~George Roca: „Interviu cu Romeo Niram“

George ROCA: Stimate domnule Romeo Niram,  am aflat cu  bucurie din diferite surse mass-media despre realizările dvs. în domeniul artelor plastice şi succesul pe care îl aveţi în urma expoziţiilor. Ştiu că sunteti un pictor consacrat. De când aţi început să pictaţi?

Romeo Niram: Domnule George Roca, daţi-mi voie, înainte să vă răspund la prima întrebare, să salut şi să felicit revista Romanian Vip pentru noul redactor şef. Nu am întâlnit pe cineva în diaspora mai activ, mai catalizator ca dvs. Este de ajuns să vă mutaţi biroul virtual dintr-un continent în altul ca să redirecţionaţi izvoare de cerneală, sunteţi prietenul prin esenţă al tuturor artiştilor, poeţilor, scriitorilor români răspândiţi pe toate meridianele lumii. Aţi fost alături de mine de la primii paşi şi sunt sigur că am să vă simt răsuflarea peste umăr şi mai departe… O dată cu prezenţa dvs. la Madrid, cu ocazia prezentării cărţii Evadare din Spaţiul Virtual, aţi creat un val de simpatie printre intelectualii şi artiştii spanioli şi români care v-au întâlnit. Aud des, în cadrul evenimentelor organizate în Espacio Niram, menţionat numele Roca de filosoful Hector Martinez Sanz, artistul Bogdan Ater, jurnalistul Fabianni Belemuski, pictorul Constantin Popa, jurnalista Constantinescu, actorul Nastase, promotorul cultural Bârsan, jurnalistul Tales Jaloretto, poetul Cervesy, etc. Pentru noi, numele George Roca a intrat în galeria de aur a celor care au vizitat Madridul cultural alături de Cristian Mungiu, Laurenţiu Damian, Mihaela Crăciun, Dan Caragea, Juan Trigos, Matei Vişniec, Ioan Es. Pop, Doina Levintza, ş.a.

Am început să fiu interesat de desen la 13 ani, când am început să reproduc, în vacanţa de vară, ilustraţiile din câteva carţi de Gustave Doré din biblioteca familiei, iar la 14 ani am început să studiez pictura, să fiu interesat de biografiile pictorilor, să înţeleg rolul muzeelor. Ceea ce mă fascina cel mai mult era faptul că opere de sute de ani erau păstrate în cele mai nobile condiţii. Imi plăceau cărţile şi îmi plictiseam părinţii şi prietenii repetându-le că voi ajunge scriitor, însă realizam în faţa tablourilor că eu nu aveam acces la manuscrise, ca de altfel nici publicul larg. Din libraria de lângă casa în care locuiam, nu cumpăram decât mesajul scriitorului, însă, la trei străzi mai departe, era Muzeul Naţional de Artă unde erau expuse „manuscrisele” pictorilor. În înţelegerea mea de atunci, nu cărţile, ci tablourile erau păstrate aşa cum au fost „scrise” de autori. Arta plastică era o formă de nemurire.

George ROCA: Referitor la maestrul Corneliu Baba… Cum aţi ajuns să îl cunoaşteţi? Cum v-a îndreptat paşii spre această artă pe care o posedaţi cu măiestrie?

Romeo Niram: În atelierul maestrului Corneliu Baba, am intrat prima dată când aveam 14 ani. Erau mai mulţi tineri care erau prezentaţi maestrului de diferiţi profesori de desen sau chiar de pictori. Atunci când profesoara de desen m-a dus să vizitez atelierul acestui pictor-maestru şi să înţeleg ce înseamnă pictura şi munca unui artist, eu ştiam doar că pot desena şi reproduce desene după gravurile lui Doré. Observaţiile făcute în atelierul maestrului şi gândul la acele tablouri aşezate somptuos în Muzeul de Artă au fost decisive în alegerea profesiei. Spre binele cititorilor, nu am urmat calea literelor ci am ales pictura. Astăzi am, în casa familei din Tel Aviv, peste 20 de tablouri-reproduceri după operele maestrului Baba, pictate de mine în anii de liceu. Din păcate, maestrul Cornelui Baba împărtăşeşte aceeaşi soartă nefericită a maeştrilor odihniţi în pământul românesc ca Grigorescu, Aman, Luchian, Pallady, etc., giganţi ai artei, necunoscuţi în orizontul artistic occidental. Poate şi acest aspect l-a facut pe Brâncuşi să meargă pe jos până la Paris. O soarta tristă, similară cu cea care acoperă nume ca Eminescu, Rebreanu, Preda, Blaga, Caragiale. etc. meritate repere mondiale, dar, deocamdată, repere doar pentru…români; altfel ei fiind inexistenţi în enciclopedii, doar rareori „scăpaţi” cu literă mică. Poate asta l-a facut şi pe Cioran să se urce în tren spre Paris…

George ROCA: Aţi avut expoziţii în ţară? Ce tematică şi stil aţi abordat?

