~Lucian G Costi: „Pledoarie pentru apărarea limbii române (VIII)“

AUDIATUR ET ALTERA PARS (8)

Să fie ascultată şi partea cealaltă

SAU

PLEDOARIE PENTRU APĂRAREA LIMBII ROMÂNE

ÎN PROCESUL INTENTAT ÎMPOTRIVA EI

DE CĂTRE CEI CARE NEAGĂ STRĂVECHIMEA ŞI ADMIRABILA SA ALCĂTUIRE

Lucian G. Costi

III.  A TREIA PLEDOARIE (PARTEA A PATRA)

Continuare din numărul trecut

1.  INTRODUCERE LA PARTEA A PATRA A CELEI DE-A TREIA PLEDOARII

Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al optulea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea de probe inedite care certifică obârşia românească a familiei de cuvinte generate de rădăcina pot pe baza dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei NŞLR de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”.

2.  NOUA ŞCOALĂ DE LINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ

Toate adevărurile noi au început prin a fi eretice.

Gabriel Gheorghe, Getica 2005.

 

Cititorul este îndemnat să facă lectura operelor NŞLR prezentate în bibliografie pentru a se informa in extenso asupra tuturor faţetelor legate de acest vast subiect al înţelegerii limbii ce-o vorbim.  Recomand lectura operelor din colecţia Getica, ale autorilor Gabriel Gheorghe şi dr. Lucian I. Cueşdean, notate în articolele din numerele precedente ale acestei reviste.  Fără ele, multe concepte rămân neelucidate pe deplin.  Premizele de la care pleacă NŞLR şi metodologia de lucru au fost notate succint în numerele anterioare (articolele 1, 2, 3).

În numerele precedente am văzut că determinarea oficială conform căreia milă provine dintr-o limbă străină este incorectă, dovezile aduse de DLRM (6) în sprijinul osândirii lui milă fiind contradictorii.  Întreaga familie a lui milă, cum ar fi a milui, milos, milostiv, a se milostivi, etc., s-a dovedit a fi zămislită de strămoşii noştri, nu de străini, şi aparţine limbii române, de unde mai apoi s-au inspirat alţii.  Expresia liturgică Doamne miluieşte are o vechime de cel puţin 19 veacuri în româneşte şi n-are nici o legătură cu neamurile năvălitoare!  S-a demonstrat apoi că Ispas şi a ispăşi sunt cuvinte construite de strămoşii noştri şi aparţin limbii române.  Termenul împotriva e românesc, nu e luat de la nimeni, ci este cizelat din materialul lingvistic al românei străvechi!  Împotriva este unul din elementele mulţimii pot, definită ca acea grupare de termeni româneşti generaţi de rădăcina pot.  Rădăcina pot este o particulă fundamentală de construcţie (prescurtat PFC) a limbii române, o monosilabă cu sens ce stă la temelia altor cuvinte.  PFC pot participă la construirea unei vaste reţele de cuvinte cu o mare frecvenţă în limbă.  Am început apoi să analizăm vorbele noastre grupate într-o submulţime a mulţimii pot, pe care am convenit să o desemnăm drept submulţimea clopotului.  Cuvintele aparţinând submulţimii clopotului sunt create din zestrea de silabe cu sens într-o fază arhaică.  Clopot ne-a dat numeroase indicii despre ce s-a petrecut în întunecata perioadă a veacurilor de restrişte.  Faptul că multe din aceste vocabule româneşti au fost preluate tardiv, la orizontul veacului al X-lea, de limbi slave prin intermediul limbii slave bisericeşti nu poate fi o justificare, dată fiind absenţa documentelor mai vechi româneşti, a inversării rolurilor între limba donatoare, româna, şi cele receptoare, în scop de propagandă politică.  Adevărul trebuie restabilit pe baza dovezilor şi argumentelor logice.  Ele există!

3.  SUBMULŢIMEA CLOPOTULUI:  ROPOTUL

La Nature c’est le modele variable et infini qui contient tous les styles.  Elle nous entoure mais nous ne la voyons pas.

