~Marina Glodici: „Pe urmele legendarului haiduc maramureşan Pintea Viteazul (307 ani de la moartea sa)“

Pe la mijlocul lunii august, se vor împlini 307 ani de la moartea legendarului haiduc Pintea Viteazul, una dintre cele mai reprezentative personalităţi de al cărui nume se leagă locurile mirifice din Maramureşul Istoric. El şi-a aflat sfârşitul lângă Turnul Măcelarilor, azi un monument istoric de lângă piaţa „Izvoarele” din Baia Mare. Însă urmele acestui mare haiduc, locurile care îi poartă numele au rămas neatinse de timp şi uitare.

Cine a fost Pintea Viteazul?

Intrat în memoria colectivă a românilor, haiducul Grigore Pintea este unul dintre cele mai cunoscute şi carismatice personaje istorice din această zonă. Personalitatea sa a devenit, încă din timpul vieţii, subiect al numeroaselor doine şi balade, de multe ori haiducul fiind prezentat ca un personaj fantastic, cu puteri supranaturale. Însă dincolo de realitatea folcloristică, există o altă, istorică, bazată pe documente ce se păstrează atât la Arhivele Naţionale Maramureş, cât şi la direcţiile altor judeţe, pe teritoriul cărora Pintea Viteazul a activat: Cluj, Satu Mare, Bistriţa. Haiducul Grigore Pintea (sau Simion Pintea) se presupune că s-ar fi născut în jurul datei de 25 februarie 1660, în satul Măgoaja (în comuna de azi Chiuieşti), scrie Călin Felezeu în lucrarea sa „Pintea Viteazul între legendă şi adevăr”. Istoricii Susana şi Avram Andea în cartea lor: „Haiducul Pintea şi lumea sa”, susţin mai multe ipoteze legate de originea lui nobiliară. Una ar fi că este descendent dintr-o familie de militari cu blazon nobiliar precum Cupşa Bota din Măgoaja, ori rudă cu familia Marchiş din aceeaşi localitate, iar „Pintea” ar fi fost doar o poreclă dată subliniind vitejia. Totodată istoricii mai sus amintiţi atrag atenţia asupra unui blazon nobiliar datat din 5 mai 1689, atribuit de principele Mihali Apafi unui Grigore Pintea, din păcate nelocalizat, dar care până la proba contrarie, se consideră a fi aceeaşi persoană cu haiducul Pintea.

Despre fizicul renumitului haiduc nu se prea cunosc multe, doar despre costumaţia sa care trădează originea nobilă, „domn chipeş”, în sensul de nemeş (nobil fără pământuri), în floarea vârstei, fără barbă, înarmat şi frumos costumat cu un dolman de postav verde, cu pantaloni strâmţi care presupuneau cizme cu carâmb şi pinten, cu o blană de lup cu nasturi din argint auriţi şi căciulă de jder, cămaşa subţire brodată completată de un batic legat la gât. Era dotat cu o puşcă de tip nou şi înzestrat cu un buzdugan aidoma celui păstrat la Chiuzbaia, cu egreta păstrată cu sfinţenie de judele Alexa din Lăpuş. Tradiţia mai adaugă două cămăşi de zale care se găsesc una la Budeşti şi alta în expoziţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş.

Peste un  deceniu de haiducie

Tânărul „domn chipeş”, aşa cum scrie în documente, s-a afirmat ca un apărător al celor săraci într-o perioadă când Maramureşul şi Transilvania erau în războaie cu austriecii şi otomanii, ceea ce a dus la scăderera nivelului de trai al populaţiei peste care planau biruri extrem de greu de suportat.

