~Mihai Dragnea: „Portul la români“

  Printre putinele informatii pe care le aflăm despre stilul vestimentar medieval, pe meleagurile românesti, ne vom opri la preotul ortodox melchit Paul de Alep (1637-1667). Datorită unui context politic din acea perioadă, Paul va ajunge secretar al patriarhului de Antiohia, Meletie, fapt ce-i va oferi posibilitatea de a călători în regiunea Europei rasaritene, în lumea ortodoxă, alături de Macarie, pentru a cere ajutor financiar voievozilor crestini, din cauza problemelor cauzate de Imperiul Otoman. Domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) a promis că îl va ajuta să-si plătească datoriile. De la Paul de Alep aflăm că patriarhul Antiohiei a trimis un dar lui Vasile Lupu, ce constă într-o mantie de postav negru, căptusită cu picioare de samur si un caftan de saten. De asemenea, Macarie spera să obtină si sprijinul domnului Tării Românesti, Matei Basarab (1632-1654).[1]

       Pe parcursul călătoriei sale în Tările Române, Paul de Alep a consemnat informatii de natură geografică, culturală si religioasă.

       În ceea ce priveste portul femeilor, aflăm din scrierile sale că acestea, atât cele din Moldova cât si cele din Tara Românească poartă vesminte asemănătoare cu cele ale femeilor europene. Părul se poartă împletit, răsucit pe cap, ca un colac si acoperit cu un conci alb. În cazul femeilor bogate, părul este acoperit cu un conci trandafiriu si pe deasupra cu maramă albă. Toate poartă saluri albastre de Alep, iar cele mai înstărite poartă saluri de Bursa, foarte populare la acea vreme în regiunile de influentă otomană. Aici, probabil este vorba despre boieroaice si târgovete. Despre tărănci se stie că îsi acopereau capul cu năframe, pe care le confectionau singure. Fetele acestora poartă de asemenea părul împletit si încolăcit pe cap, dar fără conci. Acest fapt asigură o deosebire de vârstă; fetele deosebindu-se de cele mai în vârstă.

       Despre copii, aflăm că stau zilnic fără haine. Acestia sunt spălati cu apă caldă în fiecare seară si dimineată de către mamele lor. Atunci când ninge, copii sunt frecati cu multă zăpadă.

       În ceea ce priveste afisarea femeilor în public, avem informatii că toate se afisează cu fata descoperită, în frunte cu doamna, spre deosebire de femeile din Imperiul Otoman, unde datorită islamului, nu au voie să se afiseze cu fata descoperită. Văduvele din Tara Românească si Moldova poartă pe cap tichii si vesminte negre, la fel ca la cazaci. La Constantinopol, văduvele poartă pe cap o tichie galbenă-portocalie iar la Moscova acestea poartă un vesmânt de lână neagra, foarte lung si foarte larg.[2]

       În privinta obiceiurilor din Biserică, avem informatii că în Moldova si Valahia se stă în biserică de la începutul slujbei si până la sfârsit. Pe parcursul diminetii si serii, enoriasii stau cu capul gol, înaintea patriarhului, a egumenului mănăstirii, si a preotului pentru că în Moldova si Valahia se poartă calpace[3] de postav cu blană. Acelasi obicei îl practică boierii si domnii de asemenea.[4] Locul unde stau femeile se află în partea cea mai înaltă din spatele bisericii si este despărtit  cu un grilaj de lemn. Femeile ies din biserică pe o usă din zidul acesteia.[5] Din garderoba mitropolitului, fac parte vesmintele, cununile si argintăria. Servitorii lui erau îmbrăcati în haine frumoase, acoperite cu blănuri de samur.

       Alte informatii legate de stilul vestimentar, al fetelor bisericesti, în Moldova secolului XVII, avem datorită daniilor domnesti ale lui Vasile Lupu către arhiereii si egumenii din suita sa, care erau întodeuna primiti la masa lui. Preotii si diaconii primeau vesminte din bumbac, în dungi de culoarea răsinei.