Natura e modelul variabil şi nesfârşit ce conţine toate stilurile.  Ea ne înconjoară dar noi nu o vedem.

Auguste Rodin, sculptor francez, 1840 – 1917.

Un alt element al submulţimii clopot-ului este ropot-ul.  Alături de substantivul ropot şi verbul înrudit a ropoti, avem verbul a ropăi, pronunţat uneori a răpăi, şi subst. răpăială.  Este semnificativ felul cum tratează DLRM acest subiect al cuvintelor care încep cu silaba rop- sau răp-.  DLRM admite că rop sau răp sunt cuvinte onomatopeice, altfel spus sunt reproduceri ale unor sunete din natură, aşa cum le pronunţă românii.  Subiectul onomatopeilor este trecut cu vederea prea uşor, deşi ele reprezintă veritabile amprente digitale specifice fiecărei limbi.  Există un principiu conform căruia o comunitate umană percepe şi exprimă sunetele din lumea înconjurătoare complet diferit faţă de alte grupări vorbind alte limbi.  Două limbi neînrudite nu au aceleaşi interjecţii şi onomatopei; statistic, orice asemănare între ele datorată hazardului este practic exclusă.  Un copil român e avertizat să nu facă buf, iar dacă nu ascultă primeşte na, na, el trebuie să fie cuminte că altfel vine bau-bau, să nu hăp-ăie când bea ap-a, să nu lip-ăie cu limba, să nu boc-ăne că supără pe alţii, etc.  Interjecţiile buf, na, na, bau-bau, hap, lipa, boc, nu înseamnă nimic pentru un arab, un uzbec sau un sloven, doar românii le înţeleg.  Reciproc, dacă vorbitorii altor limbi înţeleg unele din interjecţiile şi cuvintele onomatopeice româneşti, rezultă că a existat o legătură între strămoşii lor şi ai noştri.  Onomatopeile sunt cele mai vechi şi mai originale elemente lingvistice primare care, dacă sunt comune mai multor limbi, trădează o străveche relaţie între ele.  Dacă în engleză există lip pentru buză, înseamnă că strămoşii lor trăiau cândva în comunitate cu ai noştri, pe continent, pentru că şi noi avem interjecţia lipa, lipa şi verbul a lip-ăi!  Lip din engleză e creat pe această onomatopee, fapt confirmat de grăirea străveche din anglo-saxonă, care e lippa (27, p. 966).  Pe de altă parte, distanţarea acelei limbi faţă de limba noastră e legată, printre altele, de felul cum sunt pronunţate sunetele.  Grăirea întărită a consoanelor şi rostirea diferită a vocalelor, de multe ori incerte, sunt inacceptabile în limba noastră.  Româna a folosit onomatopeile sale, extrem de numeroase, ca unităţi elementare de construcţie, aşa cum din cărămizi având dimensiuni prestabilite se poate ridica cel mai complex edificiu.  Nici o limbă europeană nu păstrează atât de multe onomatopei ca limba noastră (vezi 4, p.11, întreg capitolul intitulat Originea onomatopeică a limbii române).  Un principiu al NŞLR este că orice cuvânt românesc bazat pe onomatopei româneşti este obligatoriu creat de români într-o fază arhaică a limbii şi nu poate fi nicidecum împrumutat din alte limbi.  Toate cuvintele din submulţimea clopotului sunt alcătuite dintr-o onomatopee legată de rădăcina pot.  În consecinţă, originea lor românească este confirmată.  De cu totul altă părere erau autorii DLRM, convinşi că merele de aur cresc în livada străinului, nu în livada noastră.  Cercetând cu atenţie cum sunt alcătuite vorbele noastre, sine ira et studio, vedem că merele de aur se găsesc la noi în livadă şi, dacă se află şi în livezile ocupate de străinii ce ne înconjoară, sunt acolo pentru că au fost furate de la noi, atât livezile, cât şi merele!