Istoricii spun că Pintea a devenit haiduc, dezertând din armata imperială unde figura cu un nume fals, iar din 1694 acţiona în zona localităţii Baia Sprie. Avea sub conducere trei cete, din care prima era de 120 de „feciori” înrolaţi din rândul, în special, al nobililor români. Arhivele Naţionale Maramureş deţin documente despre jaful haiducuilor din Munţii Maramureşului asupra unor negustori greci. Haiducii au fost prijiniţi de sătenii din Hoteni, Mara, Ţara Lăpuşului, unde era şi presupusul frate a lui Pintea , judele Alexa şi tăinuitorul său (alături de alţii). Tot o supoziţie şi existenţa unei surori a lui Pintea pe nume Anghilina. Unul dintre cele mai mari atacuri ale haiducilor a fost cea din 1698 la castelul Rona, unde au fost omorâţi 250 de oameni, iar bunurile echivalau cu povara a 150 de cai. În 1700, Pintea a fost prins şi închis în închisoarea din Satu Mare, unde a fost cercetat. Colonelul Friedrich von Lowenburg, comnadantul armatei imperiale din localitate a cerut informaţii mai multe despre Pintea.  Haiducul a fost eliberat, în urma jurământului de credinţă depus de el şi în urma unui acord prin care haiducii nu vor mai prăda prin zona Satu Mare. Nu în ultimul rând contra unei solde către ostaşii lui Pintea. Cavalerii memoriei din maramureşeni mai susţin că, potrivit actelor, Pintea ar fi oferit cadou, căciula sa de jder fiului comnadantului şi o cingătoare de mătase pentru soţia colonelului, alături de bunurile predate de haiduci pentru graţierea şefului lor. După eliberare, Pintea conduce atacurile în zona Maramureşului, iar împăratul Leopold I cere capturarea lui, oferind şi o recompensă de 500 taleri pe capul lui, viu sau mort.

Mai mult trădat decât învins

Apogeul acţiunilor lui Pintea este atins în 1703 când se alătură mişcării principelului Francsisc Rakoczy II împotriva Habsburgilor. Impresionat de gestul său, Rakoczy îl aminteşte în memoriile sale: „o veste prea plăcută m-a cuprins, căci Pintea, lotrul faimos din Meseş, de origine valah, să-şi dovedească credinţa ce-mi păstrează, tăbărâse sub zidurile cetăţii

Baia Mare…. Voia sau să ocupe cetatea în numele meu sau să silească locuitorii să treacă de partizani ai mei”.

Date mai multe despre atacarea cetăţii Baia Mare aflăm din procesul verbal încheiat la 14 august 1703 (document ce se păstrează în fondul ANM) în care se apreciază că haiducul a fost ucis lângă Turnul Măcelarilor, monument istoric ce se află în ziua de azi lângă Piaţa de Alimente „Izvoarele” din Baia Mare. „Domnul Pintea din Măgoaja” a  iniţiat un atac asupra cetăţii în prima jumătate a lunii august 1703, împreună cu două companii de soldaţi curuţi. La poarta de sud a oraşului, haiducul a cerut conducerii să se predea şi să se supună principelui. Conducerea oraşului a căzut de acord cu propunerile lui Pintea, iar armatei i s-au trimis pâine, carne şi vin. Însă, fără niciun motiv, soldaţii lui Pintea au aruncat  alimentele şi au iniţiat un nou atac, poarta exterioară fiind spartă. În timpul luptelor haiducul a fost împuşcat şi pentru că „ el a vărsat mult sânge nevinovat pe drumurile ţării şi sângele lui a fost vărsat, la marginea drumului, în faţa porţii, iar trupul lui a fost înmormântat, fără cinste, lângă zidul cetăţii în interior”. Pintea Viteazul moare la presupusa vârstă de 40 de ani, când deţinea o experinţă de viaţă  deosebită, dar şi una ostăşească. Istoria nescrisă şi păstrată în conştiinţa românilor, care s-a transmis din generaţie în generaţie, spune că, alimentele fuseseră otrăvite. Oricum, Pintea a fost mai mult trădat decât învins. „Ceea ce l-a ridicat în ochii semenilor săi a fost agerimea minţii, simţul acut a ceea ce se petreceau în jur şi un adânc sentiment, dacă nu atât al dreptăţii sociale, cel puţin al onoarei cuvântului dat şi al jurământului prestat”, subliniază istoricii Susana şi Avram Andea. Haiducii au continuat şi în deceniile ce au urmat, iar unii şi-au însuşit numele de Pintea, aducând prin acest gest  un omagiu fostului conducător. „Pintea rămâne, astfel, prin excelenţă, prototipul luptătorului pentru care atât prezentul cât şi viitorul sunt încă datori”, spune Călin Felezeu.

Aşadar, dacă ajungeţi prin Maramureş, nu ocoliţi locurile care şi acum, după trei secole, nu şi-au schimbat numele: „Şatra Pintii”, Izvorul Pintii”, şi multe alte minunăţii care i-au rămas „prieteni” pentru vecie, ca o moştenire care ni s-a dat în păstrare peste milenii, nouă, românilor care am rămas fideli visului deja împlinit: de a fi liberi şi uniţi într-o ţară pitorească şi neîngenuncheată de primejdii şi duşmani, asemeni Maramureşului.

MARINA GLODICI