~Mihail Filişanu: „Nicolae C. Paulescu -140 de ani de la naştere“

Nicolae C. Paulescu (30 octombrie 1869–17 iulie 1931), descoperitorul incontestabil al insulinei şi recunoscut ca atare de comunitatea ştiinţifică internaţională, continuă să rămână cvasi-necunoscut în ţara sa, exceptând mediile strict medicale.

Câţi dintre oamenii de rând, beneficiind de tratamentul cu insulina sau dintre cei, mult mai numeroşi, care fac gestul banal de a înghiţi o aspirină, ştiu ce-i datorează doctorului Paulescu? Câţi dintre cei care suportă o operaţie a hipofizei ştiu că procedeul întrebuinţat se numeşte, din 1906 încoace, “Procedeul Paulescu”? (Expus într-o carte celebră în Iumea medicală, apărută la Paris în 1906, intitulată “Ipofiza creirului” Câţi dintre cei care beneficiază de tratamentul anevrismelor, al glandei tiroide, al glandelor limfatice, ficatului şi splinei, de substanţe medicamentoase anestezice ori de somnifere, de cele destinate eliminărilor renale – ca să cităm doar câteva dintre direcţiile în care activitatea sa a revoluţionat de-a dreptul ştiinţa medicală – câţi dintre toţi aceştia, aşadar, ştiu ce-i datorează savantului Paulescu?

„Cauzele acestei situaţii sunt de căutat în politica naţională  falimentară pe care o practică mai-marii zilei, dar şi în felul în care mijloacele de informare în masă înţeleg să slujească valorile naţionale.”( Dora Mezdrea)

In revista VIATA MEDICALA nr.:27 (1017) anul XXI din 3 iulie 2009 prof.dr.P Nanu explica: De ce nu i s-a acordat premiul Nobel lui N. Paulescu?