Romeo Niram: Expoziţiile şi chiar pictura din perioada anilor petrecuti în România erau pur experimentale şi nu le-am considerat nici atunci ca o prezentare onorabilă în faţa publicului, pentru simplul fapt că nu mă consideram pregătit. Am expus în proiecte colective, organizate de diverse persoane, cerând mereu ultimul loc. In multele colective organizate prin şcoli nici nu mă prezentam, pentru că nu se organizau vernisaje, erau considerate „puncte” pentru CV. Ştiam de timpuriu că trebuie să ies afară din România şi să „bat la pensulă” capitală cu capitală dacă vreau ca pictura să fie mai mult decât un hobby şi, mai ales, îmi doream să folosesc pictura ca o promovare a întregii culturi româneşti de care mă îndrăgostisem în adolescenţă. In viziunea mea de atunci, nu concepeam să fiu un pictor-profesor sau angajat într-un câmp străin artei. In România, aş fi fost lipsit de provocare o data ce aş fi ajuns să expun în galeriile existente atunci. Aveam nevoie de un teren mult mai ostil unde să mă prezint ca un pictor care „scrie” tablouri despre artă, despre cultura universală, despre fizică. Europa occidentală este un teritoriu destul de ostil dacă luăm în considerare ce cunoaşte occidentul despre „şcoala” din România şi după numărul artiştilor români care s-au impus în ultimii 200 de ani: Brâncuşi, care a deschis o enormă poartă, Brauner, Flexor, (Perjovschi, Nicăpetre, mai nou) şi icoane anonime. Cam atât se ştie, din nefericire, despre „valul artistic” plecat din România, în ţările pe unde am trecut eu.

George ROCA: Faceţi numai pictură sau sunteti preocupat şi de alte ramuri ale artelor plastice? Aţi făcut sau faceţi şi pictură murală… modernă sau cu caracter religios?

Romeo Niram: În acelaşi spirit cu Nicolae Manolescu care spunea cândva că profesia lui este cultura, profesia mea este pictura. Am colaborat în diverse proiecte de decoraţie de interior în diferite ţări din Europa sau decoraţie de exterior, ori manufactură de mobilă de lux, la propunerea artistul Bogdan Ater la Madrid, dar am facut toate acestea ca pictor. In cadrul a ceea ce putem numi decoraţie de exterior, includ pe lângă statui (pe care tot timpul le şi pictam după ce le montam) şi pictură murală executată pentru un teatru din Lisabona şi pentru mai multe reşedinte din Germania şi Portugalia. Nu am abordat niciodată pictura de caracter strict religios, iconografică. În România, am avut tentative de pictură murală de caracter religios, însă nedemne de consemnat. Ceea ce se îndepartează substanţial de pictură este proiectul la care lucrez acum cu Bogdan Ater, un monument în bronz, pentru o amplasare într-un loc public din Madrid, în omagiul lui Brâncuşi, la comanda Primăriei din Madrid (mai degraba impus Primăriei). De ceva ani, muncesc la o serie unde îmbin pictura cu sculptura, dar, din cauza proiectelor din Madrid nu voi reuşi să o termin nici anul acesta.

George ROCA: Referindu-mă  la sexualitate, am observat un paralelism între stilul folosit în unele lucrări ale  „vechilor maeştri” şi transpunerea tematicii dumneavoastră într-o execuţie modernă! Aici putem descifra o ilustrare a studiilor despre sexualitate ale lui Sigmund Freud, ale carui idei au avut un impact enorm in arta secolului douazeci! În acest sens aş putea compara lucrările dumneavoastra din ciclul „Humanografie” cu lucrări  celebre cu tematică similară, precum „Autoportret cu model” a „dadaistului” Cristian Schad, sau „Băiatul rau” (Bad Boy) a lui Eric Fischl. În complexitatea compoziţională a lucrării lui Schad întâlnim acelaşi simbolism erotic similar ca şi în unele lucrări ale dvs. din tematica „Humanografie”, în care se evocă secretele carnale ale femeii, voyierismul şi o aşa-zisă integrarea în curentul neo-figurativ. De asemenea, lucrări din acelaşi ciclu pot fi complementare celor create de Aristide Maillol (Reclining Nude), Robert Mapplethorpe, Jean Auguste Dominique sau chiar Man Ray (Violin of Ingres). De ce aţi abordat acest stil! Sunteţi un avangardist?

Romeo Niram: Nu pictez niciodată despre sexualitate şi cred că până astăzi am reuşit să abordez doar acel aspect erotic pe care ni-l putem imagina din scrierile lui Eliade, sau ale lui Stendhal, ori vedea in operele lui Gustave Doré sau Velázquez, Jean Auguste Dominique Ingres ori J. William Waterhouse, unde eroticul construieşte romanticul. Sexualitatea în pictură, ca punct de pornire, e prea brutală şi nu lasă loc nici de romantic şi nici de prea multe mesaje sau interpretări. Eroticul e subtil, se poate sugera, intră între tuşe, aşa cum vocalele din limba scrisa ebraică sunt insinuate între consoane fără a fi trecute. Artiştii influenţaţi de Freud, în special dadaiştii şi suprarealiştii, au apelat în pictura lor la sexualitate, ceea ce rezultă, pentru gustul meu, prea brutal, precum o limbă germanică. Am dorit să pictez în „ebraică” nu în „germană”, de aici a apărut seria Humanografia, care este un cuvânt inventat, însemnând scriere umană în sensul de scriere „cu”, „despre” şi „prin” femeie, sub o umbrelă erotico-romantică, într-o viziune de cotidian contemporan. Dacă „grafie” înseamnă totalitatea trăsăturilor care caracterizează linia unui desenator sau felul specific de a scrie al cuiva, „Humanografie” înseamnă totalitatea gesturilor care caracterizează o femeie, surprinse de ochiul nostru şi, totodată, propria mea formă de a dezvălui plastic eroticul-romantic al expresiei unui corp feminin surprins în cotidian. În ceea ce priveşte avangarda, nu sunt un avangardist; ajunge să văd cu uimire ce fac colegii mei din mai multe ţări în goană după avangardism (instalaţii din prăjituri, inovaţii comice, proiecte teribiliste) ca să nu doresc să fiu considerat avangardist.

