~Nicolae Nicoară-Horia: „Bradul din munţi“

ORBUL…

Ev. Ioan 9, 1-38.

Unge-mi cu tină, Doamne, ochii mei,

Cei orbi pe dinlăuntrul lor, Iisuse,

Ca să îţi pot vedea aici cu ei

Picioarele şi palmele străpunse

De cuiele ce le-am bătut şi eu

În fiecare ceas cu o sudalmă,

Alungă-mi de pe suflet norul greu

Şi vremea ce-o mai am să-mi fie calmă!

Biet cerşetor ce sunt şi care-am fost,

Dezbracă-mă de zdrenţele murdare

Şi pune-i gurii Adevăr şi post,

În gânduri amiros de sărbătoare.

„Voi sunteţi de jos, Eu sunt de sus

Eu de la început vă spun că sunt!”

Tu eşti Lumina lumii, cum i-ai spus

Acestui bulgăr negru de pământ.

………………………………………………….

Unge-mi cu tină, Doamne, ochii trişti,

Şi vindecă-i de orice îndoială-

Învaţă-mă să ştiu că Tu Exişti

Şi-n scăldătoarea Cerului mă spală!

_________________

DESPRE ŢĂRANII MEI

Despre ţărani am scris şi-o să mai scriu

Câtă vreme moartea mă amână,

Însetat ca despre o fântână

Din care-n loc de apă se bea grâu.

Ei mi-au rămas prin sânge ca un plug

Cu fierul cald amirosind a vară

Şi-atunci când scriu, înlănţuit pe rug

Lumina lui se-aude cum mă ară…

Le-am învăţat consemnul pe de rost-

„Pământul nostru mai întâi de toate!”

Ţăranii-cel mai sigur adăpost

Când sună-alarma pâinii peste sate,

Când sună-alarma pâinii prin oraşe

Abia atunci ţăranii sunt conştiinţe,

Ei, cei ce stau la semafoare uzi

Şi-afară plouă, plouă cu seminţe.

Lăsa-ţi-i, dar, să treacă sănătoşi,

Nu le ciuntiţi surâsul cu tramvaie,

Prin ei ne leagă drumul de strămoşi,

Sub tapla lor asfaltul se-ncovoaie…

Despre ţărani am scris şi-o să mai scriu

Câtă vreme moartea mă amână,

Însetat ca despre o fântână

Din care-n loc de apă se bea grâu…

____________________

ROUA APUSENILOR…

23/24 mai 2009.

Mi-e dor de Roua de la Sohodol,

De-o sete sfântă gura mea e arsă!

Mă fură gândul, ce sublim obol,

Spre Apusenii cei rămaşi Acasă…

Când sorb din ea lumina cu nesaţ

Aud cum curge-n mine o poveste,

Prin Munţii mei cu tulnicul la braţ

Mă văd copchilul Moţilor pe creste…

Şi-acolo, într-o peşteră cu nume

Ce mi-a fost dat să-mi fie de mireasă,

Să îmi ascund tăcerile din lume

Şi Dorul din Poemul ce m-apasă…

E-atâta arşiţă acum când scriu!

Prin tot ce sunt mă susură fiorul-

Aşa mi-a fost şi mie dat să fiu,

Să curg nestăvilit precum izvorul…

Mă duce Gândul, cel cu pas domol,

Spre Satul unde m-am născut dintâi,

Mi-e Dor de Roua de la Sohodol,

Curat ca ea, sufletul meu, rămâi…

___________________

VEŞNICA POVARĂ…

28 Martie 2009.

Doamne, ce povară sfântă port!

Sufletul tău, HOREA din Albac,

Cel mai durut şi nobil paşaport

Din Veşnicia unui neam sărac…

Sărac de ce Aici, sărac de cine?

Când Munţii ăştia gem de-atâta Dor,

De-atâta Aur, Doamne, că îmi vine

De ciudă să mă-ntunec şi să mor!

Eu ştiu şi simt şi-aud porunca ta,

De-acolo din Biserica cu lună-

Învaţă să te rogi şi nu uita

Dumnezeu în Veac nu se răzbună…

Neamul meu, din care eşti şi tu,

Copchilule din Munţi şi de oriunde,

Pe roată mi-au frânt trupul, Gândul, nu!

Călăilor ce sunt, nu le răspunde…

Şi-acolo sus, pe Dealul pus în furci,

La Alba Iulia ce mi-a fost dragă,

Dacă va fi vreodată să mai urci

Ia-mi inima rănită în desagă!

Au îngropat-o fraţii mei pe-aproape

De eşafodul cruntei judecăţi-

Doamne, ce povară port sub pleoape-

HOREA, pe Horia să-l ierţi!…

_____________________

BRADUL DIN MUNŢI…

Puţinii mei prieteni,

Pentru voi

Scriu,

Vântul prin cetini

Murmură-

Ştiu!

Sunt

Bradul

Din Munţii

Cu vârful

În nor,

Mutat la câmpie,

Rădăcinile

Dor!

Trunchiul lui aspru

Sub

Coaja

Fierbinte

Se vrea mereu tulnic

Cioplit

Din

Cuvinte…

Nu e vreme încă,

E degrabă

În toate,

Citiţi-mă, dar

Şi după

Moarte-

Puţinii mei prieteni,

Pentru voi

Scriu

Şi acum

Şi atunci,

Poetul

E

Viu!

NICOLAE NICOARĂ HORIA