~Dan Brudaşcu: „Nu întinaţi Biserica Neamului!“

În ultima vreme sunt destul de frecvente referirile critice îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe Române, în ansamblul ei, sau  doar împotriva unora dintre ierarhii acesteia. Nu lipsesc, în acest sens, fie acuzaţiile de implicare, mult prea vizibilă, în viaţa politică, fie, fapt mult mai grav, cele de corupţie în rândul unor reprezentanţi ai Bisericii, fie ei ierarhi sau clerici de rând..

Am asistat, de curând, la un odios atac, pe un post privat TV, atac proferat de o serie de neoprotestanţi împotriva BOR[1]. Pentru ca mizeria morală a iniţiatorilor acestui atac să fie şi mai categorică, ipochimenii au recurs şi la un joc abject: acela de a contrapune BOR Bisericii Greco-Catolice, cea de-a doua strană a Bisericii noastre naţionale. Este un fapt binecunoscut că realizatorul emisiunii respective este un notoriu neoprotestant şi nu excludem posibilitatea ca acest odios atac să fi fost în interesul neoprotestanţilor în vederea sporirii prozelitismului lor în rândul credincioşilor de alte denominaţiuni.

De foarte mulţi ani, asemenea multor români cărora nu le este indiferent ce se întâmplă în această ţară, am urmărit şi urmăresc cu atenţie, în spirit critic, evoluţia Bisericii în ansamblul ei, după lovitura de stat din decembrie 1989. De-a lungul timpului am avut prilejul, prin declaraţiile de la tribuna Parlamentului sau articolele de presă, fie să sancţionez excesele unor aşa-zişi evanghelişti neoprotestanţi care avuseseră impresia că, din punct de vedere religios, România era o Terra Deserta, un poligon de încercare pentru doctrinele religioase pe care le promovau şi reprezentau. Am luat atitudine şi faţă de excesele sau erorile comise de reprezentanţii cultelor istorice, militând pe de o parte pentru aplanarea unor conflicte interconfesionale, inutile, nefructuoase, ba chiar păguboase, în opinia mea, iar pe de alta pentru manifestarea unei minime decenţe în raport cu lumea laică.

În urmă cu mai mulţi ani, pur şi simplu oripilat de prostituţia politică şi excesele unor preoţi, am adresat fostului patriarh al României, PF Teoctist Arăpaşu, o scrisoare în care solicitam impunerea retragerii preoţilor din viaţa politică. Am arătat atunci că un preot, dacă crede cu adevărat în misiunea lui, nu poate fi membru decât al unui singur partid, care are ca şef suprem pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar singura tribună de la care se poate pronunţa este doar amvonul bisericii la care slujeşte.

Având în vedere rolul major pe care îl are un preot în comunitatea lui şi ţinând cont de „sensibilitatea” oamenilor în ce priveşte viaţa politică, înregimentarea unui membru al clerului într-un partid politic, indiferent care ar fi acesta, duce în mod inevitabil la o ruptură în comunitatea respectivă, deteriorând raporturile fireşti dintre preot şi credincioşii pe care îi păstoreşte. În atari condiţii, preotul, în loc să joace rolul de liant al comunităţii, contribuie şi mai mult la agravarea relaţiilor, la sporirea tensiunilor, a neîncrederii şi, nu o dată a urii între credincioşi.