George ROCA: Dumneavoastră pictaţi cu mult talent, fapt pentru care v-aş putea alinia alături de nume cunoscute în arta plastică, nume ale căror lucrări fac cinste multor muzee de prestigiu din lumea largă precum: futuriştii Giacomo Balla, Carlo Carra, Gino Severini şi altii. Va contopiţi cu acest grup? Mă refer în special la lucrările dvs. din grupajul „Simbioze” sau chiar unele elemente din „Eseuri”.

Romeo Niram: Pertinentă întrebarea Dvs.! În perioada în care studiam mai mulţi pictori, printre care chiar aceştia trei, am început o serie neterminată numită „Simbioze”. Leitmotiv-ul meu era o asociere între plantă şi femeie, subliniind aspectul sănătos al narcisismului la femeie faţă de cel hidos la bărbat. Departe de preocupările celor trei menţionaţi în întrebare, dar, ca formă de exprimare, am studiat mai atent în principal propunerile lui Giacomo Balla, care mă fascinau în acea perioadă, găsind că este exact limbajul de care am nevoie ca să prefigurez narcisismul feminin în seria „Simbioze”.  În acea perioadă, eu mă contopeam cu grupul, nu ştiu dacă şi grupul se contopea cu mine! Eu sunt la un început de drum, care nu se ştie unde va duce sau dacă va duce undeva, în schimb aceşti trei mari pictori au construit drumuri în harta artei universale.

George ROCA: Am întâlnit în unele lucrări ale dvs. elemente care ar putea fi integrate în curentul suprarealist (vezi Georgio de Chirico, Salvador Dali, Paul Delvaux!). Ce ne puteţi spune despre acestea?

Romeo Niram: In curentul Suprarealist au „intrat” şi artişti de o mare virtuozitate tehnică, iar eu am fost atras de execuţie, de tehnică, Dali fiind un maestru tehnic excepţional. Am o admiraţie pentru efortul lor tehnic, pentru capacitatea lor ilustrativă, pentru maniera academică folosită, însă curentul în sine nu mă convinge. Sunt tablouri care mă atrag, din dorinţa de a le descifra din punct de vedere tehnic, la anumiţi suprarealişti, însă fără interes pentru mesaj.

George ROCA: Cum aţi denumi stilul NIRAM, stilul dvs. propriu?

Romeo Niram: Dacă nouă ni se pare Brâncuşi abstract, el ne spune că opera lui e realistă. Abstractul a trecut, realismul revine mereu în artă, deci ne-a răspuns înţelept Brâncuşi… Eu scriu eseuri în ulei. Tablourile mele sunt cărţi despre Eliade, despre Brâncuşi, Einstein, despre fizică, narcisism, sau despre femei – intuite precum vocalele limbii ebraice. Sunt un scriitor, un eseist, un biograf, stilul în sine se adaptează în funcţie de roman, eseu sau monografie…

George ROCA: Spuneţi-mi vă  rog ce v-a determinat „să cuceriţi” lumea? Ştiu  că ati pictat o perioadă în Turcia, apoi v-aţi stabilit în Portugalia şi în ultima vreme încântaţi ochiul publicului spaniol!

Romeo Niram: O dată cu împlinirea vârstei de 30 de ani, am început să mă prezint publicului cu publicaţia de cultură „Diaspora” la Lisabona şi cu expoziţia de pictură „Simbioze”. Nu trebuie să aştepţi să te ajute cineva dacă doreşti să te exprimi, nu e nimeni dator să te ajute, să îţi plimbe lucrările sau să îţi tipărească manuscrisele. Nu trebuie aruncată responsabilitatea pe statul român pentru faptul că Rebreanu sau Grigorescu nu există pentru occident. Au dovedit-o Eliade şi Brâncuşi. Spania e doar un alt popas în drumul meu decis cu ani în urmă. Imaginea profesorilor de la Academie, care nu mai pictau şi nu erau ancoraţi în nici o manifestare artistică, prinşi şi blazaţi în cotidian, a însemnat pentru mine un bilet la clasa a III-a, în jurul lumii. Clasa a III-a pentru că, în fiecare capitală, o iau de la început fără resurse, cu gândul la o nouă publicaţie şi o nouă expoziţie de pictură.

George ROCA: Aveţi influenţe (şcoli, curente) din ţările pe unde v-aţi plimbat paşii? Aţi învătat ceva nou? Mă refer la tehnici? V-aţi integrat într-o grupare artistică cu care colaboraţi?

