~Eugen Vermont despre Luminişuri de Elena Buică

„… Scriu din dragoste de oameni şi ca să intru în conversaţie cu ei. In scrierile mele mi-am deschis sufletul şi lumea poate să umble slobodă prin el. Am în minte prietenii cărora mă adresez, dar şi pe cititorii care au alte puncte de vedere diferite de ale mele, căci, într-un anume fel şi ei mă stârnesc pe mine… Prin scrierile mele adie uneori, fie un duh arhaic, semn de preţuire a strămoşilor nostri, fie câte o pală de romantism, chiar dacă astăzi se scrie după alte rosturi…” Am început aceste însemnări prin a cita câteva gânduri ale scriitoarei canadiene – de origine română – doamna Elena Buică, gânduri aşezate într-un bogat şi vibrant interviu acordat scriitorului şi eseistului George Roca, publicat în volumul „Luminişuri”, apărut la Editura „Anamarol” din Bucureşti şi lansat, spre sfârşitul lunii iunie 2011, la Biblioteca Metropolitană din capitală. Scriitoarea este, altfel, la cea de-a cincea carte pe care o publică, toate volumele sale purtând adânc imprimată, nostalgia, trăită şi transpusă artistic – vizavi de locurile natale – de un autentic meşter al cuvântului. „Locurile natale” înseamnă pentru autoare în primul şi-n primul rând, ţara de baştină – România -, şi desigur, Ţigăneştii Teleormanului – obârşie luminată, tot mai puternic, o dată cu trecerea anilor, de aureola naşterii şi copilăriei – apoi profesoratul în şcoli din Ardeal sau Bucureşti, înseamnă oameni şi meleaguri pe care autoarea ştie să le prezinte sincer, convingător, făcându-te, pe tine, cititor să trăieşti, aevea, emoţiile cunoaşterii unor locuri şi oameni de neuitat… Cum spuneam, doamna Elena Buică e la al cincilea său volum, primele fiind in ordine cronologică: „Crâmpeie de viaţă”, „Gând purtat de dor”, „Prin sita vremii” şi „Oglindiri”. Adaug imediat, că, citind aceste cărţi vei vedea că scriitoarea, deşi sensibil dominată de sentimentul dragostei de locurile natale, aşterne pe hârtie, în aclaşi stil de adâncime şi expresivitate, observaţii şi opinii personale privitoare la viaţa şi opera unor scriitori români, precum Veronica Micle, Alexandru Macedonski sau George Coşbuc, sau din peregrinările prin multe ţări ale lumii pe unde au purtat-o paşii.

