~Cezar Adonis Mihalache: „Viaţa ca o pradă“

Viaţa lor este un blestem. Fiecare zi este o ruletă a destinului în care glonţul care îi poate secera nu este întodeauna doar acela al nefericitei întâmplări. Dezinteresul, nesăbuinţa şi lăcomia după profit a acelora care îi conduc tranformă orice intrare în şut într-o armă mortală.

Trăind cea mai mare parte a scurtei şi nedreptei lor vieţi în tabloul de neimaginat din măruntaiele pământului pe care ei îl scobesc pentru binele acelora care îi ignoră, minerii consideră, poate mult prea uşor, că pot înşela blestemul cărbunelui. Focul, cel ce transformă galeria într-un crematoriu colectiv. Şi nu se mai tem de moarte, instinctul firesc de conservare cedând astfel mult mai uşor în faţa nevoii de a pune un codru de pâine pe masă.

De aceea, minerii îşi pun propria viaţă pe locul doi, mina fiind mai presus de toate. Iar cei ce se află deasupra lor, şi la figurat şi la propriu, în birouri aşezate comod de departe de zonele de risc, îi manipulează cu ameninţări şi restricţii dure. NU, deşi pare că minerii se tem mai  mult de şefii lor decât de hidra necunoscutului care îi aşteaptă în adâncuri, nu este aşa. Minerii nu se tem. Nici măcar de moartea care îi pândeşte pentru a potoli pofta de jertfe altarului din abisul pământului. Mina. Curajul lor este ca o boală care se agaţă de existenţa lor aşa cum cărbunele le năclăie pe vecie plămânii. Căci, odată ce ai respirat cărbunele minei eşti una cu adâncul.

Nu-i poţi înţelege dacă nu ai coborât cu ei în mină. Dacă nu ai rupt frântura de codru înnegrit de colbul cărbunelui la aceeaşi masă cu ei. Rămâi doar un privitor aşezat într-o lume a confortului în care viaţa lor îţi rămâne de nepătruns.

Când au venit să-şi ceară drepturile, oamenii confortului, oameni simpli ca ei, dar trăind în confortul oraşului şi al locului de muncă în care ziua nu începe cu dacă, i-au huduit. Le-au aruncat cuvinte grele crezând că acei oameni prăfuiţi de rodul minelor sunt nişte impostori în viaţa lor de confort. I-au huiduit, deşi minerii nu au constituit, niciodată, o ameninţare pentru confortul lor de urbe.

Dar, poate că acum, în faţa tragediei de la Petrila, vom înţelege preţul pe care îl plătesc ei pentru binele nostru. Pentru lipsa noastră de griji ce ni se pare atât de firească. Poate vom înţelege că lucrurile mărunte pe care le privim cu un soi de dezgust sunt cele care au cu adevărat un preţ incomensurabil: însăşi viaţa.

Viaţa minerului este un blestem încă înainte de a se fi născut.

Este blestemul pământului rănit de hârleţele confortului nostru. Cu acest gând ar trebui să ne încheiem fiecare zi. Fiecare zi din viaţa unui miner este un sacrificiu pe altarul binelui nostru. Pentru noi, cei de la suprafaţă, ziua de mâine este într-adevăr o nouă zi din restul vieţii noastre. Pentru mineri, ziua de mâine începe cu un blestem, iar acea zi poate fi ultima din trista şi nedreapta lor viaţă.

Minerul este un om sfios. Nu vrea să deranjeze viaţa acelora pentru care se osteneşte el. Nu se pricepe la vorbe mesteşugite, iar cuvintele sale sunt aidoma simplităţii în care viaţa din cenuşiul adâncurilor, crematoriu şi mormânt la orice tremur al cărbunelui, l-a învăţat să traiască.
CEZAR ADONIS MIHALACHE