Romeo Niram: După cum am relatat mai sus, am început să mă prezint publicului la 30 de ani, dar tot nepregătit. Acum expun şi îmi continui pregătirea, în paralel. Arta pentru mine e ca fizica, nu poţi spune: gata am înţeles misterele universului, mă duc la o publicaţie provincială să îi completez pe Einstein şi pe Stephen Hawking în Teoria unificării câmpurilor. Cercetez continuu cum să-mi îmbunătăţesc tehnica. De ani buni, am preluat tehnica olandeză de a introduce plumb în vopsea, pentru a mări rezistenţa în timp a stratului de vopsea. E o tehnică ignorată din păcate în România şi Portugalia. Perfecţionată de Rubens, îţi oferă posibilitatea de a nu mai aştepta uscarea straturilor şi se poate continua pictura pe ud, straturi peste straturi, ele uscându-se toate într-o formă compactă. Pictura capătă un aspect misterios, prin nuanţele obţinute din suprapuneri şi, totodată, o rezistenţă de secole a produsului final. În anii de studiu din România, eram îngrozit de starea de deteriorare a operelor lui Tonitza, care şi-a văzut multe opere degradându-se când era încă în viaţă şi a cărui tehnică se preda la Academia din Bucureşti… În Germania, am adoptat tehnica picturii cu plumb folosită de Rubens, din dorinţa ca lucrările mele, dacă vor merita sau vor avea norocul să fie păstrate, să intre cât mai târziu pe mâna restauratorilor şi, chiar şi atunci, în condiţii relativ onorabile de restaurat. În ceea ce priveşte grupările artistice, în termenul lor clasic, colaborarea mea se reduce la expoziţiile colective împreuna cu artiştii diverselor galerii. Interesul meu paralel şi totodată timpul acordat manifestărilor culturale din universul literei tipărite sau al teatrului, mă obligă să fiu relativ un pictor solitar, în primul rând pentru că nu am găsit până astăzi o grupare artistică cu dublu interes şi pentru ceea ce intra în câmpul mai larg al culturii.

George ROCA: Ce puteţi să  ne spuneţi de „Grupul Niram”? Mă  refer la cei care vă admiră  şi care consideră că este un privilegiu să  stea în jurul dvs. Pe mulţi i-am întâlnit şi „cunoscut” prin scrierile lor despre măestria dumneavoastră… prin articole care le-am publicat deja în reviste precum AGERO din Germania şi Romanian VIP din Dallas. Cine sunt aceşti oameni? Mă refer la Lora Haranaciu, Prof. Dr. Dan Caragea, Prof. Dr. Simion Doru Cristea, Eva Defeses, Bianca Andreea Marin, Cătalin Ghita, Rareş Barbulescu şi alţii?

Romeo Niram: Nu există „Grupul Niram”. Această expresie vă aparţine Dvs. Iar dacă există, atunci, în egală măsură, există şi „Grupul Haranaciu”, „Grupul Caragea”, „Grupul Cristea”, „Grupul Defeses”, „Grupul Marin”, „Grupul Ghiţă”, „Grupul Bărbulescu” şi alte grupuri din care am onoarea să fac parte şi eu. Întrebarea Dvs. mă trimite cu gândul la textul de pe placa de mormânt a lui Andrew Carnegie, supranumit regele oţelului, care, printre altele, a fundat primele 2000 de biblioteci publice şi a ţinut să fie lasat mesajul unde explică cum a ajuns să realizeze tot ceea ce a făcut: „Aici odihneşte cel care a avut norocul să fie înconjurat de oameni mai inteligenţi decât el”. Aceste personalităţi menţionate în întrebare sunt oameni care m-au ajutat, la fel ca şi Dvs., fără să merit şi fără să am ce le oferi în schimb decât eterna mea recunoştinţă…

George ROCA: Ei… sunteţi modest! Ce preocupări aveţi în afară de pictură? Ştiu că aţi înfiinţat reviste, sunteţi un bun animator şi promotor cultural, un om admirat şi respectat de diferite grupări literare şi artistice.

Romeo Niram: Preocupările mele sunt aceleaşi din anii de liceu, doar că astăzi maturitatea îmi oferă ceva mai multe posibilităţi: pictura, cultura şi fizica. Şi, de câte ori se iveşte ocazia, mai fac un pas într-una dintre ele, mai avansez. Lumea în care ne mişcăm astăzi e destul de complexă şi e nevoie de un angrenaj destul de sofisticat pentru a promova orice proiect. Ultimul proiect pus în aplicare este Editura Niram Art, care a scos de curând volumul „Pentagon” al lui Hector Martinez Sanz, distribuit în Spania şi în America de Sud vorbitoare de limba spaniolă. Prima carte a editurii, vizată de colectivul editorial din care am bucuria să fac şi eu parte, este ca o carte de vizită a planului editorial ce va urma să vadă lumina tiparului. Volumul „Pentagon” este un Pentateuc despre Brâncuşi, Eliade, Ionesco, Tzara şi Cioran. De curând, am înfiinţat revista „Madrid en Marco” împreună cu Hector Martinez Sanz (care este şi director al acestei publicaţii) şi un colectiv de spanioli ales de el, scoasă cu sprijinul Agenţiei Defeses Fine Arts. Incerc de ceva vreme un program ordonat, în care să pictez 3 zile pe săptămână şi, când mă retrag acasă, să studiez în continuare pasiunea mea cea mai veche, fizica.