În acea scrisoare îmi exprimam părerea de rău privind faptul că autorităţile post-decembriste nu au revenit la situaţia din perioada interbelică, în sensul de a da posibilitatea ca episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii tuturor denominaţiunilor să fie membri de drept ai Camerei Deputaţilor, iar Patriarhul al Senatului. Consider o asemenea soluţie nu numai necesară şi reparatorie, ci şi extrem de  importantă din mai multe puncte de vedere. Între altele,  în momentul de faţă, la nivelul Parlamentului României, Biserica, în întregul ei nu este  reprezentată oficial de nimeni. De aici derivă faptul că o serie de probleme majore şi actuale cu care se confruntă Biserica nu găsesc susţinere firească în vederea rezolvării lor. Situaţia este folosită şi ca un şantaj din partea diverselor partide politice, care îşi aduc aminte de Biserică doar în anumite situaţii şi o folosesc, e drept, cu acordul reprezentanţilor ei, în scopuri politice şi nicidecum în interesul Bisericii sau al credincioşilor. Pe de altă parte, prezenţa ierarhilor în Parlamentul României, având în vedere pregătirea superioară a acestora şi faptul că marea lor majoritate sunt intelectuali şi cărturari de excepţie, ar conferi credibilitate şi mai mare greutate deciziilor adaptate de forul legislativ  naţional. În plus, cred eu că nu s-ar mai întâlni atâtea lucruri mizerabile sub cupola Parlamentului României, ca în prezent[2].

În înţelepciunea sa, după primirea scrisorii ce i-am adresat, întâi-stătătorul BOR a propus sinodului o decizie extrem de benefică pentru imaginea bisericii. Interzicerea clerului de a face politică de partid,  oferind însă celor direct interesaţi posibilitatea de a opta între calitatea de membru al clerului şi cea de om politic.

Ulterior însă, dovedind, în opinia mea, slăbiciune în relaţia cu partidele politice, reprezentanţii BOR au revenit asupra acestor decizii majore şi la o serie de relaţii păguboase cu liderii unor partide politice.

O asemenea situaţie este posibilă şi  datorită lipsei unei legislaţii coerente care să reglementeze raporturile dintre stat şi biserică, cu toate aspectele ce ţin de funcţionarea şi administrarea ei: am în vedere deopotrivă modul afectuos de salarizare a clerului, dar şi lipsa unei decizii politice responsabile privind sprijinirea cultelor în administrarea, conservarea şi întreţinerea monumentelor  şi bisericilor de patrimoniu cultural naţional.

Datorită acestei lipse acute, BOR riscă să repete comportamentul bizar al Bisericilor aparţinând minorităţii maghiare, care, de ani de zile, s-au transformat, pur şi simplu, în anexe, pe faţă, ale politicii antiromâneşti promovată de UDMR. Aici, ori de câte ori factorul politic decide acest lucru, se iau decizii politice şi administrative, care depăşesc cu mult atribuţiile ce revin în lumea civilizată cultelor şi reprezentanţilor acestora.

Ca deputat[3], am promovat un proiect de lege, care, dacă ar fi fost adoptat, ar fi ferit azi toate Bbisericile de riscul obligării lor la orice fel de prostituţie politică. Iniţiativa mea legislativă viza, după model occidental, introducerea unei taxe de cult, care ar fi asigurat finanţarea cultelor din România , eliminând posibilitatea şantajării acestora de către diverşi trepăduşi politici aflaţi temporar la putere.

Este adevărat, însă, că acest proiect de lege a fost violent contestat, inclusiv de către unii reprezentanţi ai BOR, ce fac parte din aşa-zisa clasă a baronilor acestui cult, pentru că închidea robinetul unor câştiguri adeseori uriaşe, dar şi ilicite, obligând, totodată, preoţii la o altă atitudine, în opinia mea mult mai responsabilă faţă de credincioşi şi rolul ce revenea preotului în comunitatea pe care o deserveşte. Aceeaşi de atitudine de respingere a venit şi din partea executivului. Motivul era simplu şi vizibil: un asemenea act normativ, odată adoptat, obliga clasa politică din România să renunţe la şantajul ordinar practicat în relaţiile cu diversele culte, în special cu B.O.R.

Faptul că revin acum asupra acestui subiect explică, sper, dorinţa mea sinceră de a elimina posibilitatea unor neoprotestanţi de a ataca grosier Biserica noastră naţională căreia noi, ca popor, îi datorăm extraordinar de mult, mult mai mult decât sunt dispuşi să recunoască reprezentanţii unor culte neoprotestante, grăbiţi în a ne lua şi dreptul la respect faţă de trecutul nostru naţional, faţă de cei care, prin sacrificii greu de înţeles astăzi, s-au opus cu vehemenţă şi demnitate, dar şi cu infinite şi permanente riscuri, dispariţiei românilor din istorie ca popor.

