros de romaniţă,

Să-şi doarmă somnul în credinţă.

Un popă spună-i vorbă dulce

Şi facă-i dreaptă Sfânta Cruce,

Şi nu i-ar fi cu supărare,

Dacă la mare sărbătoare,

Aşa cum dat ne este rostul,

S-audă-ncet, un „Tatăl nostru”

Şi-n limba lui.

_______________

NEAMUL    NOSTRU          

Trecut prin glodul lumii şi timpuri învechite,

Tot renăscut din spuza speranţei năruite,

Al nostru neam trudalnic, sămânţă de vecie,

Mereu a stat aicea, înmugurind pe glie.

****

Cu rădăcin’-adâncă înfiptă în pământ

În vreme de furtună, aici mi-a stat ne-nfrânt,

Ajunge-un bob de rouă ca iar să-mi încolţească

Şi spre ’nălţimi să-mi urce în vremuri şi să-mi crească.

****

A stat sub ploi şi vânturi, sub arşiţă şi ger,

S-a învăţat să rabde privind spre bunul cer

Şi-n rugă preasmerită nădejdile şi-a pus,

Norocul ocrotească-l din lumile de sus.

****

Sub talpă are aur şi sâmburi mari de sare,

Pe-ntinse câmpuri, holde în unduiri de mare,

Pometuri cât cuprinde umbresc a sale dealuri,

Pe munţii săi de piatră se-ntind păduri în valuri.

****

Îi satură pe alţii, lăsându-se flămând,

La masa încărcată nicicând nu are rând,

Ca umbra nenorocul se ţine scai de el,

O zi dacă e bine, a doua nu-i la fel.

****

A tot răzbit prin timpuri, trecând urgii şi greu,

Cu gândul la Măritul şi rugi la Dumnezeu,

Iar Maica Născătoarea la inimă l-a pus,

Că-i bun şi-i de ispravă, cum alţii-n lume nu-s.

***

Va fi cumva şi-acuma, şi drumul şi-o găsi,

Din noaptea-ntunecoasă ieşi-va către zi,

Că-n el a pus Slăvitul sămânţă de vecie,

Aici mereu să fie, un rob la astă glie.

_____________

RĂDĂCINI

Stă cuminte-nchis trecutul în a lacrimilor vreme,

El, ce-a fost pruncu-nceputul, de nimica nu se teme,

Fostu-i-a ursit de iele să cuvânte, să ne-nveţe,

Pe cărarea-ngust’-a vieţii să ne umple de poveţe.

****

De te-ntrebi, cumva, vreodată, dacă ai o rădăcină,

Te coboară cât se poate pe a neamului tulpină

Şi-ai să vezi, ca-ntr-o oglindă, pe aceia de demult,

Ce-au trudit la temelie, neamul de 1-au început.

Toţi, bărbaţi ca stânca tare, însemnaţi cu stea în frunte,

Au făcut din a lor viaţă mari exemple de virtute,

Să-nvăţăm că-n astă lume nu-i iubire fără foc

În a neamului speranţă, în a ei stea cu noroc.

Aşadar, deschide cartea şi te-apucă de citit,

Ca să ştii ce-au fost bărbaţii neamul de l-au plămădit.

****

Dacă cineva te-ntreabă cine-au fost a noşti părinţi,

Tu priveşte cu mândrie spre cohortele de sfinţi,

C-ai putea cu ei să umpli, de vei vrea, o catedrală

Şi-ncă loc ar mai rămâne, de iubire şi de fală.

Începutul ni-i Zamolxis, cel din zei scoborâtor,

De la care neamu-ncoace e ştiut că următor.

El, sămânţă de-nceputuri, coborât-a chiar din stele,

Să ne dea, precum un Moise, legi şi drumuri către ele.

Vin apoi străbunii noştri, pilde bune de urmat,

Burebista, care-n vremuri la un loc ne-a adunat,

Decebal, el, Ziditorul, cel cu sete de dreptate,

Crucea neamului acesta, om netemător de moarte.

Ei sunt bacii ce-adunară turme ce se rătăciră,

Întemeietori de ţară, libertatea mult iubiră.

Zugrăviţi i-am pune, dară, sus pe tâmple de altare,

Pentru-a noastră mulţumire, pentru-a voastră închinare.

Seneslau şi Litovoi, Tahomir, ca şi Bărbat,

Dragoş, Sas, Bogdan şi Roman, până sus la Basarab,

Mircea, Ţepes, Radu Vodă, Rareş Vodă şi Mihai

Nu-s pomelnic de-ngropare, zestre sunt şi fală mare,

Sfinte cruci de închinare, în biserici, la hotare,

Tineri ziditori de ţară, sânge nou şi os domnesc

Pentru cei ce nu-şi uitară, dulce, graiul românesc.

_____________

ARDEALU’-MPĂRĂTESC

Dacă mi-ţi da de mâine, ce-n taină tot tânjesc

Şi încă pe deasupra să-mi fie de ajuns,

Şi bogăţii visate, şi trai împărătesc,

Şi viaţă dusă-n tihnă, de-acum pân’ la apus,

****

Tot nu v-aş da Ardealul, că nu îl târguim

Şi nici măcar o floare din el, nici bob din vie,

C-aicea ni-i sortitul, şi-atuncea când murim,

Miroase ţintirimul a raiuri şi-a tămâie,

****

Şi-a lacrimă sărată, şi-a clipă de vecie,

Şi-a proaspătă crăiţă, şi-a fragă, şi-a mohor,

Şi-a viorea ascunsă prin ’nalta colilie,

Şi a melin sălbatic, şi-a dulce cimbrişor.

****

Nu-i loc în astă lume cu-atâta frumuseţe

Unde să-ţi dormi vecia de-acum pân’ la sfârşit,

Unde măritul soare să-ţi dea mereu bineţe,

Unde crăiasa lună să-ţi facă somn spăşit.

****

Ş-apoi, aici ni-i neamul şi satul cel mutat

Din vale-n dealul ăsta, pomelnic să se facă,

Cu ei vom sta cât lumea, să facem mare sfat,

Să umplem timp şi vremuri, de parc’-am fi la clacă.

****

Măcar pentru atâta, eu n-am să dau Ardealul,

Că vreau să dorm în tihnă acolo, lâng’ai mei,

C-aicea nemuritul îşi are cuib în dealul

Ce m-a născut pe mine şi m-a-nstelat cu ei.

****

Şi cum să-mi dau averea aceasta moştenită,

Rămasă din vechime moşie, azi şi mâine,

Cu huma ei mănoasă de doruri năpădită,

Ce-a tot întors-o plugul, s-o facă dulce pâine,

****

Şi coasta unde luna îşi are cuib de taină,

Şi prunii din pomişte, şi râuri unduite,

Păşunile cu stâne şi codrii de aramă,

Câmpia foşnitoare, cu lanuri aurite.

****

Ardealul nu-i o ţară, e suflet, e trăire,

E începutul lumii ce îl purtăm în noi,

E jalea şi amarul, e vis şi bucurie,

E vorba legănată a carului cu boi.

****

E-a Maicii Născătoare grădină înflorită,

Ce-n grijă Ea ne-a dat-o, ne fie dar ceresc,

Şi-apoi, prin jertfa noastră, să fie miruită

Să merităm odihna-n Ardealu’-mpărătesc.

MIRCEA DORIN ISTRATE