■ Ion Coja

Către

Preşedintele României

Primul Ministru al României

Preşedintele Senatului

Preşedintele Camerei Deputaţilor

Preşedinţii partidelor parlamentare

Primarul General al Bucureştiului

Domnilor,

Ruşinoasa Ordonanţă nr 31/2002 prin care s-a produs recunoaşterea oficială a unui pretins holocaust săvârşit de români împotriva evreilor este opera celui mai corupt prim ministru din istoria României. Un politician cu cât este mai corupt, cu atât este mai uşor de şantajat şi manipulat. Indiferent însă de împrejurările care l-au constrâns pe Adrian Năstase să comită un gest atât de potrivnic adevărului, atitudinea clasei noastre politice, care nu a găsit energia şi resursele morale pentru a se împotrivi acestui abuz, nu este mai puţin reprobabilă. Promulgarea Ordonanţei este un gest care descalifică clasa politică din România de azi, dovedind un dispreţ funciar al politicienilor faţă de fiinţa poporului român, faţă de valorile create de Neamul românesc de-a lungul istoriei sale.

La vremea respectivă noi, Uniunea Vatra Românească, precum şi alte voci ale opiniei publice, din Ţară şi din străinătate, am protestat cu toate mijlocele de care dispunem, denunţând acest comportament sinonim cu trădarea de Ţară. Am protestat deoarece avem toate dovezile necesare pentru a respinge odioasa acuzaţie de genocid şi holocaust adusă părinţilor noştri.

Din păcate, lucrurile nu s-au aprit aici şi azi asistăm la o nouă escaladare a minciunii, a diversiunii anti-româneşti. Ne referim astfel la intenţia de a se ridica la Bucureşti un monument în amintirea evreilor şi ţiganilor victime ale pretinsului genocid efectuat de guvernul ION ANTONESCU. În realitate, ceea ce s-a întâmplat cu evreii şi ţiganii deportaţi de Antonescu dincolo de Nistru nu a fost un genocid, ci un gest de legitimă apărare al autorităţilor, care s-au văzut confruntate, în plin război, cu comportamentul lipsit de loialitate al unor evrei şi ţigani, dovediţi sau cunoscuţi ori suspectaţi a fi agenţi ai URSS.

Deportarea unor persoane suspecte de colaborare cu inamicul este o măsură preventivă curentă la vreme de război în toată lumea. La fel au procedat în exact aceeaşi perioadă şi americanii, prin izolarea japonezilor şi italienilor din SUA bănuiţi că ar avea atitudini sau activităţi anti-americane. Pentru mulţi americani, simpla calitate de etnic japonez sau italian a fost suficientă pentru a ajunge într-un lagăr de concentrare amenajat de guvernul american. Nici pe departe însă japonezii sau italienii din SUA nu s-au dedat la crimele şi ticăloşiile săvârşite în Basarabia şi Bucovina de cetăţeni români de etnie evreiască. Fiind dificilă identificarea în persoană a criminalilor, iar comunitatea evreiască declarându-se incapabilă să-şi dea concursul la descoperirea vinovaţilor, Ion Antonescu a decis strămutarea tuturor evreilor din Basarabia şi Bucovina, vinovaţi sau nevinovaţi, într-un spaţiu în care să poată fi supravegheaţi şi împiedicaţi ca vreunii dintre ei să mai comită şi alte acte criminale, de diversiune anti-românescă. Această măsură nu poate fi catalogată drept genocid sau holocaust. Ea este practicată chiar şi în zilele noastre de statul Israel. Cu o justificare mult mai slabă decât cea invocată de guvernul mareşalului Ion Antonescu.

La fel, nici un ţigan nu a fost deportat pentru că era ţigan, dovadă fiind numărul totuşi mic al ţiganilor care au intrat sub incidenţa acestor măsuri de precauţie. Se dovedise însă că şatra nomadă găzduia adeseori persoane preocupate să observe şi să înregistreze tot ce putea fi de interes militar şi să transmită apoi la inamic aceste informaţii… Nimeni nu poate produce dovada că deportarea la Bug a ţiganilor a afectat efective mari de persoane, de persoane nevinovate. În mod specific, ţiganii din Bucureşti, care şi-au văzut de treaba lor şi nu au încălcat legile Ţării, nu au păţit nimic. Astfel că ideea de a ridica un monument, un memorial închinat evreilor şi ţiganilor victime ale „genocidului” antonescian este cu totul contrară adevărului istoric. Printr-un astfel de monument ar înseamna să omagiem lipsa de loialitate faţă de statul român, să cinstim crimele săvârşite împotriva poporului român! Cu atât mai mult la Bucureşti nu are cum să se motiveze un asemnea monument. Din Bucureşti au fost deportaţi circa 300 de evrei, cunoscuţi de Siguranţa statului ca agenţi sovietici sau britanici, dintre care la sfârşitul războiului aproape toţi, vreo 290, erau în viaţă. Chiar admiţând că au dreptate cei care clamează pe tema unui holocaust „românesc”, memorialul acestuia nu poate fi înălţat decât acolo unde s-a produs. Adică nicăieri propriu zis!… Nici măcar în Transnistria!