       Sotiile boierilor din Moldova, poartă calpace din catifea rosie cu samur. În Valahia, acestea nu poartă calpace ci un văl alb. Vălurile cele mai bogate sunt acoperite cu mărgăritare. Însăsi doamna Moldovei este descrisă de Paul de Alep purtând pe cap un calpac de catifea rosie împodobit cu samur. În altă ipostază, doamna poartă o haină de brocart[6] de aur si samur, giuvaieruri de aur, iar pe cap avea tot un calpac de samur. Despre fiul domnitorului aflăm că poartă o haină de brocart, căptusită cu catifea rosie cu galoane de argint aurit pe interior. Domnitorul are aproape acelasi stil vestimentar. Alaiul acestuia era precedat de sase setrari[7] ce alcătuiau cortul domnesc. Acestia purtau căciuli trandafirii, iar în mâini tineau topoare împodobite cu cruci. Postelnicul avea un toiag de argint, în vreme ce spătarul purta o coroană pe cap, având o sabie si un buzdugan.

       Scrierea ui Paul de Alep ne oferă de asemenea informatii despre averea domnitorului Vasile Lupu. Acesta avea comori în argint si aur, arme, vesminte, blănuri de samur sau mărgăritar. Numai despre o haină de brocart din aur, împodobită cu nestemate, destinată purtării domnitorului în ziua de Paste, aflăm că valora 35.000 de dinari.[8]

       În ceea ce priveste obiceiurile de nuntă din Tara Românească, tinerele fete poartă pe păr coronite de piele aurită sau de cositor galben, trandafiri artificiali, lucrati la Venetia sau în Tara Nemtească, flori rosii sau iasomie.[9] În Moldova, dacă domnul era nas, ospătul era tinut la curtea domnească si îi dăruia mirelui o cusma[10] asemănătoare cu cea purtată de către domnitor si un cal. La masă, mirele stă în dreapta domnului, dar are capul acoperit. A treia zi, mirele si mireasa vin la domn, cu daruri pentru acesta si sotia sa.[11]

       De asemenea, suntem informati că vesmintele femeilor de la Constantinopol până în Valahia sunt alcătuite dintr-o haină cu trenă lungă care ajunge la pământ si este împodobită cu blană, potrivit mijloacelor lor. Toate femeile, chiar tinere căsătorite si fetele, purtau fetele descoperite si multe mărgăritare, dar si blanuri sau samur.[12]

       Paul de Alep ne vorbeste si despre înmormântarea lui Matei Basarab, domnitorul Tării Românesti. Despre acesta aflăm că era îmbrăcat cu vesmintele sale domnesti, cu o haină subtire de brocart de aur, împodobită cu blană de samur scumpă, cu ceaprazuri,[13] cu nasturi de argint aurit. Pe cap avea calpacul lui de samur. El era acoperit în întregime cu un giulgiu de saten alb, cu o cruce în foi de aur, iar în jurul său ardeau lumânări.[14]

       De asemenea, aflăm informatii despre ceremonia de ungere a unui domn. De exemplu, Constantin Serban (1654-1658) era îmbrăcat în haine domnesti. Din aceste haine făceau parte următoarele componente: o haină subtire, având pe interior cămasă de brocart iar pe deasupra o blană si un calpac de samur, foarte scumpe, care avea deasupra surguciu[15] de aur si de nestemate de mare pret..[16] Despre doamnă aflăm că era împodobită cu o multime de lanturi de aur, mărgăritare si diamante.

       Un alt personaj de la care avem informatii despre portul românesc este Antonio-Maria Del Chiaro (1669-1727), originar dintr-o familie israelită din Florenta. La vârsta de 14 ani s-a convertit la catolicism. În 1710, pleacă din Venetia pentru a intra în slujba domnitorului Tării Românesti. Ocupa functia de secretar pentru limba latină, ce o va îndeplini si în timpul domnilor următori: Stefan Cantacuzino si Nicolae Mavrocordat.

