~Carmen Tania Grigore: „Miracolul întâlnirii cu fiica lui Constantin Noica“

Venită în Anglia deja de un an de zile,mă simţeam dezrădăcinată,autoexilată  cumva într-o lume care deşi mă acceptase uşor,mă sfredelea cu amarul gust al

înstrăinării. Presimţeam mereu că ceva trebuia însă să mi se întâmple.

Dumnezeu mă adusese în acest ţinut depărtat de agitaţia zdrobitoare a marilor

oraşe cu un scop anume. Răbdare, îmi spuneam neîncetat,ai răbdare şi vei ajunge să cunoşti,să afli de ce.

La o vreme,în căminul de bătrâni unde lucram s-a instalat o bătrânică ce îmi amintea într-un fel de Sfânta Vineri,aşa cum îmi apăruse cu ani în urmă într-un

vis cu nuanţe profetice. Vis în care alergam înfricoşată printr-o pădure adâncită  în ceaţă şi deodată,într-o fantă de lumină,am descoperit o căsuţă ca de turtă dulce, la uşa căreia am bătut cerând ajutor.

În prag a apărut o bătrânică desprinsă parcă dintr-o frescă bisericească.

Eu sunt Sfânta Vineri,mi-a zis.Sunt aici ca să te ajut!

Şi dăruindu-mi un cal transparent de alb,m-am aruncat pe el şi m-am făcut

nevăzută.

M-am trezit din acel vis cu o mare bucurie,luminată de o pace interioară aparte,

în care sfârâia un abur al unei speranţe neştiute…

De ce Sfânta Vineri? – m-am întrebat atunci; probabil pentru că eu m-am născut vinerea şi de asemenea, din punct de vedere zodiacal mă aflu sub influenţa benefică a planetei Venus,care guvernează ziua de vineri.

Deci bătrâna care abia se instalase în cămin avea înfăţişarea acelei Sf. Vineri şi… nu avea un cal alb, dar avea o căţeluşă albă,albă şi pufoasă. Nu am gândit

atunci că acestea pot fi nişte semne. Destul de repede, ca o adiere de păpădie,

s-a stabilit o relaţie aparte între noi,de o dulce afinitate sufletească.

Bătrâna parcă suferea pentru mine, aflând ca nu cunoscosem încă nici-o altă

persoană din România(poate şi datorită faptului că trăise şi ea cândva acest sentiment apăsător de înstrăinare, urmându-şi soţul,fost ataşat diplomatic într-o

ţară arabă).

Într-una din zile m-a întâmpinat cu o surpriză:

Uite, îmi zice,am descoperit că o prietenă a mea are un nepot casătorit cu o româncă,iată numărul lor de telefon. Ar fi încântaţi să îi suni, să vă cunoaşteţi.

I-am sărutat mâna,gest care a înlăcrimat-o. Şi pe mine la fel. Să fii într-o ţară  străină şi să vezi că cineva se îngrijeşte de neliniştea ta, iată lucrarea lui Dumnezeu. M-a mângâiat uşor pe mână. Ştiam! Era atingerea din vis,a Sf. Vineri! (după alte câteva luni, bătrâna s-a mutat la alt cămin, ca şi cum îşi îndeplinise misiunea şi trebuia să îşi continue drumul, spre a ajuta alte suflete aflate în derivă).

Eu am sunat chiar a doua zi familia respectivă,invitându-i la o cafea; un cuplu

frumos, o tânără din Făgăraş căsătorită de doi cu un fermier englez. Iradiau de fericire,dovadă cum creştinătatea dă limpezime de chihlimbar existenţei.

M-a impresionat faptul că englezul vorbea destul de bine româneşte.Mi-a spus că a luat câteva lecţii cu mult înainte de căsătorie,de la o doamnă născută în România,dar stabilită în Anglia încă din copilarie. Entuziasmată, soţia lui , românca,adaugă: ”E vorba de dna Alexandra Noica, fiica lui Constantin Noica!”

Am încremenit, am crezut că nu aud bine! Ceva înlăuntrul meu declanşase o zarvă  de albine.

–Te rog, am spus prietenei pe care abia o cunoscusem,mi-aş dori tare mult să o întâlnesc şi eu!

Tremuram! Încă din tinereţe citisem din scrierile marelui filozof şi emoţia avută atunci s-a înşurubat ca un ecou în mine, dăinuind peste atâţia ani de stagnare…

În timp, la această  emoţie s-a adăugat fiorul provocat de spiritualitatea călugărului Rafail Noica(fiul ilustrului gânditor),stabilit din 1993 la un schit în Mţii. Apuseni. Despre părintele Rafail ştiam că se formase la o mănăstire din Essex,în sud-estul Angliei. Când am venit însă în Anglia, văzând că mă aflu diametral opus, în partea de sud-vest(Devon),mă uitam mereu pe hartă să îmi apropii de suflet acea mănăstire. Mă gândeam chiar să le scriu celor de acolo, în speranţa de a găsi sensul anumitor căutări; sens care însă mi-a fost dat iată, prin posibilitatea de a o cunoaşte pe fiica lui Constantin Noica.