Verbul a ropăi sau a răpăi este definit în DLRM astfel: vb., IV, intranz, (despre ploaie, grindină, etc, la pers. 3; adesea figurativ) a se izbi de o suprafaţă tare, producând zgomote dese, scurte şi ritmice; despre oameni, a lovi ritmic în ceva, producând zgomote dese şi scurte. A trosni, – onomatopee (subl. n.).  DLRM notează că a ropăi este sinonim cu a ropoti (6, p. 725).  Aşadar, DLRM observă corect că a ropăi (sau a răpăi) e un verb generat de imitarea unui sunet din natură, onomatopeea rop, rop, rop, sau felul cum se reproduce prin grai zgomotul ploii.  Deşi DLRM nu trage concluzia ce se impune, reiese că acest cuvânt e făurit de strămoşii noştri şi aparţine numai graiului românesc, deci e un cuvânt de origine românească.  De la vb. a răpăi, prin adăugarea sufixului –eală, avem subst. răpăială.  O răpăială este o ploaie zgomotoasă, de scurtă durată, care mai are un atribut, acela că e răpede (6, p. 692).  Începe să se vadă drumul pe care au mers sunetele grăite de strămoşi, de la onomatopei la coduri sonore care definesc un concept mai larg centrat pe o noţiune cheie din care derivă noi cuvinte.  Întreaga structură a limbii noastre vechi seamănă cu o reţea imensă în care se leagă şi se intersectează elementele purtătoare de sens şi cuvintele întemeiate pe ele: de la clo-pot, prin pot avem conexiunea ro(p)-pot,  apoi prin rop avem legătura către răp-ăială, apoi răp-ede, etc.  De la clo-pot apare altă legătură spre pot-cap, care se leagă prin cap de căp-etenie, ş.a.m.d.  Reţeaua apare grafic ca o suită de diagrame Venn.  Structura densă a acestei reţele este o trăsătură specifică numai unei limbi primare, care îşi organizează materialul sonor în mod ordonat prin procedee interne de compunere ce reflectă felul de a gândi şi de a interpreta lumea a vorbitorilor săi.  Sarcina lingvistului român este să caute a pune la lumină evoluţia internă a acestei limbi fabuloase, limba oamenilor celei mai vechi civilizaţii europene, cea a Văii Dunării, iar nu să-şi piardă vremea în sterile căutări legate de vorbele celor din jur care seamănă cu ale noastre, lucru firesc pentru că toţi au avut ceva de copiat, de preluat, de împrumutat de la cei care făuriseră prima societate avansată de pe continent, cu multe milenii în urmă.  O civilizaţie avansată este, prin natura ei, donatoare către cei care caută să o imite, nu receptoare.  Premiza de la care pleacă lingvistica dogmatică, conform căreia limba română este o limbă derivată, secundară, rezultată din împrumuturi din alte limbi, este o gravă eroare.  Pornind de la o premiză falsă nu se poate ajunge decât la concluzii greşite.

De îndată ce onomatopeea rop primeşte prin aglutinare monosilaba pot, creându-se noul cuvânt ro(p)-pot, DLRM îşi modifică părerea, declarând că subst. ropot are obârşie slavă, deşi verbul a ropoti a fost găsit sinonim cu verbul a ropăi, de care îl leagă asemănarea sunetelor primei silabe, care e onomatopeea rop.  Verbul corespunzător a ropoti,  e definit în DLRM astfel:  vb. IV, intranz.  A produce zgomote repezi şi cadenţate, lovind ritmic în ceva. – Din ropot.  Fără să analizeze ce e cu ropot, DLRM se grăbeşte să-i dea verdictul de vorbă străină de origine slavă, pretinzând că e împrumutat din textele scrise în v. sl., pe baza faptului că descoperă acolo vocabula rŭpŭtŭ.  Reiese că până în veacul al X-lea, românii nu aveau habar de ropot!  Care ar fi explicaţia logică pentru o asemenea ciudăţenie, doar românii aveau cai şi înainte de veacul al X-lea şi cu siguranţă că acei cai, aflaţi în mers, făceau zgomote care trebuiau să aibă un nume; ca să nu mai vorbim de ploaie, care cădea în ropote şi pe la anul 500 d. C., când nu se ştia nimic de slavi.  Hărţile lui Claudius Ptolemeus din anul 142 d. C. nici nu îi pomenesc!  În schimb, Dacia cuprinzând Tirageţia ce se întindea până dincolo de Bug era notată cu litere de-o şchioapă, având planşe suplimentare de detaliu!  Slavii erau încă puţini numeroşi la acea dată şi nu ieşiseră la prădăciune.  Abia peste câteva secole, în care vreme rodnicia ieşită din comun a femeilor slave şi-a spus cuvântul, mase mari de oameni înarmaţi s-au revărsat cu furie asupra pământurilor noastre.