Iată de ce, pornind de la recentul atac mârşav îndreptat împotriva Bisericii mele naţionale, mă adresez din nou, în mod public Patriarhului BOR, Prea Fericitul Daniel, supunându-i atenţiei luarea de măsuri adecvate pentru a nu mai permite în viitor ca biserica noastră naţională să mai fie ţinta unor atacurilor iresponsabile ale unor neoprotestanţi interesaţi în a demola prestigiul şi credibilitatea înaintaşilor noştri care, cu sacrificii şi prin puterea minţii lor, în pofida unor uriaşe greutăţi şi obstacole, au ţinut mereu aprinsă candela speranţei în viitorul şi dreptatea neamului nostru. Neluarea unei astfel de măsuri în regim de urgenţă, riscă, credem noi, să aducă noi şi grave atingeri Bisericii noastre naţionale.

Sper ca acest demers să fie înţeles aşa cum se cuvine şi, în primul rând, să se înţeleagă că refuzăm atitudinea celor aflaţi în spatele atacurilor amintite. Nu facem, de asemenea, greşeala de a generaliza şi de a susţine un lucru inexact şi anume, că  totalitatea mişcării neoprotestante ar fi interesată de compromiterea Bisericii noastre naţionale. Dar aşa cum am mai subliniat, nu putem rămâne indiferenţi faţă de orice atac proferat cu rea credinţă şi susţinem că chiar dacă există excese ale unor ierarhi sau clerici, acestea nu pot şi nu trebuie să fie atribuite Bisericii naţionale în ansamblul ei, ci, cel mult celor care le-au făptuit. Deplângem totodată atitudinea posturilor de televiziune care încurajează astfel de atacuri neoprotestante doar de dragul audienţei sau, poate, pentru a da satisfacţie acestor oameni politici, angajaţi în nemiloasa campanie electorală apropiată.

Într-un stat cu adevărat democratic, unde funcţionează principiul separaţiei puterilor în stat, trebuie să fie o realitate scoaterea Bisericii de sub influenţa jocurilor murdare ale politicienilor. Statul, de asemenea, are obligaţia de a crea cadrul legislativ adecvat, neechivoc şi coerent care să asigure condiţiile materiale, financiare şi de altă natură, pentru buna funcţionare a instituţiilor bisericeşti. De asemenea, Statul nu trebuie să permită compromiterea, de dragul intereselor sau orgoliilor (sau, după caz, al disperării) unor politicieni, hotărâţi să se menţină, cu orice preţ, la Putere.

Dacă România se doreşte, cu adevărat, să fie considerat stat european, al democraţiei şi civilizaţiei, va trebui, şi în domeniul activităţilor religioase, să adopte legislaţia şi practicile întâlnite în Occident. Numai în felul acesta putem asigura respectul cuvenit cultelor, dar şi atitudinea responsabilă a reprezentanţilor cultelor, asumarea misiunii ce le revin, independent de tribulaţiile vieţii politice.

Pledăm, aşadar, cu sinceritate, dar ferm şi insistent, ca politicienii, indiferent de partidul politic căruia îi aparţin, să înceteze presiunile asupra Bisericii în general, a Bisericii Ortodoxe Române în special.

De asemenea, cerem instituţiilor Statului să clarifice, definitiv, statutul Bisericilor aparţinând minorităţii maghiare: în cazul în care acestea preferă statutul de filiale locale ale UDMR, Statul Român să le trateze ca atare şi să anuleze, imediat şi pentru totdeauna, orice subvenţii acordate de la bugetul de stat. Dacă, în schimb, acele Biserici înţeleg să redevină ceea ce trebuie să fie, adică lăcaşuri de cult, respingând colaboraţionismul şi subordonarea politică, ele trebuie să se bucure de toate avantajele asigurate tuturor cultelor din această ţară.