Drept care ne permitem ca, în numele adevărului şi în numele poporului român, să vă cerem, dumneavoastră, domnilor înalţi demnitari, şi întregii clase politice, vă cerem să puneţi capăt acestei atitudini de nepăsare şi indolenţă politică şi să stopaţi orice iniţiativă menită să escaladeze şi să supraliciteze neadevărul pe care l-aţi oficializat prin Ordonanţa ruşinii! Organizaţi, oameni buni, o dezbatere ştiinţifică serioasă pe tema acestui holocaust, luaţi aminte la cei care critică şi resping raportul comisiei Wiesel şi, dacă vreţi să vă arătaţi filo-semitismul dumneavoastră, încercaţi să înţelegeţi că cei mai interesaţi în stabilirea cât mai grabnică a adevărului despre Holocaust sunt evreii înşişi! Adevărul nu poate fi antisemit! Teama de a fi taxat anti-semit nu poate justifica minciuna!

Ideea nefericită de a ridica în România un memorial al Holocaustului ne obligă să vă reamintim ori să aducem la cunoştinţa tuturor o situaţie cu totul anormală, de-a dreptul comică, hilară, dacă n-ar fi nespus de neplăcută şi de ruşinoasă, pe care până acum ne-am jenat să o discutăm, căci ne încearcă acel ciudat sentiment când ţi se face ruşine de ruşinea altuia. Mai exact spus ţi se face ruşine de neruşinarea Celuilalt: România găzduieşte deja câteva memoriale ale holocaustului, monumente ale vestitului săpun „din grăsime pură de evrei”, ridicate în memoria celor 900.000 de evrei transformaţi de Hitler în săpun. Aceste monumente, mostre penibile ale isteriei şi schizofreniei holocaustizante, ne obligă să fim mai circumspecţi cu alte iniţiative similare. Înainte de a ridica alte monumente ale holocaustului – de care avem motive să ne temem că ar putea fi la fel de mincinoase ca şi monumentele săpunului, cred că ar trebui să trecem urgent la demolarea celor existente: încă din anii ’70 experţii evrei din Israel au stabilit că, din fericire, aşa zisul săpun fabricat de germani din trupuri de evrei, săpun expus prin toate muzeele lumii ca moaşte sfinte evreieşti, este un săpun cu totul benign, ca tot săpunul din lume… Niciodată germanii sau altcineva nu au produs săpun folosind ca materie primă fiinţa umană!… Necum cadavrele unor evrei. (900.000 de evrei, conform tezei „oficiale”, lansată de Simon Wiesental!…)

Această dezminţire – repet: venită de la autorităţile academice din Israel şi SUA, nu a împiedicat autorităţile româneşti ca, la solicitarea unor lideri evrei bezmetici, să aprobe ridicarea câtorva „memoriale” în amintirea evreilor transformaţi în săpun… Neruşinare sau nebunie? Ce a fost în capul autorităţilor româneşti? Şi, mai ales, întrebarea cea mai legitimă: pentru care raţiune de stat mai sunt încă în picioare aceste edificii tembele, închinate unor fantomatici evrei transformaţi în săpun de nişte nemţi şi mai fantomatici?!…

Oare nu vă este teamă, domnilor mai sus pomeniţi, că, prin ridicarea la Bucureşti a unui memorial al holocaustului, prin îngăduinţa dumneavoastră faţă de această iniţiativă, nu vă deosebiţi prin nimic de nerozii şi netrebnicii care au imaginat şi construit acele stupide monumente ale săpunului, monumente propriu zis ale imbecilităţii iudeo-valahe?!

Vor „evreii” şi slugile lor din România încă un memorial al Holocaustului, la Bucureşti, în inima României? Nimeni nu-i poate opri să ceară şi luna de pe cer. Dar o asemenea cerere, pentru a fi luată cât de cât în serios, trebuie precedată de (1) demolarea caraghioaselor şi ridiculelor „monumente ale săpunului”, care s-au dovedit a fi întru totul mincinoase, (2) prezentarea oficială, solemnă, de scuze în faţa poporului român pentru aceste construcţii care au pângărit propriu zis pământul României şi (3) prezentarea tuturor garanţiilor că memorialul holocaustului, plănuit a se ridica la Bucureşti, corespunde adevărului istoric! Că nu este o făcătură la fel de odioasă şi de stupidă ca şi însemnele publice închinate vestitului săpun!

Dar mai presus de orice, un monument al suferinţelor evreieşti pricinuite de români trebuie ridicat numai după ce se va înălţa mai întâi Memorialul Românilor care au suferit de pe urma evreilor, căci nu au fost puţini aceşti români, cum nu au fost puţini nici evreii care s-au dedat sistematic la crime împotriva românilor, a statului şi a neamului românesc. Nu avem nimic împotrivă ca un asemenea monument să se ridice la Tel Aviv!

O menţiune specială pentru Primarul general al Capitalei: aţi promis alegătorilor că veţi guverna Bucureştiul prin consultarea populaţiei în problemele cele mai importante. Aveţi acum ocazia, dar şi obligaţia de a organiza un referendum pe tema acestui memorial al Holocaustului din Bucureşti, cu întrebarea următoare (sau alta similară): este Bucureştiul un loc potrivit pentru ridicarea unui Memorial al Holocaustului închinat amintirii evreilor şi ţiganilor persecutaţi de Ion Antonescu?

Altminteri, noul memorial nu ar fi primul monument fraudulos ridicat la Bucureşti! Ne este cunoscută soarta celorlalte: au dispărut, rând pe rând, din peisajul bucureştean. Nu ne îndoim că aceeaşi va fi şi soarta memorialului care ţine să consemneze în piatră şi aramă minciuna şi jignirea cea mai mare adusă vreodată Neamului Românesc. Avertismentul nostru nu poate să nu fie însoţit însă de o precizare: Veţi da socoteală, domnilor, pentru această netrebnicie!

ION COJA

– în numele colegilor din Vatra Românească –

Bucureşti, 3 octombrie 2008