Cercetând chiar definiţiile date de DLRM pentru ropot, e limpede că răpăitul şi ropotul sunt legate semantic, dar autorii DLRM n-au priceput ce e cu silaba finală pot din ro-pot!  Substantivul ropot e definit astfel în DLRM: 1. zgomot produs de loviturile dese ale copitelor unui cal care aleargă.  Mersul unui cal în trap. 2. cădere precipitată şi zgomotoasă (de scurtă durată) de ploaie sau de grindină; zgomot produs de această cădere.  Curgere repede (şi zgomotoasă) a unui torent sau a valurilor în mişcare.  3. Izbucnire (repetată) de aplauze; zgomot produs de aplauze.  4. Mişcare săltăreaţă (şi zgomotoasă) de învârtire la dans.  Etimologia din slavă (v. sl. rŭpŭtŭ) dată de DLRM pentru ropot este greşită, fiind infirmată de analiza părţilor constitutive ale cuvântului românesc.  Textele scrise în vechea slavă au transcris cuvântul nostru, deci v. sl. rŭpŭtŭ are ca etimon pe ropot din româneşte, nu invers!

Peste tot găsim în definiţia lui ropot referirea la zgomot put-ernic.  Ro-pot e un cuvânt compus din două silabe cu înţelesuri precise, prima fiind onomatopeea rop, a doua fiind rădăcina pot, care, odată legate, pierd pe unul dintre p, româneasca neacceptând pronunţarea consoanelor duble, spre deosebire de latină şi italiană.  Dublarea în vorbire şi scriere a consoanelor nu e o trăsătură de limbă primară, simplă, ci trădează o evoluţie cu tendinţă de complicare şi rafinare de natură oratorică.  Înainte de a decreta provenienţa din slavă a lui ropot, autorii DLRM, care se presupune că ştiau cât de cât limbile surori, puteau observa că sonoritatea cuvântului ropot îl plasează în rândul vorbelor din vocabularul limbilor romanice, nu slave, de pildă să comparăm ro-pot şi re-pet!  Ro(p)-pot este clădit în româneşte pe acelaşi model ca şi clo-pot.  PFC pot conferă cuvântului ro-pot calitatea de tărie: un ro-pot este o răpăială put-ernică, care face rop cu put-ere.  Ca şi în cazul clopotului discutat mai sus, vorba rŭpŭtŭ găsită în textele din v. sl. este o copie, de astă dată stângace (cu stâlcirea vocalelor), a cuvântului românesc ropot, notat acum zece veacuri în scris.  Onomatopeea rop sau răp din româneşte e o creaţie arhaică a limbii române pe care o regăsim preluată în limbi germanice, de pildă: în engl. vb. to rap, a lovi, cu o bătaie scurtă şi repede, a bate sacadat într-un material tare, în suedeză vb. rappa, a lovi (27b, p. 1370).

4.  DE LA RĂP LA RĂP-EDE

Frumos lucru e adevărul şi durabil; însă nu e acceptat uşor.

Plato, ap. Diogenes Laertius, 3, 26.