Din acest punct de vedere, instituţiile Statului trebuie să urmărească un  singur lucru: respectarea legii. Să nu se mai admită nici un fel de compromis sau acordarea de beneficii nemeritate, doar pentru că aceste biserici aparţin unei minorităţi.

Acceptăm orice variantă, inclusiv aceea ca acele biserici să se declare oficial filiale politice ale UDMR şi să funcţioneze, cu respectarea strictă a legislaţiei din România, în această calitate. Dar, într-o astfel de situaţie, ele vor fi tratate conform legii partidelor politice şi nu vor mai beneficia de nici o altă subentie de la bugetul de stat.

Considerăm nu doar imorală, ci şi nejustificată situaţia de azi: respectiv caracterul duplicitar al acestor biserici. Dacă vor să-l slujească pe Dumnezeu, să îl slujească, dar dacă vor să-i slujească lui Mamona, să-i slujească acestuia. Să nu mai încurce voit lucrurile.

Dat fiind rolul colosal pe care îl poate juca B.O.R. în viaţa acestui popor, facem apel la toţi factori de decizie politică sau administrativă din România să înceteze a mai compromite această instituţier prin faptele lor nesăbuite. Totodată, îi rog şi pe clerici şi ierarhi să apere imaginea şi prestigiul Bisericii Neamului, abţinându-se de la orice fel de excese sau activităţi ce i-ar putea întina demnitatea şi credibilitatea.

DAN BRUDAŞCU

---

[1] Aceiaşi „ciumpalaci” de presă, unii cu o agresiv declarată aură de străluciţi intelectuali,  niciodată confirmată, însă, prin lucrări ştiinţifice devenite de referinţă în domeniul lor, sau prin alte merite academice şi ştiinţifice recunoscute, au continuat şi în seara următoare atacul la adresa B.O.R. De data aceasta, ei au criticat posibilitatea ca P.F. Daniel, Patriarhul României, să ajungă noul prim ministru al ţării, în urma adoptării de către Parlament a moţiunii de cenzură împotriva premierului Emil Boc şi a Cabinetului său.  Aceşti intelectuali de Balta Albă şi Berceni, tobă de ură neoprotestantă, au uitat, în elanul lor demolator, că, ori de câte ori a fost nevoie, de-a lungul veacurilor, marii ierarhi ai acestei ţări au adăugat la grija păstoririi enoriaşilor şi salvarea intereselor neamului, asumându-şi, în momente de cumpănă, inclusiv administrarea treburilor curente, fie în calitate de prim sfetnici ai domnilor pământeni, fie, cum a fost cazul dr. Elie Miron Cristea, în calitate de prim ministru al primului guvern al dictaturii regale a lui Carol al II-lea, începând cu data de 10 februarie 1938, până la moartea sa, în 6 martie 1939. Într-o perioadă de mare nebunie politică, ierarhul cărturar s-a pus în slujba interesului naţional, încercând salvarea României de la dezastru şi chiar de la dispariţie. La circa 70 de ani distanţă, ţara se află, din nou, din păcate, într-o situaţie critică. Ea are nevoie să fie condusă de caractere. Iar P.F. Daniel a demonstrat că este un caracter deosebit, dar şi că este un om de care ţara ar avea mare nevoie. Eventuala lui numire şi acceptare într-o astfel de înaltă demnitate ar fi, în opinia noastră, extrem de utilă şi benefică intereselor naţionale. Să nu uităm că un alt mare ierarh, arhiepiscopul Makarios al III-lea al Ciprului (preşedinte între anii 1960-1977, şi-a dat viaţa chiar pentru salvarea ţării şi poporului său. Deci, personal, nu văd nimic de luat într-o băşcălie grosieră, la asocierea numelui P.F. Daniel cu ideea de a i se încredinţa demnitatea de prim ministru. Mai mult  chiar, experienţa, cultura şi energia deosebite ale înaltului ierarh, ca şi relaţiile sale externe ar fi esenţiale  în aceste momente de încercare şi grea cumpănă pentru această ţară.

