~Elena Buică (Canada): „A fi român în Canada – cu ţara în suflet. Reflecţii necesare“

O N E S T I T A T E

(Puterea unei rugăciuni)

Zilele trecute mi-am pierdut portmoneul. Eram în Scarborough. În el aveam toate cardurile şi cam $50, aşa credeam. Portmoneul nu era de regretat. Era cam obosit şi se cerea schimbat, dar încă mă mai atrăgea forma lui. Pentru cei $50 îmi părea rău. Cu inima îndoită, i-am pus la capitolul “pierderi neaşteptate”. Cardurile mă mâhneau mai mult, ştiind cât e de umblat pentru refacerea lor. Dar supărarea cea mai mare îmi venea de la dojana pe care mi-o făceam pentru propria-mi lipsă de atenţie. Mi se furişase gândul : « nu cumva acesta este un clopoţel care anunţa semne evidente ale bătrâneţii? »

Seara mi-am făcut rugăciunea: « Puterea Ta, Doamne, e mare, Te rog, fă să cadă acest portmoneu în mâna unui om cu credinţă şi onestitate şi să mi-l restituie. » Şi în sufletul meu s-a instalat nădejdea. M-am gândit apoi, că, după cum arăta portmoneul, după sumă, după fotografiile şi data naşterii, găsitorul putea uşor să-şi dea seama că banii nu prea mă dădeau afară din casă şi nici elanuri tinereşti nu-mi dădeau târcoale cam demultişor. Şi mai contam pe ceva: ştiam că în Canada oamenii sunt oneşti. În ţara din care am venit, greutăţile materiale şi, mai ales, condiţiile regimului comunist, îmbrânceau necontenit oamenii să prindă fiecare de unde poate. Acolo ar fi fost mult mai probabil să mi se ‘şterpelească’ portmoneul, decât să mi se înapoieze. Dar în Canada?! Aici este cu totul altceva. Desigur, nu trebuie  să omitem excepţiile din nicio ţară. A doua zi am tresărit la fiecare telefon. Şi în ziua următoare, steagul nădejdii încă mai flutura în mine. Pe la ora 3 pm, am zărit oprindu-se în faţa casei o maşina a poliţiei. Am sărit în sus de bucurie : « Mi-aduce portmoneul. »

La uşă se prezintă un poliţist tânăr : « Sunt Sgt. Lecours. » Îmi spune că a primit un telefon de la poliţia din Scarborough ca să mă identifice şi să mă anunţe să merg să ridic portmoneul care se găseşte la ei. Nepoţica mi-a sărit în ajutor pe post de translator. Îi spun că fiica mea se afla în Scarborough şi că se va prezenta ea să îl ridice. Poliţistul, văzând că are de-a face cu un copil şi cu o senioară cam încurcată între-ale limbii, s-a oferit să-mi vină în ajutor în continuare şi a dat telefon la liceul unde fiica mea avea ore. « Nu poate să lase copiii singuri. », i-a răspuns de la secretariat. « După ce termină ora de curs, va suna. » Poliţistul a mai stat cam 40 de minute până a luat legatura cu fiica mea. L-am invitat să vină în living şi să se aşeze : « Nu, vă mulţumesc, » mi-a spus, « eu sunt în timpul serviciului. Sunt aici să vă ajut, nu să mă odihnesc » şi a continuat să stea în picioare lângă uşă. Abia după ce i-a dat fiicei mele toate detaliile şi a anunţat postul de poliţie că se va prezenta ea, a plecat mulţumit, sigur că şi-a făcut datoria până la capăt.

La poliţie, fiica mea a luat în primire portmoneul şi a semnat inventarul cu tot ce se mai afla în interiorul lui. Pe inventar apărea că erau $97,35. « Dar mama mea avea doar $50. Persoana care a gasit portmoneul a greşit şi a pus banii lui aici, vă rog să îi înapoiaţi. » a replicat contrariată fiica mea. « Sigur, toţi banii sunt ai mamei, omul ne-a garantat asta, vă rog să semnaţi pentru toţi şi să îi duceţi mamei. » După mai multe insistenţe, a luat totul aşa cum i s-a dat şi, când mi-a adus acasă portmoneul, mi-am amintit că mai aveam într-un compartiment şi alţi bani, pe care îi credeam în altă parte.

Cu gândul să mulţumim omului cu gestul omenos, am început să-l căutam la telefon, Ki-Suk Kim, cum ne-a spus de la Poliţie. Nu l-am găsit acasă. Un colocatar ne-a spus că e la lucru şi că munceşte până la ora 10 pm. « Nu-l găsiţi nici duminică, se duce la biserică, este un om foarte credincios şi onest,  fiţi sigură că v-a dat tot ce a găsit. » Am dedus că era un om cu existenţă modestă, dar onest mai presus de orice.

Mi-am amintit de rugăciunile mele şi de încrederea pe care o am în onestitatea canadienilor. Şi mi-am zis : ce bine că pe lume sunt oameni care îţi pot da încredere în semenii tăi, care, de fapt, înseamnă încredere în viaţă. Am motive  să mă bucur că sunt cetăţean al acestei ţări, chiar dacă în suflet, în carnea şi în sângele meu port ţara în care m-am născut, chiar dacă acolo sunt atâtea neajunsuri. Canada, în schimb, este compensatoare, este acea parte cu mai mult noroc şi cu mai multă lumină.

Dincolo de caldele mele mulţumiri pentru toţi cei care au contribuit la regăsirea portmoneului meu, se află apreciarea mea pentru corectitudinea lor. « Blânda şi buna mea Canada, » cum o dezmierd mereu « sunt mândră de tine. » Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru acest însemnat dar din viaţa mea. Parcă mi-a făcut un semn aparent fără pretenţii de grandoare, dar cu multe subînţelesuri.

Dacă viaţa mea ar fi o carte, aş pune întâmplarea aceasta minoră între paginile ei, ca pe un semn de carte, care-mi arată unde am rămas cu cititul, sau, mai bine zis, cu trăitul… sau să-mi arate fragmentul asupra căruia să mai revin când am nevoie să încarc bateriile sufletului cu încrederea în oameni.
ELENA BUICĂ

Canada