Onomatopeea rop, sau răp, a dat naştere codului r*p, din care izvorăşte un cuvânt des folosit: repede.  Conceptual, răp-ăiala ploii este punctul de plecare al adjectivului repede, pronunţat arhaic răp-ede, întrucât succesiunea iute a căderii ploii e cea mai bună asemănare din natură pentru conceptul de viteză.  Zgomotul sacadat, care are mare frecvenţă, sugerează noţiunea redată de adjectivul şi adverbul repede.  Termenul repede a fost conceput în limba română într-o fază arhaică, extrem de veche, când s-a traversat conceptual de la onomatopee, prin generalizare, la exprimarea însuşirii de iute.  Derivarea lui repede din lat. rapidis dată de lingvistica dogmatică nu se poate susţine.  Vorba românească e mult mai veche decât cea latinească, pentru că ea izvorăşte din onomatopeea răp, care se păstrează în română, dar lipseşte în latină.  Istoria ridicării edificiului limbii române este şi azi prezent în faţa ochilor noştri, existând în mare parte verigile lanţului evolutiv.  Latina apare ca o limbă mult elaborată şi epurată de elementele străvechi, căreia nu-i poţi detecta uşor evoluţia naturală.  Verbul to rap din engleză, derivat şi el direct din onomatopeea răp vine să întărească evoluţia conceptuală de la onomatopee la ideea de repede, exprimând o acţiune efectuată cu viteză, repeziciune.

5.  SUBMULŢIMEA CLOPOTULUI:  ŞIPOTUL

 

Rigiditatea, conservatorismul datinei, a menţinut onomatopeea şi construcţiile onomatopeice în limba română de zeci de mii de ani.

Lucian Iosif Cueşdean, România, inima vechii Europe, Ed. Solif, 2006, p.6.

Pentru alte cuvinte din submulţimea clopotului, DLRM nu mai dă o obârşie slavă, dar găseşte corespondente în limbi neoslave, cum ar fi pentru şi-pot.  Definiţia dată de DLRM pentru substantivul şi-pot conţine în acelaşi timp şi explicarea originii sale, fără ca autorii DLRM să observe aceasta: 1) izvor de unde apa ţîşneşte cu putere (subl. n.) captată printr-un jgheab; chiar jgheabul, ţeava de scurgere; 2) loc unde o apă curge repede.  Neobservând legătura dintre cea de-a doua silabă a lui şi-pot cu cea a rădăcinii pot din put-ere, DLRM dă o comparaţie cu bg. šepot, care înseamnă murmur, altceva decât noţiunea din româneşte.  Comparaţia cu slova din bg. nu ne ajută să aflăm etimologia cuvântului nostru, ci este o simplă informaţie colaterală.  Chiar dacă DLRM se abţine de la a decreta că şi-pot provine din bg., faptul că este amintit un termen bulgăresc alături de cuvântul nostru este de natură să întărească cititorului convingerea că limba română, chiar dacă nu e direct tributară limbii bulgăreşti în cazul citat, se află într-o situaţie de subordonare faţă de aceasta şi, pentru că dicţionarul insistă asupra originilor slave ale vorbelor noastre, reiese că direcţia preluării cuvântului e mai degrabă din bg. spre română.  Etimologia lui şi-pot este cât se poate de simplă: e cuvânt românesc străvechi construit pe rădăcina pot.  Prima silaba şi- se referă la apa în curgere, aşa cum o regăsim în şi-roaie.  Listarea în DLRM a slovei din bg. lângă cuvântul nostru nu îşi are rostul.

Dacă am lista în dreptul fiecărei vorbe româneşti toate cuvintele similare din alte limbi, copii mai mult sau mai puţin fidele ale originalelor româneşti, atunci volumul uriaş de informaţii ar face ca dicţionarele noastre etimologice, devenite tomuri de mii de pagini, să fie mărturii ale direcţiei reale a vehiculării vorbelor, de la noi la ei, iar nu de la ei la noi.  Dar, acest exerciţiu este în fond necesar în viitor, spre a revendica priorităţile spirituale pe care le moştenim de la străbunii noştri, oamenii locului de numeroase milenii.  Astăzi, într-un context politic extrem de ostil, zestrea noastră, preluată în mare parte de învingătorii vremelnici, este negată.  Oricum ar fi, este timpul să aflăm adevărul şi să ridicăm fruntea!