Dacă, în 1990, ar fi existat înţelepciunea minimă a noilor conducători ai României de a încredinţa conducerea Ministerului de Externe nu unui anonim Sergiu Celac, fost tălmăcitor al lui Ceauşescu, impus, probabil de organele de represiune, ci marelui cărturar şi ierarh dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul de atunci al Ardealului, România ar fi putut evita multe din nenorocirile ce s-au abătut asupra ei pe plan extern. Pentru că marele ierarh, cunoscut şi preţuit în marile cancelarii bisericeşti, dar şi diplomatice ale lumii, nu ar fi negociat în genunchi sau din poziţii de inferioritate cu partenerii externi ai acestei ţări şi ar fi obţinut, cu certitudine, multe avantaje pentru ţara sa. S-a pierdut atunci o uriaşă şansă de a ieşi demni şi verticali în lume în numele unei ţări care, din cauze interne, dar şi datorită unor conjuncturi internaţionale trăise, vreme de aproape 50 de ani, la periferia lumii civilizate.

Acum, din nou, ne aflăm într-o situaţie critică. Din nou, clasa politică – în realitate o adunătură de „băieţi de băieţi” – în loc să se dedice problemelor pe care le aşteaptă oamenii, cei guvernaţi, adică, irosesc şi puţinul, ca şi capital politic şi diplomatic, pe care îl mai are această ţară, aruncând poporul român nu doar în braţele disperării, ci şi într-o sărăcie cruntă. Aşadar, ţara are o acută şi rapidă nevoie de înţelepciunea, energia şi devotamentul unor oameni mai presus de tentaţiile meschine ale îmbogăţirii peste noapte. Iar P.F. Daniel este un asemenea om. Deci numirea lui ca prim ministru mi s-ar părea mult mai importantă şi eficientă decât a actualului primar al Sibiului.  Spre deosebire de acesta din urmă, care a condus, cum a condus, un oraş, P.F.  Daniel conduce, cu rezultate excepţionale, o Biserică naţională.

Eu, însă, nu cred că se va ajunge la o astfel de situaţie.

[2] Facem o minimă şi necesare precizare: Biserica nu are nevoie de mila unui Becali sau a oricărui alt îmbogăţit peste noapte, prin jaf şi furt. Ea are nevoie doar de legi cooerente şi măsuri riguroase şi permanente, nu conjuncturale, indiferent de cum se numesc cei aflaţi la putere.

[3] Tot ca deputat am donat, din veniturile proprii, zeci de milioane de lei unor lăcaşe de cult: mănăstiri şi biserici din judeţul Cluj.  Am contribuit concret inclusiv la construirea casei parohiale din localitatea Palatca, judeţul Cluj. Dar niciodată nu am pretins preoţilor, indiferent de cult, ca, în schimbul donaţiilor mele, aceştia să intervină printre enoriaşii lor şi să mă susţină din punct de vedere politic. Am avut, în schimb, surpriza ca, de exemplu, preotul paroh din Palatca, însoţindu-l pe candidatul altui partid politic (dar al cărui membru pare a fi fost respectivul preot) la Primăria din Palatca, să profereze, în cârciuma satului, atacuri directe la adresa mea, deşi casa în care urma să locuiască era ridicată cu contribuţia mea financiară şi materială substanţială. Revoltaţi, enoriaşii, din proprie iniţiativă, l-au obligat pe preotul blasfemiator să părăsească localitatea lor. În cele din urmă, cu multă ruşine, el s-a retras într-o parohie din judeţul Bistriţa-Năsăud. Nu a mai avut niciodată curajul să dea ochii cu mine. Dar, în mod indirect, am aflat că îşi regreta sincer faptele.

Cu toată această experienţă amară, dar nu şi singura, nu am nutrit niciodată resentimente clerului şi, din toate funcţiile de demnitate publică deţinute de-a lungul vremii, am susţinut orice proiect care viza sprijinirea activităţii religioase şi a slujitorilor Bisericii.