În scurt timp prietena mea a obţinut un număr de telefon şi mi l-a transmis, împreună cu invitaţia de a suna direct, ceea ce am şi făcut a doua zi, dar…ce dramă am trăit!

Numărul fusese notat greşit de prietena mea!

Au mai trecut alte două  luni până la miraculoasa întâlnire când, fiind invitată  la prietenii mei(într-o zi de vineri!), într-o vizită ce nu anunţa pentru mine nimic spectacular, mi s-a dezvăluit senzaţionalul abia când am ajuns:

–Acum o să o cunoşti pe dna Noica,zice prietena mea! E aici, cu soţul !

Nu puteam crede, efectul de surpriză era sporit de vibraţia numelui celui care a vorbit atât de profund despre dăinuirea neamului românesc!

Primul pe care l-am văzut a fost soţul, dl Wilson, un chip ca de monah,pe care se juca o lumină descompusă în nuanţe de bunătate.

Doamna Wilson-Noica,fiind undeva pe la bucătărie,e strigată de soţ:

–Darling,vino să cunoşti pe cineva!(în engleză,desigur.)

Mi s-au înmuiat picioarele,mă  încărcase deja cu o importanţă pe care eu nu o mai conştientizasem de mult timp.

Când a apărut dna Alexandra ,aerul s-a limpezit.Limpezimea blândeţii!

–Eşti mai mult decât binevenită!, îmi spune, îmbrăţişându-mă.Am simţit cu adevărat că mă  topesc de câtă sensibilitate şi simplitate degaja( ce mare privilegiu este simplitatea,zice undeva inegalabilul Dan Puric).Rar întâlneşti o aşa linişte revărsată pe un chip mereu zâmbitor,ca o oglindă a unei icoane lăuntrice. Duhul lui Constantin Noica parcă era acolo, aerul vibra cu o frecvenţă conectată la o undă divină.

M-am îndrăgostit pe loc de personalitatea cuplului Wilson-Noica, închegată atât de perfect, dumnezeieşte de perfect. Amândoi, soţ-soţie, oameni deosebiţi, deosebiţi de frumoşi; două suflete înaripate de încercările pe care le-au trăit,în parte sau împreună.

”Ce sălbatică e viaţa, ce sălbatic de frumoasă”, spune C. Noica.

Am discutat ore întregi, timpul stătuse în loc şi ne privea cu ochi drăgăstoşi, umeziţi de emoţie. Fără să spun încă prea multe despre mine, m-au ”ghicit„ :

–Ascunzi ceva, e ceva artistic în tine, mi-au zis! Vorbeşte-ne despre tine, noi vom fi familia ta aici; acesta e viciul nostru: să-i adoptăm pe cei care ne caută!

Gata, eşti a noastră  acum!

Am rămas fără  cuvinte; tăcând, exprimam parcă mai bine uimirea care mă copleşise.

A trebuit totuşi să  mărturisesc şi eu viciul meu,-poezia, ca o îndeletnicire nu prea constantă însă.

–Nu trebuie să te opreşti, mi-a zis dna Alex(cum m-a rugat să îi spun).Ai primit un dar cu un scop,să îl duci mai departe,făcându-l cunoscut şi altora.

Aceste cuvinte aveau să  declanşeze în mine o adevărată furie a scrisului, o furie îndreptată  împotriva timpului şi vicisitudinelor vieţii, o furie dublată  însă de dorinţa de a înfăptui ceva din visele de tinereţe.

Dna Alex a amintit despre cartea de memorii scrisă de dânsa( Treziţi-vă, suntem liberi), cum a hotărât să o scrie, la început doar ca amintiri pe care să le lase copiiilor( patru la număr),apoi luând decizia să le publice, fapt care o bucură acum, în memoria ambilor părinţi.

La câteva luni, după ce am citit cartea, am înţeles şi mai bine drama prin care a trecut şi ,mai mult,mi s-a reconfirmat cum suferinţa înnobilează sufletul şi-l înveşniceşte în seminţe roditoare de iubire,o iubire îngerească,purificatoare.

Pe tot parcursul acestei prime întâlniri discuţiile s-au contopit într-o înaltă bucurie spirituală.Am aflat lucruri inedite despre Constantin Noica;fără a fi scornite de întrebările mele, amintirile înfloreau din memoria dnei Alexandra.

…Dar pentru că se înserase de mult, a trebuit să dau semne de plecare.Familia

Wilson-Noica s-a oferit de îndată să mă conducă acasă(cam 30 min de mers cu maşina),însă cu o” condiţie”, mi-au zis, să  ne abatem pe la locuinţa dânşilor,să mă familiarizez cu noul cămin de suflet.

Cum aş fi putut refuza această nouă surpriză,venită ca o binecuvântare a unei zile miraculoase?

Gândul mă duce iar la un citat din Noica: ”Fiţi atenţi la noul pe care îl aduce cu sine fiece zi şi veţi vedea cum se naşte miracolul.”

Un adevăr de care eu sunt pe deplin convinsă şi care iată,mi-a adus ca pe un dar divin miracolul de a o cunoaşte pe dna Alexandra Noica şi de a fi aproape de dânsa, atât de aproape încât mă simt ca acasă de fiecare dată când o vizitez.

CARMEN TANIA GRIGORE