Din păcate, lucrările care au primit girul Institutului de Lingvistică după 1947 încoace bătătoresc acelaşi drum bazat pe un postulat, conform căruia nu există cuvinte făurite de români, ca urmare orice vorbă din limba noastră trebuie să provină din altă limbă, începând cu latina, elina, limbile nomazilor nord-estici, maghiara, turca, etc.  Doar alte limbi au calitatea de a crea cuvinte şi de a le împrăştia în jur?  Chiar orice cuvinţel românesc trebuie să aibă o mamă străină?  Nimănui nu i-a trecut prin cap că românii moştenesc vorbe pe care le transmit părinţii lor, din generaţie în generaţie? Urmând un raţionament similar cu cel folosit de metoda inducţiei matematice, mergând din aproape în aproape, la un moment dat în trecut, a trebuit ca un grup uman de strămoşi să convină asupra accepţiunii generale a unui cuvânt, care devenea astfel element de comunicare.  Acel element de comunicare nu era nimic altceva decât un cuvânt românesc, creat de strămoşii noştri, pe care l-au perpetuat toate generaţiile de români până azi.  Pe teritoriul românesc s-au descoperit cele mai vechi urme de locuire din Europa inclusiv fragmente de craniu (vezi Peştera cu Oase) datate 35.000 de ani î. C., iar Valea Dunării abundă în obiecte arheologice vechi de multe milenii ce atestă activităţi umane din cele mai diverse, inclusiv naşterea agriculturii, a locuitului urban, a sanctuarelor.  Oamenii aceia erau inteligenţi, comunicau între ei şi nu au părăsit niciodată locurile de baştină.  Iar noi suntem îndoctrinaţi că plug e o vorbă preluată de la oameni ce sălăşluiau în apropierea zonei arctice, în care nu se poate face agricultură!  Nu a venit oare timpul să ne lepădăm de asemenea fantasmagorii servite de la catedrele de unde ni se vrăjesc urechile cu teorii care seamănă izbitor cu păcăleala croitorilor din povestea Hainele cele noi ale Împăratului a lui Hans Christian Andersen?  Subliniem acest bizar mod de a aborda subiectul limbii noastre prin prisma postulatului amintit, deoarece din lectura dicţionarelor “oficiale” reiese că românii nu au fost în stare să născoceasca nici un cuvânt.  Conform cu această logică pipernicită, profund antinaţională, nici nu e de mirare că nu există nicăieri în dicţionarele etimologice vreo referire la cuvinte de origine românească, adică făurite de geniul înaintaşilor noştri, fără nici un fel de influenţă de la alţii.  În cel mai bun caz, după ce au fost epuizate căutarile prin diverse ogrăzi de pri’mprejur, autorii dicţionarelor noastre etimologice se resemnează cu notaţia de cuvânt de origine necunoscută, cu implicaţia că e posibil să fi fost cândva o limbă neştiută care s-a milostivit să-l dăruiască românilor.

6.  SUBMULŢIMEA CLOPOTULUI:  ŞOPOTUL

Daco-geţii erau drepţi pentru că erau oameni cu frică de Dumnezeu, erau oameni conduşi de legile teocratice. …Emigranţii din teritoriul României au pierdut treptat credinţa, morala şi legea daco-geţilor… Răstălmăcirea istoriei la 180 de grade este rodul unor orgolii.  Cei puternici au tras totdeauna jarul pe turta lor.  Puterea trainică se obţine cu mintea în timp ce puterea temporară se obţine cu bâta.  Puterea trainică este credinţa în Dumnezeu ce hărăzeşte omul cu forţe creatoare.  Puterea bâtei face şi desface forme statale.

