~Daniel Mureşan: Poeme

OCTAVIAN GOGA

Goga îi firea românului,

de la Răşinari prin lume,

se opreşte la Ciucea,

pe oriunde trece se vorbeşte

că-i mare poetul,

el spune aşa de frumos

ce-am fi zis şi noi,

noi ca şi el avem pătimiri multe,

iar neamul caută bardul,

bardul îşi caută neamul,

se arătă înflăcărarea dintotdeauna

a chinuitului român,

ajuns aici străin.

Aşteptau jugul călcat în picioare,

în versuri unul pe toţi şi toţi pe unul

să se asculte,

plugarii, clăcaşii, dascălii, preoţii

sunt chemaţi

de cel ce poartă pana,

şi iarăşi, acolo cu ei este mai vie speranţa

de omenie,

I-a plăcut să i se spună D-le Prim Ministru,

lui, truditorului

de gânduri îngemănate în sclipirea

popularelor stihuri,

în bucurie rostirea românească

ce încrezătoare putea să fie,

unui rege progenit îi dăruie ultima suflare,

onestitatea,

patima-i mare închinate hâzeniei regale

___________________

NE SPUNE REBREANU

Am fost ofiţer, demisionat din armata austro-ungară,

m-aţi extrădat, ziceţi că v-a cerut onoarea,

vai , prea cinstiţi, închisoarea am făcut-o la Gyula,

nu pot scrie în romane câtă neomenie am întâlnit,

îi ştiu pe  mulţi dintre robii ce-şi clădesc idealuri,

cunosc ţăranul cu setea lui de pământ,

cu dragostea ce-l mistuie;

n-o poate apăra, inimă friptă, pângărită,

gustăm deodată greutăţile , foloasele ,

mulţi şi-au pierdut omenia nu doar la Bucureşti,

dar şi la Chişinău, Cluj, Iaşi, Timişoara,

unde în lume nu se vede mai puţin binele,

mai mult răul.

Aici la teatru e ovaţionată frumuseţea,

respinsă stricăciunea, spectatorii îşi amintesc urâtul

de acasă văzut pe scenă, vin modelele albe şi negre,

e căutată omeneasca pace,

din filele istoriei până azi,

demiurgul îşi revarsă geniul în scursuri şi îngeri,

să nu-i rămână păcatul,

oamenii mari nu se încred unii în alţii, îşi pun oprelişti,

insinuanţi în cazul cel mai fericit,

din naştere indiferenţi, aceşti nepăsători

văd în faţă numai duşmani…

Când am plecat din Târlişiua,

pe unde n-am fost… , de 1 Decembrie a venit

vremea stelei noastre,

s-a micit rostul, era s-o vedem întreagă

___________________

PINTEA DESPRE FRANCISC RACOCZI AL II–LEA

Să ne alăturăm lui Racoczi,

că-i bună împotrivirea

româno-maghiară,

mi-a părut rău apoi de frăţia ce-am pus-o,

l-a trimis necuratul pe iubitorul de putere,

că la fel le plăteşte cuvântul dat,

mă ascultau feciorii

era învoială, aproape glas de român şi ungur,

de la început să ştiţi că i-am bătut pe imperiali,

Francisc şi-a pierdut minţile,

obraz gros de când a fost ales principe,

ce-i mulţi spun că nu avusese

cinste niciodată,

poate că era nevinovat când a începu

t să gângurească! altele-i erau ţintele,

nu libertatea, ne mirăm din cale afară,

ne socoteau fricoşi, plecaţi cu capul în traistă,

turmă deocheată de ochii lor avari,

şi-a uitat făgăduielile,

sângele ne-a fost dat curat,

am pândit să nu pună

nimeni în el apă de ploaie, scârbă pentru tirani.

Dezonoarea, din pricini diferite era împărţită

de el cu cei mari de la Viena,

a fost fugărit de toţi prin Rusia şi Turcia.

Şi noi sumanele şi cuşmele de

-am spus că, fără cuvânt de om,

nobleţea şi puterea-i sunt fade.

Vedem ce puţin se poate face

să se mai şteargă obida venită nouă,

oricât îşi schimbă feţele ce-i ce se arată mari,

aşteptăm şi ziua-n credinţa

că Soarele răsare să fie drept.