       Din scrierile lui Del Chiaro, aflăm informatii despre portul locuitorilor Tării Românesti, asemănător cu cel turcesc, cu exceptia căciulii, care este făcută după moda polonezaă. Căciula este tivită de jur imprejur cu blană neagraă de miel, cu părul cret. Cei care detin marile dregătorii, poartă căciulă cu blană de samur. Locuitorii poartă părul surt, iar preotii si călugării îl poartă lung (după obiceiul bisericii grecesti).[17]

       De asemenea, Del Chiaro ne oferă informatii în legătură cu portul femeilor, care este un amestec de haine făcute după moda grecească si cea turcească, dar femeile din Tara Românească nu se afisează cu fata acoperită. Femeile românce căsătorite îsi acoperă capul cu o maramă albă, ce trece pe sub bărbie. Fetele îsi împletesc părul în cosite si îl prind cu ace de păr lungi, purtându-l ”colac”. În zilele de sărbătoare, femeile se îmbracă bogat si se împodobesc cu giuvaieruri scumpe iar pe piept poartă o salbă cu bani de aur. Femeile de rand poartă o salbă de argint.

       Jupânesele ies în oras în carete[18] cu doi cai, ce au pe piept un fel de pieptar de stofă lat de un brat, de culoare verde sau azurie. Vizitiul stă călare pe calul din stânga. Jupâneasa este însotită de o slujnică bătrână care stă pe podeaua trăsurii, în fata stăpânei sale.

       Boierii ies în oras călare, însotiti de o suită de slugi, după rangul lor. Când ajung la palat, descalecă si înainte de a urca scara Curtii, li se scot cizmele si în locul lor încaltă niste cipici cărora le spun papuci.[19] Acelasi obicei se practică si atunci când se merge în vizită la un alt boier.[20]

       Del Chiaro ne oferă informatii si despre copii din Tara Românească. Acestia sunt spălati în fiecare zi, până la vârsta de 7-8 ani. După ce copilul este îmbrăcat, doica îi face un semn negru pe frunte. În Tara Românească nu există leagăne dar este folosit un gherghef[21] pătrat de fundul căruia este prinsă din toate părtile o pânză tare, deasupra este o stofă rosie pe care se pun salteluta, pernele si învelitorile.[22]

 ___________

Bibliografie:

• Călători străini despre Tările Române, vol.VI, Ed.Stiintifică si Enciclopedică,  Bucuresti, 1976
• Călători străini despre Tările Române, vol.VIII, Ed.Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1983
• Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1973

---

[1] Călători străini despre Ţările Române, Vol.VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.1-5.[2] Ibidem, p.27-28.[3] Cuvânt de origine arabă, turcizat şi preluat de ţările suzerane Imperiului Otoman[4] Ibidem, p.60-61.[5] Ibidem, p.35.[6] Stofă ornamentală de mătase naturală sau artificială, de calitate superioară, deseori şesută cu fir de argint sau aur. Cuvântul românesc ”brocart” provine din italianul broccare ”a bate în cuie, a ţintui”. În limba română se numeşte şi ”zarafir”, ”frenghie”, ”şahmarand” sau ”zarpa”.[7] Dregători ce aveau în grija lor corturile domneşti.[8] Op.cit., p.99-101.[9] Ibidem, p.122-123.[10] Căciulă.[11] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973, p.327.[12] Călători străini despre Ţările Române, Vol.VI, p.120-121.[13] Ceaprazul este un şiret, panglică sau ciucure de mătase sau de fir, cu care se împodobesc hainele.[14] Op.cit., p.132-133.[15] Panaş din pene de struţ, împodobit cu pietre scumpe, purtat la turban sau la işlic de sultani, de înalţii demnitari turci sau de unii domni români.ã[16] Călători străini despre Ţările Române, Vol.VI, p.134.[17] Călători străini despre Ţările Române, Vol.VIII, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 376.[18] Careta este o trăsură închisă cu patru roţi.[19] Cuvânt de origine turcică.[20] Op.cit., p.377.[21] Cadru de lemn pentru brodat.[22] Ibidem, p.378.

MIHAI DRAGNEA