„Contributia profesorului Nicolae C. Paulescu (1869-1931) la descoperirea insulinei îi preocupã pe multi dintre locuitorii României de azi. Dovadã este faptul cã numele savantului e mentionat în zeci de mii de documente catalogate de Google.com. Activitatea savantului român este discutatã în 34.600 din aceste documente în legãturã cu premiul Nobel pentru Medicinã ori Fiziologie din 1923, acordat, pentru purificarea insulinei si introducerea ei în clinicã, cercetãtorilor Frederick Grant Banting (1891-1941) si John James Rickard Macleod (1876-1935), de la University of Toronto. În 4.190 de articole sau blog-uri se indicã cu certitudine cã Banting si Macleod i-au furat lui Paulescu premiul Nobel. Iatã unul din aceste comentarii, scris ca rãspuns la un articol publicat de curând într-un cunoscut cotidian bucurestean (Ionel Vãduva, Inventatorii români au revolutionat lumea, Evenimentul Zilei din 1 februarie 2009):
„Ati omis pe savantul romin PAULESCU – care a descoperit INSULINA, inventie furatã de doi canadieni, care au si luat premiul Nobel. Asta este cea mai mare inventie a secolului, care a salvat de la moarte bolnavii de diabet. Astazi, este recunoscut Paulescu ca descoperitor al INSULINEI, dar, Nobelul, l-au luat hotii mai smecheri din Canada. Si asta, pentru ca nu stim sa ne recunoastem si sa ne protejam valorile (Vizitator, duminicã, 1 februarie 2009).”
Nu stim cât de rãspânditã este aceastã opinie printre cititorii sãptãmânalului „Vieta medicalã”, dar persistenta ei în spatiul public creat de internet cere o evaluare atentã a procesului care a dus la selectarea lui Banting si Macleod, si nu a lui Paulescu, pentru Premiul Nobel, în 1923. Motivul fundamental a fost prezentat în ultima carte a dlui dr. Francis Ion Dworshak, recenzatã în ziarul nostru („N. C. Paulescu si insulina: Triumf si Agonie.” Criterion Publishing, Bucuresti, 2008).
Pe scurt, Paulescu nu a primit Premiul Nobel pentru cã nu fost niciodatã propus pentru aceastã distinctie. „Ca sã-l propunã pe Paulescu – scrie dr. Dworshak – nu s-a sinchisit nimeni în propria lui tarã dar nici în Franta, unde lucrãrile lui erau cunoscute. Este trist si dureros” (op. cit. p. 93).
În cele ce urmeazã, vom descrie în detaliu competitia pentru premiul Nobel din acel an.
Laureatii Premiului Nobel pentru Medicinã ori Fiziologie sunt alesi de cei 50 de membri ai Adunãrii Nobel de la Karolinska Institutet din Stockholm (Suedia). În fiecare an, sase membri ai Adunãrii formeazã Comitetul Nobel pentru selectionarea candidatilor. Nici un candidat nu se poate autopropune pentru premiu. Nominalizãrile sunt fãcute de persoane invitate de Comitetul Nobel. Aceste persoane apartin urmãtoarelor categorii: membrii Adunãrii Nobel de la Karolinska Institutet; membrii suedezi si strãini ai sectiei de stiinte medicale ai Academiei Regale de Stiintã din Suedia; laureatii Premiului Nobel pentru Medicinã ori Fiziologie; persoanele cu rang de profesor la facultãtile de Medicinã din Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda si Islanda; persoane cu rang de profesor la sase facultati de Medicinã din afara tãrilor scandinave; savanti de la alte institutii, la alegerea membrilor Adunãrii Nobel.
Pentru Premiul Nobel în Medicinã ori Fiziologie din 1923 s-au primit nominalizãri de la 118 persoane. Macleod a fost propus de George Neil Stewart (1860-1930), profesor de medicinã experimentalã si fost profesor de Fiziologie în Cleveland. Stewart era scotian si îl cunostea de mult pe Macleod, care îl urmase ca profesor de Fiziologie în Cleveland între 1903 si 1918. Banting a fost propus de George Crile (1864-1943), chirurg celebru din Cleveland, cunoscut mai ales pentru efectuarea primei transfuzii de sânge în Statele Unite si de fiziologul Francis Gano Benedict (1870-1957), de la Harvard Medical School din Boston, care studiase tulburãrile respiratorii din diabet. Banting si Macleod au fost propusi împreunã de August Steenbergh Krogh (1874-1949), profesor de zoofiziologie la Universitatea din Copenhaga si laureat al Premiului Nobel în 1920 pentru descoperirea mecanismelor prin care circulatia în arteriole si capilare se adapteazã nevoilor metabolice ale tesuturilor pe care le nutresc. Krogh îl gãzduise pe Benedict la Copenhaga în 1907 si se întâlnise în 1922 la Toronto cu Banting si Macleod.
Arhiva Nobel cercetatã pentru acest articol nu dezvãluie nici o indicatie cã lista celor invitati sã nominalizeze candidati pentru Premiul Nobel, 1923 ar fi inclus una sau mai multe personalitãti medicale din România. Pe de altã parte, multi dintre cei care au rãspuns invitatiei de a nominaliza erau din Franta. Nu mai putin de 19 dintre ei l-au nominalizat pe Georges-Fernand Widal, cel care descoperise metoda de diagnostic a febrei tifoide si descrisese pentru prima datã (împreunã cu Georges Hayem) anemia hemoliticã dobânditã. Alti patru savanti francezi l-au nominalizat pe Albert Calmette, care izolase, împreunã cu Guerin, forma atenuatã de Mycobacterium (BCG) folositã prima datã în 1921 pentru vaccinarea nou-nãscutilor la Spitalul Charité din Paris. Unul dintre cei care l-a propus pe Calmette a fost chiar Camille Guerin. Majoritatea celorlalte nominalizãri au avut si ele un caracter national sau personal: 13 savanti din contigentul englez l-au propus pe neurofiziologul Charles Scott Sherrington (avea sã primeascã premiul Nobel în 1932), iar Camillo Golgi, care luase premiul în 1906, l-a numit pe nepotul si colaboratorul sau Aldo Perroncito. Ca o curiozitate ne apar cele douã nominalizãri germane ale lui Otto Fritz Meyerhof, cãruia i se decernase Premiul Nobel cu doar un an înainte.
Nominalizãrile lui Banting si Macleod au fost fãcute de patru savanti prestigiosi care se cunosteau între ei si/sau erau apropiati profesorului Macleod. Nicolae Paulescu nu a primit Premiul Nobel pentru cã nu a fost niciodatã propus pentru aceastã distinctie. Niciunul dintre colegii lui din România nu pare sã fi fost invitat de Comitetul Nobel sã participe la acest proces, iar cei care ar fi putut sã-i aprecieze realizãrile în Franta au preferat sã numeascã cercetãtori bine-cunoscuti în propria lor tarã. „

Hipocrat spunea: ” Medicul nu trebuie sa fie medic numai prin titlul sau ,ci si prin faptele sale, caci altfel nu seamana decat cu figurantii care apar in tragedii;ei au aparenta,masca si imbracamintea actorilor,fara sa fie actori…” Astfel si  intre Banting si Macleod  care sunt laureati numai prin titlul lor si numai Nicolae C Paulescu se poate considera laureatul Premiului Nobel prin realizarile lui.

MIHAIL FILISANU