        Dar cine este doamna Elena Buică? Intrebarea e inevitabilă, deşi unele referiri le-am făcut deja. Acum este momentul unei acolade mai largi, căci o să încep a vă prezenta un moment pe care-l port în suflet ca pe o nestemată. Mă întorc, deci, în timp şi amintesc faptul că, în ziua de 24 iunie 2006, aflându-mă în marele oraş canadian Toronto, la copiii mei, am primit invitaţia de a participa la şedinţa lunară a cenaclului cultural „Observatorul”, fiica mea având, la vremea aceea, şi unele preocupări literare, ca să spunem aşa. Ziua a fost foarte călduroasă – aici, în această parte a lumii, vara aduce cu ea zile toride, o influenţă mare având indicele foarte ridicat al umidităţii – aşa încât, şedinţa a avut loc într-un splendid decor natural, în imensa curte a vilei scriitorului Ovidiu Creangă, cel despre care Paul Goma nota că „prin felul în care povesteşte se înscrie în rândul crengiştilor moldoveni (pleonas admis), totodată fiind o voce aparte, distinctă”. Inchipuiţi-vă un om la 85 de ani, înalt ca un brad şi zdravăn ca un stejar, de un optimism cum alţii nu-l au nici la 50, jovial, prietenos, foarte volubil, care, profitând de prezenţa mea, a ţinut să îmi pună o mulţime de întrebări despre situaţia din ţară, să depene amintiri de demult, dar să îmi vorbească şi despre membrii  Cenaclului… Nu mai spun de domnul inginer Puiu Popescu, cel care m-a invitat, de fapt, scriitor şi poet, directorul publicaţiei româneşti „Observatorul” pe lângă care activeaza Cenaclul. Tot aici m-am reîntâlnit cu sculptorul Nicăpetre – pe care=l întâlnisem în august 2002, la Câmpul Românesc de la Hamilton – emigrase în Canada în 1981 – unde mi-a arătat celebrul său bust al lui Eminescu şi despre care avea să spună” Eminescul meu nu a fost o comandă oficială, nu a fost făcut de un meseriaş; Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeşte şi iubeşte ce a dat acest poet lumii. Dar în primul rând, eu am sculptat nevoia noastră de Eminescu…” Din păcate, Nicăpetre – considerat unul din marii noştri români ai sculpturii – avea să moară peste nici doi ani… In memoria sa, Cenaclul poartă, de atunci, numele „Nicăpetre”… Revin şi mai notez că în grădina aceea – plină de flori şi de miresme incredibil de parfumate, de naturale în mijlocul unui mare oraş canadian – se strânseseră cel puţin cinzeci de romani, oameni  de cultură, lume selectă, pasionată şi interesata de problemele la ordinea de zi ale unui cenaclu întemeiat „într-o noapte de Sânziene la un român acasă” – cum mi se destăinuia chiar cel care avusese ideea, adică domnul Puiu Popescu… Ei bine, în acest cadru deosebit, am cunoscut-o pe doamna Elena Buică, membru fondator al cenaclului, care şi-a şi prezentat cartea de debut  „Crâmpeie de viaţă” – volum primit cu entuziasm de cei prezenţi. O doamna distinsă, de un sclipitor farmec personal, un om de cultură ale cărei calităţi peremptorii s-au impus şi în prezentarea cărţii, dar şi din completările pline de miez făcute mai apoi. La sfârşit, am avut prilejul de a discuta cu domnia sa, dar şi plăcerea de a-i fi înmânat volumul meu „Culai” despre care – lăsând modestia la o parte – s-a discutat şi la întâlnirea cenacliştilor… A fost o întâlnire frumoasă, de neuitat… Am revenit acasă, în România, şi am continuat dialogul pe internet. Aşa am primit celelalte cărţi scrise de doamna Elena Buică, iar acum, în iunie, a.c. am intrat în posesia volumului „Luminisâşuri” de care aminteam la inceput. E interesant, doamna Elena Buică a debutat la vârsta de 70 de ani, a debutat în forţă, cum se zice, iar celelalte cărţi au descoperit cititorilor un autor tânăr ca spirit, viguros, proaspăt, inteligent, care-şi pune în valoare nu doar talentul nativ de povestitor, dar şi o mare experienţă de viaţă, o întelegere proprie a oamenilor, a comunitaţii din perspectiva culturii sale multilaterale şi a omului de omenie. In interviul  luat  de George Roca a fost întrebată cum sunt oglindiţi anii senectutii în scrierile sale? Intre altele, autoarea răspunde: „Este foarte ciudat să te simţi tânăr, în timp ce societatea te crede bătrân”. Şi mai spune: „In scrierile seniorilor se oglindeşte bogata experienta de viaţă filtrată prin sita vremii, faptele de viaţă revin la suprafaţă ca dintr-o lume a misterelor, ca nişte tablouri dintr-un muzeu, privite de la distanţă şi în linişte, acum cu alte faţete, formând un nou izvor de înţelegere.”.

        Ca şi în alte numeroase cazuri, un loc aparte în creaţia doamnei Elena Buică îl ocupă amintirile copilăriei. Scrisul ei capătă, astfel, o mare doză  de autenticitate, de realism, confirmând, o dată în plus, ce scria undeva, criticul şi istoricul literar Ion Rotaru: ” Realismul cel mare, scrisul firesc, scurt, concis, despre ceea ce ştim foarte bine, despre ce memoria copilăriei şi adolescenţei păstrează în straturi luminoase, iată soluţia…” Pentru argumentare, voi cita, în încheierea acestor însemnări, câteva fraze din scrisul autoarei noastre: „Seara, înainte de culcare, ne aliniam  cu toţii înaintea icoanelor împodobite cu busuioc şi ramuri de salcie şi ne rosteam pios rugăciunile. Mă văd şi acum în genunchi, cu mâinile împreunate pentru rugăciune sau închinându-mă cuviincios. Noaptea mă cuibăream la pieptul tatălui meu, mângâindu-i părul de pe piept prin gura cămăşii cu deschidere largă şi legată cu şnur la gât, cusută cu model naţional. Până adormeam, tata îmi ţinea picioruşele strânse şi lipite de el ca să nu îmi fie frig, iar mama îl ocrotea şi-l alăpta pe cel mic, nu demult adus pe lume. Când tresăream de frica zmeilor despre care citeam în basme, tata mă liniştea: Nu sunt zmei în casă… Ba da, unul s-a ascuns acolo, după haine… Păi, să vezi ce-i face tata acuma…, şi se scula, se făcea că bate zmeul şi eu, fericită, adormeam iarăşi surâzând, simţindu-mă în siguranţă, fiindcă tata e mai puternic decât un zmeu şi mă poate apăra…”

EUGEN VERMONT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s