Lucian I. Cueşdean,  “Sistemul sumerian” al Limbii Române, Ed. Orfeu, 2000, p.22

Spre deosebire de şi-pot, un şo-pot e un subst. neutru pentru un zgomot uşor produs de apă, de vânt, de frunze, zgomot de glasuri care şoptesc, iar verbul a şo-poti înseamnă a vorbi în şoaptă, cf. DLRM.  De astă dată DLRM dă pe bg. šepot ca etimologie sigură a cuvântului nostru, pornind de la falsa presupunere că dacă seamănă, e precis cauza, obârşia vorbei noastre, conform unui raţionament care ar asigura oricărui elev de liceu corijenţa la cursul de LOGICĂ.  Probabil că autorii DLRM erau convinşi că există o corelaţie între raportul de forţă politică recentă şi cel de spiritualitate şi cultură existent acum vreo zece veacuri.  O asemenea corelaţie nu a fost nicăieri dovedită de nici o cercetare.  Dacă statul român s-a aflat sub ameninţarea agresiunii simultane a treisprezece state în iunie-septembrie 1940 şi statul bulgar, unul din cele treisprezece, a ocupat pământ românesc, nu reiese deloc că bulgarii ne-au impus folosirea de cuvinte bulgăreşti cu un mileniu în urmă.  Pe atunci ei numărau câteva mii de oameni, noi câteva milioane!  Şo-pot nu este un cuvânt luat de la nimeni; el este parte din submulţimea clopotului, discutată mai sus, a cărei trăsătură de bază este alipirea între o silabă de provenienţă onomatopee şi silaba pot.  Prima silabă se datorează interjecţiei ş! care denotă invitaţia la tăcere în româneşte, cum avem şu-şu, a şuşui, a şuşoti (DLRM, p . 841).  Chuchoter din franceză, pe care DLRM îl dă ca obârşie a lui şuşoti din română, e la origine un cuvânt galic derivat tot din interjecţia discutată, frate bun cu a şuşui.  E unul din sutele de slove prezente doar în română şi franceză, mărturie a unui continuum lingvistic de la Marea Neagră la Adriatică până în Provence-Languedoc ce predatează expansiunii militare romane.  Ca o digresiune, slova e o vorbă ultra-arhaică românească, nu proto-slavă, pe care o regăsim în solva din latină, unde avem metateza l cu o în o cu l, o inovaţie cauzată de inabilitatea latinei de a pronunţa grupul sl; vorba latinească e mai nouă decât cea românească, amândouă fiind însă construcţii sonore ale lumii romanice.  Şo-pot este analizat de un etimolog român de la mijlocul secolului XX, Alexandru Ciorănescu, care notează că avem aici o “creaţie expresivă românească, din care ar putea proveni formele slave” (35).  Alexandru Ciorănescu a fost profesor la Universitatea La Laguna din Tenerife.  El este autorul unui vast dicţionar etimologic, dar fiind adeptul şcolii latiniste, nu observă că slovele noastre “slave” sunt de fapt tot româneşti, copiind fără discernământ aberaţiile etimologice ale lui Cihac, pentru numeroase cuvinte neregăsite în latină.  Cu toate acestea, el recunoaşte în multe cazuri prioritatea românească, deşi o face cu timiditate.  Şipot şi şopot sunt cuvinte româneşti diferite, cu înţelesuri nuanţate pe conotaţia de zgomot, fie mai tare, fie mai slab.  Singurul cuvânt din bg. ce aduce cu ele este šepot, care are are doar sens de murmur, înţeles care-l apropie de şopot, nu de şipot.  Este limpede că româneasca are două cuvinte brodate iniţial pe zgomotul făcut de apă, în timp ce în bg. e doar unul.  Limba donatoare este cea care e mai bogată şi mai precisă şi în care cuvintele se clădesc din elemente simple, modulate şi combinate logic.  Ca principiu istoric-lingvistic, orice slovă similară cu una românească prezentă doar în limbile neoslave din peninsula Balcanică, dar absentă în graiurile slave de baştină (din focarul de migrare), nu poate să provină decât din limba locului, adică româna.  Conform  acestui principiu discutat in extenso mai înainte (articolul 6), orice limbă neoslavă care posedă o vocabulă similară, l-a preluat din româneşte, nu invers.  Analiza spectrografică a cuvintelor discutate din submulţimea clopotului întăreşte concluziile ce derivă din principiul enunţat.  Şipot şi şopot sunt vorbe străvechi româneşti.