George ROCA: Am studiat cu satisfacţie câteva numere ale revistei dumneavoastră „NIRAM ART” şi am rămas încântat de valoarea acesteia. Aş dori să găsesc şi în România o revistă de artă care să o egaleze. Cine o sponsorizează? Din ce fonduri o scoateţi, mai ales că poate fi citită nu numai virtual ci şi fizic, pe hârtie. Ce tiraj are o ediţie? Cine sunt colaboratorii dvs.? Cine face traducerile în cele 4 limbi in care apare concomitent publicaţia?

Romeo Niram: Revista Niram Art a fost fundată în anul 2005, la Madrid, când eu încă locuiam la Lisabona. Iniţial, am vrut să o scot ca supliment de artă pentru publicaţia de cultură bilingvă româno-portugheză „Diaspora” (au apărut doar câteva suplimente), dar, o dată ce am avansat în proiect, am înţeles că la Lisabona îmi este imposibil să o susţin la un nivel de patru limbi, aşa că am plecat la Madrid, să o pun pe picioare. In Spania, am găsit un colectiv competent, care urma să fie condus de un director, de un redactor şef, cum era normal, şi nu de mine. După mai multe încercări, revista şi-a găsit, în sfârşit, în figura directorului Fabianni Belemuski, cel mai indicat promotor. Am ţinut revista cu un tiraj de 11.000 de exemplare până la sfârşitul anul 2008, când a fost cumpărată de artistul plastic spaniol Ruben Dario. Astăzi, revista nu îmi mai aparţine şi este scoasă din finanţarea lui Ruben Dario şi cu sprijinul mediatic al Agenţiei Defeses Fine Arts, care a avut, de la început, un aport major în apariţia ei. Referitor la partea financiară, revista ajunsese, din ianuarie 2008, să se susţină singură din vânzări, dar până la acea dată am susţinut-o, evident, eu. Toate proiectele mele culturale sunt susţinute din pictură. Pictura este moneda mea forte de schimb, de aceea trebuie să pictez disciplinat, trei zile pe săptămână.

George ROCA: Care este reacţia iubitorilor de artă  din România, Portugalia şi Spania la ceea ce produceţi? Sunt căutate lucrările dvs?

Romeo Niram: Domnule George Roca, lunga şi bogata Dvs. experienţă ca jurnalist (printre multe altele legate de lumea scrisului) a dus acest interviu în „punctul i” al radiografiei pieţei de artă. Nimic din ceea ce am făcut până acum nu ar fi fost posibil fără să am acces la cumpărătorul de artă, fie el colecţionar, fie instituţie care achiziţionează arta sau acel segment al publicul care îşi asumă riscul, din diferite motive, de a investi în opere de artă. Nu reuşesc să adun, de la colegii mei din România, date suficiente, clare, despre, cum şi în ce măsură funcţionează piaţa de artă la Bucureşti. În Portugalia şi Spania, însă, principiile după care funcţionează piaţa sunt destul de clare. O dată ce eşti reprezentat de o galerie sau o instituţie cu prestigiu în lumea artei, ai acces la cumpărător prin achiziţii ale operelor deja terminate şi prezentate sau prin comenzi.

In Portugalia, o data cu acceptarea mea în Movimento Arte Contemporanea (Mişcarea de Artă Contemporană), cea mai puternica galerie din ţările fostului imperiu portughez, am început să vând lucrările mele la colecţionari, la bănci; au fost teatre care cu cumpărat lucrări, hoteluri (printre care lanţul de hoteluri Tivoli), companii de asigurare şi publicul larg amator de artă.

In Spania, o dată cu intrarea în Garda Reales Tercios, situaţia a început să semene cu cea din Portugalia, cu diferenţa că există un interes mai accentuat pentru pictura la comandă. Garda „Reales Tercios de Spania” se bucură de un prestigiu la cel mai inalt nivel în Spania şi asta a însemnat uşi deschise pentru tablourile mele. Banii obţinuţi din vânzarea tablourilor susţin financiar proiectele culturale organizate de „Espacio Niram”, de „Galeriile Ater”, de Revista „Madrid en Marco” şi proiectele din cadrul „Ater Mundus” (mobilier de arta).

Operele unui artist sunt căutate în măsura în care este bine reprezentat de o instituţie din câmpul artei iar un artist are nevoie de independenţă financiară dacă doreşte să se dedice exclusiv artei. Acesta pare a fi încă un bun motiv de plecare al oricarui artist format în România, decis să bata la uşile obişnuite să cumpere artă. Comoditatea e un lux care trebuie sacrificat, dacă vrei să te ajuţi pe tine însuţi ca artist şi pe „şcoala” care te-a format. Brâncuşi a cucerit Parisul ajutându-se pe el însuşi şi pe „şcoala” care l-a format, deschizând un drum ca o invitaţie pentru oricine aspiră la parte din realizările sale.

George ROCA: Unde aţi avut expoziţii mai importante?

Romeo Niram: Analizând astăzi expoziţiile din trecut, ierarhia lor îmi arată o altă ordine, diferită de cea pe care o credeam la momentul respectiv. Cea mai importantă expoziţie, nu îmi pare astăzi a fi una dintr-o prestigioasă instituţie, ci o obişnuită expoziţie la Primăria oraşului Lisabona, unde am expus un singur tablou, iar in faţa lui l-am văzut pe criticul Dan Caragea, examinându-l.