___________________

DIN CERURI VITEAZUL PINTEA

Am luptat la Chioar, Sătmar şi Baia Mare,

Dormeam pe cal ,

Mi se părea ori se fereau să mă prindă,

că viaţa-i apărată – uite traista de maramureşean,

vestea zbura că dau cu piciorul în grindă;

rar de tot s-a întâmplat şi-n glumă,

pe slabii de înger îi vesteam,

mi-am găsit sfârşitul, în jur flăcăii,

de după un crenel, îl văd de aici,

m-au luat la ţintă nişte slugărei, gloanţele trase

s-au oprit în locul inimii,

nimeni pe aproape nu mă alintă, ne învârtisem,

pusesem picioarele pe uliţele Băii,

Pe Pământ mi s-au pus în seamă mai multe

decât am făcut:

mâncăruri alese, lupte cu urşi,

sărituri din copaci pe ramuri,

aici la înălţime mare e locul răcoros,

vin şi carne de viţel, săptămânal se frig curci,

pentru că am dat de mâncare la mulţi flămânzi

sunt lăsat să văd ce se întâmplă pe Pământ,

să mă înţeleg cu ceilalţi haiduci ce-i de făcut,

nu suntem blânzi nici aici

şi nu înţelegem multe din ce vedem pe jos,

ne purtăm ochii în patru zări, prindem ecouri ,

bustul meu de la capătul Băii este bine aşezat

pe o diformă piatră, dar e prea multă larmă

de la cazarmă şi seamănă cu-n unchi,

i-ar sta bine în oraşul vechi, pe lângă turnuri,

pe acele pietre mi-am petrecut jumătate pruncia,

iată în jurul meu fiecare îşi spune din drumuri,

veniţii aici prea devreme îşi cântă haiducia

___________________

HOREA

Nu aveam speranţe pe aproape,

le-am căutat departe, suna fluierul

să-mi aline supărarea

din jur, mă tot întreb zi şi noapte:

de ce te-ai dus la Viena,

să faci atâtea drumuri ,

credeai că regii ţin seama de căciuli,

de părul alb,

dincolo de danţurile tocmite în cinstea lor?

Temeţi-vă, sunteţi regi, le spun îngeraşii,

că vă cuprinde înjosirea,

înjosită ne este viaţa noastră de iobagi,

mi-a venit rândul să joc ca ursul;

atâta putea sufletul nostru chinuit,

sudoarea, opincile sparte.

A venit ziua când am dat o ultimă vorbă:

desfiinţaţi atârnarea şi împărţiţi-ne şi nouă

din pământuri,

nimic n-a rămas nemânjit,

trebuia să ne sune buciumul în toate ţinuturile

româneşti,

ticăloşia nu cade, cum să fii stăpân,

a fost lăsat ca marii şi tarii

să se unească,

mâinile lor rup trupurile,

topoarele,

coasele noastre,

vieţi pierdute le plâng acuma înainte

de a fi tras pe roată,

ţăranii înstăriţi aşteptau ceasul

să ne părăsească,

prostimea când nu trebuie

găseşte ce se cade să împartă,

ştiu acuma că nu-i poţi face pe răi

să priceapă suspinul,

se clintesc numai de dragul lor,

marea durere pusă pe trupurile noastre

va întări îndrăzneala de a căuta omenia,

să nu uite nobilii că liniştea sălaşului

e pentru toţi împovărata soartă

___________________

AVRAM IANCU

Rătăcesc prin satele de munte,

aici nu mă simt ademenit de nimeni,

vorbesc cu lemnele, frunzele din pădure,

încerc să aflu cum pot fi oamenii vrăjmaşi?

nu vin răspunsurile, trece şi iarna cu zilele ei cărunte,

cărările puteau fi unite, nu călite-n lupte,

nu ştiau a pricepe că pe noi ne doare,

suferinţele nu-i nesocotesc pe săraci ,

batjocora am îndurat-o sute de ani în prinsoare,

vor să fie jupâni ? şi noi ce să fim

pe locurile unde stăm ?

fraţilor, râd mai marii de învrăjbirea noastră,

împăratul şi nobilimea gândesc cu-n creier,

i-a lăsat pronia stăpâni;

ne amână sfârşitul pe când vom fi slăbiţi :

români, unguri şi câţi alţii vă oprim aici luptele,

aţi voit prea sus împărţelile…

Voi, căpetenii maghiare, eraţi liniştite să rămânem

cu sufletul slut şi paguba de sânge,

viaţă de câini? ungurii mei prieteni,

îndreptăţiţi eram la un singur pahar ,

nu la înşelarea credinţelor drepte !

atâta aţi înţeles dorindu-ne aliaţi:

pentru voi marele regat maghiar,

noi capete plecate,

pentru câtă vreme luminile s-au stins?

Slobozenia ne înseată şi azi,

aţi pierdut de multe ori:

n-aţi vrut judecata că suntem oameni;

o alianţă amânată până nu-şi mai avea rostul;

a rămas mirarea din marele vostru regat;

vitejia noastră , filă de istorie

de ce n-am fost umăr la umăr mă întrebau

căpitanii mei ?

Rătăcirile coboară , stau pe o piatră ,

rezemat de un neam ,

firescul căutaţi-l aiurea ,

nu-l găsiţi acum şi aici .

DANIEL MUREŞAN