7.  UN CUVÂNT RAR: HROPOT-UL

Lingviştii susţin că românii strămoşi aproape că nu vorbeau înainte de a exista grecii, romanii şi slavii, concept care mie mi se pare că depăşeşte orice aberaţie.  Se pierde din vedere superioritatea unei civilizaţii sedentare, în comparaţie cu cea a unor nomazi, deşi este iraţional să consideri nişte păstori migratori ca fondatori şi generatori de cultură avansată, ca şi cum aceasta s-ar dobândi păscând oile, precum grecii nomazi şi slavii.

Lucian I. Cueşdean,  România, inima vechii Europe, Ed. Solif, 2006, p. 10.

Hropot, o vorbă rară azi, însemnând gâfâit, respiraţie grea, aparţine de asemenea submulţimii clopotului.  A. Ciorănescu notează că este o creaţie expresivă, intuind că hropot e construit pe baza onomatopeii hâr şi îl compară cu verbul sb. hropiti, a gâfâi (35).  Parcă speriat de gândul că alţii ar fi putut copia vreun cuvânt românesc, autorul nu îndrăzneşte să afirme că hropiti din sb., pe care îl menţionează, e preluat din româneşte, nu numai în virtutea realităţii istorice conform căreia româna era limba oamenilor locului înainte de a fi dizlocată, iar sârba continuă graiul la origine foarte sărac al năvălitorilor nord-estici de acum 12 secole, ci şi pe baza analizei construcţiei cuvântului.  Hro-pot, la plural hro-pote, are trăsăturile pe care le-am amintit în articolul anterior (7) ce caracterizează submulţimea clopotului.  Onomatopeea hâr se regăseşte în verbele a hâr-âi, a hâr-şâi, a hor-căi, şi în subst. hâr-ca.

 

Tropot, un cuvânt extrem de important al submulţimii clo-pot-ului, va fi discutat in extenso la analiza substantivului trup şi a verbului a cotropi.

27 răpciune 2011, întru slava vecinică a limbii româneşti, nedatoare alteia.

Continuarea în numărul viitor

PRESCURTĂRI

bg.                   bulgara

cf.                    conform

DEX                Dicţionarul explicativ al limbii române

DLRM             Dicţionarul limbii romîne moderne

engl.                 engleza

neoslave            limbile din Balcani apărute după cotropirea slavă (Academia Română, 1941)

NŞLR              Noua Şcoală de Lingvistică Românească

PFC                 particulă fundamentală de construcţie, monosilabă cu sens ce stă la baza de cuvinte noi

sb.                   sârba

subl. n.             sublinierea noastră

subst.               substantiv

vb                    verb

v. sl.                 vechea slavă

BIBLIOGRAFIE

2.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Sistemul sumerian al limbii române, Editura Orfeu 2000, Bucureşti, 2001.            [NŞLR]

3.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Româna, limba vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006.   [NŞLR]

4.  Dr. Cueşdean, Lucian I., România, inima vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006.  [NŞLR]

6. ***  Dicţionarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1958, 961 p. (DLRM)

10.  Gheorghe, Gabriel, În vechime, Franţa a fost românofonă, Getica, Tom 1, nr. 1-2,   Editura Gândirea, Bucureşti, 1992.    [NŞLR]

13.  Gheorghe, Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească,  Editura Fundaţiei Gandirea, Bucuresti, 2001.   [NŞLR]

27.  Webster, Noah, Webster’s Universal Dictionary of the English Language, Vol I, The World Syndicate Publishing Company, Cleveland, 1936.

27b.  Webster, Noah, Webster’s Universal Dictionary of the English Language, Vol II, The World Syndicate Publishing Company, Cleveland, 1936.

35.  Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum, Bucureşti, 2002, traducere din limba spaniolă, 1055 pagini.

PLEDOARIA 3.4