O alta expoziţie, a cărei importanţă aş dori să o subliniez, a avut loc în vara anului 2007, la Mişcarea de Artă Contemporană din Lisabona, când, pe uşa galeriei a intrat armeanul Onik Sahakian, asistentul lui Salvador Dali timp de 19 ani, unul dintre cei mai mari balerini ai lumi, pictor, cea mai apropiata persoana de Dali, aflata în viaţă. Venea de la New York, în vacanţă în Portugalia, şi aflase că cineva pictase în acelaţi an ca şi el pe Einstein.

Sau expoziţia din Madrid, fără a avea mare importanţă galeria, dar unde a apărut, privind tablourile, locotenentul-colonel al Gărzii Reales Tercios, Miguel Angel Galan Segovia, şi de unde a început colaborarea mea cu această instituţie. Prin urmare, factorul uman este cel care, în final, stabileşte importanţa unei expoziţii, aspect pe care nu îl bănuiam înainte.

George ROCA: Am aflat că aţi fost recompensat cu diferite premii… Puteţi să ne enumăraţi câteva din acestea?

Romeo Niram: Acest interviu acordat lui George Roca este unul dintre premiile pe care le voi enumera de acum înainte, printre cele primite de la Mişcarea de Artă Contemporană din Lisabona, începând cu anul 2007.

George ROCA: Care sunt relaţiile dumneavoastră  cu grupurile româneşti stabilite în Portugalia şi Spania?

Romeo Niram: Grupurile românesti din Portugalia se reduc la persoane cu care am început să colaborez începând cu anul 2004, o data cu fundarea publicaţiei de cultură „Diaspora”, care s-a bucurat de sprijinul criticului Dan Caragea, personalitate importantă în lumea culturală portugheză, al ambasadorul de atunci al României la Lisabona, Teodor Baconschi, al profesorului Simion Doru Cristea, inginerului Romică Barb, printre mulţi alţii. Prima mea încercare de promovare a culturii române nu ar fi putut avea loc fără sprijinul acestor personalităţi, cărora le sunt recunoscător, şi fără sprijinul necondiţionat al omului de cultură Dan Iacob Niram, din Portugalia, căruia i-a şi fost dedicată apariţia publicaţiei, în semn de recunoştinţă pentru încrederea dăruită cu statornicie, în ciuda realităţilor de atunci.

O grupare importantă de intelectuali români la Lisabona nu s-a reuşit până astăzi. În Spania, situaţia este cu totul diferită; aici am avut multe proiecte concretizate în expoziţii de artă, lansări de carte, organizări de concerte, piese de teatru, conferinţe, evenimente culturale tematice şi multe altele, împreună cu „Circulo Poetico Reflexos” (Cercul de Poezie Reflecţii) fundat de poeta Ariadna Petri, cu „Circulo de Artistas de Madrid” (Cercul de Artişti din Madrid) înfiinţat de istoricul şi pictorul Constantin Popa, cu „Centro Pro-Art” fundat de artistul Tudor Şerbănescu, cu cei de la revista „Origini Romaneşti”, prin directorul său, jurnalistul Claudiu Stroie, cu „Clubul Cultural Ro-Madrid” al studenţiilor români din Madrid, grupare foarte puternică, condusă excelent de preşedintele Alexandru Dică, poet, student la arhitectură, cu gruparea de intelectuali din oraşul lui Cervantes, de lângă Madrid, bine organizată de promotorului cultural Florin Bârsan şi cu multe alte organizaţii, importante, dar mai mici, din Madrid şi alte oraşe din Spania.

George ROCA: Deseori aţi făcut cunoscut şi promovat literatura, arta şi cultura românescă  şi… «celebrii» ei exponenţi…  de la Cioran la Grigorescu şi de la Brâncuşi la Eliade! Aţi dus faima României peste hotare poate mai bine decât un institut cultural român. Puteţi să îmi spuneţi de ce  o faceţi?  Doar sunteţi… şi dumneavoastră celebru!

Romeo Niram: Un eveniment cultural este o sărbătoare pentru un om. În Lisabona, intelectualii români nu au parte de acest tip de sărbători culturale. Imaginaţi-vă atmosfera sumbră dintr-o comunitate unde nu există nici o sărbătoare. Chiar şi comunităţile mici de eschimoşi din Siberia au sărbătorile lor! În perioada în care îndeplinea funcţia de ambasador la Lisabona, Teodor Baconschi, în timp ce se servea un cocktail, la sfârşitul unei conferinţe a Domniei Sale, ţinută la Universitatea Modernă, l-a citat, pe bună dreptate, pe Mircea Eliade din jurnalul său: „Să trăieşti la Lisabona când exista Parisul!”.

Visul meu, o data intrat în Madrid este ca, în viitor, un succesor-discipol al lui Eliade, din aceleaşi motive ca şi Eliade sau Baconschi, să  poată completa citatul lui Eliade: „Să trăieşti la Lisabona când există Parisul sau Madridul!”.

George Roca a venit la Madrid din Australia, trecând prin România, să ne întâlnească şi să ne prezinte cartea sa de poezie. Aceasta este o sărbătoare care a avut loc şi în inima tuturor intelectualilor din Madrid care au avut ocazia să vă întâlnească, sau măcar să audă că aţi trecut pe aici.

Sărbătoarea, în genere, are o profundă structură religioasă şi, pentru mine, arta şi cultura sunt religie. De ce îi sarbatoresc, prin pictură sau evenimente, pe Cioran, pe Grigorescu, pe Brâncuşi, sau pe Eliade? Pentru că sunt o persoana religioasă, în felul meu…

George ROCA: Am aflat că aţi avut privilegiul să-i pictaţi pe membrii Familiei Regale Spaniole, fapt care v-a adus faimă şi recunoştinţă în Peninsula Iberică. Cum descrieţi această onoare?

Romeo Niram: A fost, în primul rând, o surpriză, pentru că ştiam că Madridul este templul picturii. Spania, păstrând tradiţia, se bucură de mari artişti la nivel mondial. Nivelul tinerilor pictori spanioli este impresionant, ca să nu mai menţionez pe cel al seniorilor. Spania m-a „primit” mult mai generos decât visam, ţinând cont că veneam din conul de umbra numit Portugalia, unde totul putea fi câştigat după eforturi gigantice, pentru că interesul pentru artă aproape că trebuia provocat. Spania aparţine artei, Spania iubeşte arta şi muncesc zilnic ca să răsplatesc generoasa ei „primire”.

George ROCA: Unde se află în prezent celebrul dumneavoastră  tablou „La Puerta del Beso de Asturias”  (Poarta Sărutului din Asturias) înfăţişându-i pe Prinţii moştenitori ai coroanei regale a Spaniei, Felipe şi Letizia? La comanda cui a fost făcut?

Romeo Niram: Tabloul „La Puerta del Beso de Asturias” numit după “Poarta Sărutului” a lui Brâncuşi, se află, în prezent, în palatul regal al Spaniei, în colecţia Casei Regale. Cum ştiam că tabloul urma să intre în colecţia palatului regal, şi, din documentările mele nu există o operă a lui Brâncuşi în colecţie, am folosit generoasa ocazie oferită ca să introduc elemente din opera maestrului Brâncuşi, prin tabloul meu, în patrimoniul Casei Regale. Tabloul este o comandă şi a fost pictat la cererea Gărzii Reales Tercios din Spania, prin Generalul şi Şeful Gărzii Reales Tercios, Manuel Fuentes Cabrera.

George ROCA: Ştiu ca acest tablou are o ramă  deosebită. Puteţi dezvălui secretul ei cititorilor noştri… Care este complementarea acesteia cu imaginea celor reprezentate în tablou?

Romeo Niram: Aflându-mă în templul artei, Madrid, am cerut generalului-şef Manuel Fuentes Cabrera să fac tot eu rama tabloului, păstrând tradiţia pictorilor începută în urmă cu multe secole, în asemenea ocazii, unde pictorul executa şi rama. Cum rama presupunea sculptură, am apelat la artistul Bogdan Ater, stabilit şi el la Madrid, care se dovedea mult mai priceput ca mine în sculptură. Bogdan Ater este un artist complex, extrem de talentat a cărui inspiraţie a determinat multe din proiectele mele la Madrid, inclusiv decorarea localului Espacio Niram. Propunerea mea era să folosească „Coloana Infinitului” ca leitmotiv al ramei, însă el a stabilit că cel mai bine ar reprezenta tabloul Poarta Sărutului, deoarece don Felipe şi doña Letizia sărbătoreau cinci ani de la căsătorie. Am lucrat separat, eu tabloul şi el rama tabloului, dar, în ziua în care le-am văzut împreuna, mi-a plăcut mai mult rama lui decât tabloul meu, reuşind o replică la scară uimitor de apropiată de opera maestrului Brâncuşi.

George ROCA: Cum aţi devenit membru al Gărzii Regale Spaniole Reales Tercios? V-am văzut în unifomă alături de un înalt ofiţer superior spaniol. Ce grad vi s-a oferit? Pentru ce merite? Ce reprezintă Reales Tercios?

Romeo Niram: Nu am un răspuns concret la aceste întrebări, pentru simplul motiv că nu mi s-a explicat exact care sunt motivele, oricât de straniu ar părea. Si nu am întrebat. Eu ştiu ce am făcut de când am intrat în Spania. În ziua în care am sosit în Spania, aveam vernisaj la Institutul Cultural Român din Madrid, stabilit cu directorul Horia Barna deja din Portugalia, când Domnia Sa venise să vadă expoziţia „Brâncuşi: E=mc²”. După ce mi-am inchiriat o casă la marginea Madridului, unde puteam avea şi spatiu mare pentru atelier, am început, la doua săptămâni, să închiriez diferite spaţii în Madrid şi să organizez evenimente, în general cu caracter cultural. Doar după ce am cunoscut mai mulţi artişti, am introdus în program şi expoziţii de artă, dar întotdeauna colective. Nu a durat mult şi au apărut intelectuali spanioli la evenimente, scriitori, filosofi, critici de artă şi literari, jurnalişti şi, inevitabil, au început să îşi facă apariţia şi artiştii. Tipăream pliante şi le împărţeam la teatre, la galerii, la biblioteci, la librării. Organizam aceste evenimente cu sprijinul Agenţiei Defeses Fine Arts şi colectivul de redacţie al revistei Niram Art. Românii au început să apară mai târziu, o data cu deschiderea localului Espacio Niram şi începerea colaborării cu directorul ICR Madrid, Horia Barna, care cunoştea mare parte din intelectualii şi artiştii români din Spania. Apoi, a apărut, prin Agenţia Defeses Fine Arts, sprijinul presei româneşti din Spania care anunţa evenimentele şi aducea, indirect, din ce în ce mai mulţi intelectuali români interesaţi.

Totul a fost destul de rapid iar, în momentul în care am deschis uşile cafenelei literare Espacio Niram şi ale Galeriei de artă Nicole Blanco (nume „împrumutat” de la sora mea, într-o seară, stând de vorbă cu fundatoarea galeriei din cadrul Espacio Niram, criticul de artă Begoña Fernandez Cabaleiro, alături de criticul Dan Caragea), cunoşteam importanţi reprezentanti ai artei şi culturii spaniole.

La una din expoziţiile mele, a apărut locotenentul-colonel al Gărzii Reales Tercios, Miguel Angel Galan Segovia, care părea interesat de pictură. Nu a mai lipsit de la nici un eveniment organizat de mine, chiar dacă era într-un oraş îndepărtat de Madrid. Intr-o zi, mi-a propus să mă prezinte şefului său, locotenent generalul Manuel Fuentes Cabrera, care mi-a şi făcut propunerea să intru în organizaţia Reales Tercios cu gradul de locotenent. Ca un detaliu interesant, în acea zi, pe masa generalului, erau fotocopii de la toate documentele şi diplomele mele, unele pe care nici eu nu le mai am. După câteva zile, am primit oferta să fac primul tablou pentru Casa Regală. După câteva minute de negocieri, am acceptat.

La şase luni după acel eveniment, predasem deja tabloul şi am fost decorat în cadrul întâlnirii anuale a Gărzii. Reales Tercios, vechi ordin cavaleresc, este un corp de elită, cu o îndelungată tradiţie, fiind creat în sec. al XVI-lea, şi aparţine de Ministerul de Interne, având misiunea de a sprijini şi proteja Monarhia spaniolă şi de a susţine cultura şi arta.

George ROCA: ESPACIO NIRAM, acest centru-focar al culturii româneşti din Madrid, vă  aparţine. Cafenea culturală, loc expoziţional, sală  de conferinţe… loc de întâlnire a lumii mondene artistice şi literare madrilene… unde alături de critici de artă, artişti plastici, esteticieni şi filosofi spanioli am întâlnit (am fost şi m-am convins!) şi români de acelaşi calibru, dar şi germani, israelieni, portughezi, sau britanici stabiliţi în Spania. De ce aţi considerat că este necesar acest lăcaş? Nu au fost prea mari eforturile dvs. materiale şi organizatorice? Am aflat că inclusiv mobilierul şi decoraţiunile interioare au fost create de dumneavoastră. Aţi mai colaborat şi cu alţi artişti inimoşi?

Romeo Niram: Cultura a dat Cultura a luat! Cine eram eu să nu dau Cezarului ce este al Cezarului? Tot ceea ce am câştigat până astăzi din artă am investit în cultură. Nici un efort nu este prea mare când aduce o sărbătoare. Am învăţat asta de la părinţii mei, privind truda mamei pentru sărbătorirea săptămânală, cum se cuvine, a Shabat-ului. Eu întorc zeului meu tot ceea ce el îmi dă. Nu asta înseamnă ca o persoana să îşi respecte religia?

Mă gândeam, încă de la primele evenimente organizate în spaţiile închiriate din Spania, că în templul artei, Madrid, ar trebui să avem şi noi templul nostru şi, aşa a apărut Espacio Niram la km 0 din Madrid, lângă Opera Regală. Era esenţial să avem un loc stabil, unde să poate veni uşor oricine interesat de artă şi cultură în general.

Si astăzi organizăm evenimente în „teritorii” spaniole, cum a fost cazul lansării cărţii „Pentagon”, pentru care am închiriat Centrul Cultural al Armatei, dar, având acest sediu în Madrid, putem coordona foarte bine strategia de promovare pe întreg teritoriul spaniol. Decoraţia şi întreg mobilierul din Espacio Niram a fost viziunea artistului Bogdan Ater, eu doar l-am ajutat pe el şi pe ceilalţi artişti care au lucrat sub coordonarea lui.

George ROCA: Ce proiecte de viitor aveţi?

Romeo Niram: Anul acesta îmi doresc să demarez un proiect mai larg, deschiderea unui Institut Cultural privat la Madrid. Strategia de promovare a culturii române se va face prin intermediul intelectualilor spanioli, artişti, scriitori, muzicieni. Institutul va fi împărţit în mai multe departamente: Arte Plastice, Literatura, Critică, Teatru, Premii, Patrimoniu etc. şi va fi condus cu precădere de oameni de cultură spanioli, împreună cu cei români. Cultura română este vie, pulsează, trebuie însă promovată într-un fel viu, care să atragă tineretul. Nu vreau să organizez parastase pentru Brâncuşi sau Eminescu care să nu intereseze pe nimeni. Acest institut va urma aceeaşi linie pe care a început-o Espacio Niram însă la un nivel mult mai înalt, mai bine organizat, într-un nou spaţiu fizic, cu o Bibliotecă dedicată literaturii române.

George ROCA: Spuneţi-mi o dorinţă care aţi vrea să vi se împlinească.

Romeo Niram: Aş dori să văd în toate bibliotecile şi muzeele lumii scriitorii şi artiştii români care astăzi nu există nici în enciclopedii, dar care au o valoare reala, universală.

A consemnat,

GEORGE ROCA

20 aprile 2010

Sydney – Madrid