~Aviu Ştefan Teompa: „…Vino la Putna, dacă ţi s-a făcut dor de Ştefan“

Bucovina,  locul unde s-a născut şi s-a creat istoria. Nicăieri pe tot pământul românesc nu se află pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de istorie românească,  scria Dimitrie Onciul cu referire la Bucovina.

            O istorie mult prea presărată de lacrimi, chiar pentru paginile ei de glorie. Lacrimi care au creat sute şi mii de legende nemuritoare, în jurul unor eroi care vor dăinui tot atâta timp cât pe aceste meleaguri va dăinui viaţa.

Ştefan cel Mare şi Sfânt întruchipează în sine simbolul conducătorului şi al eroului adevărat. Cultul lui s-a zămislit spontan, fără a fi dirijat de către autorităţi, fără a fi impus. Acest domn a purtat în sine  harul dumnezeiesc şi carisma de a conduce cu adevărat oameni şi popoare. El a fost pentru supuşii săi omul providenţial, trimisul lui Dumnezeu, unsul lui Dumnezeu. Ştefan n-a fost un despot. Permanent îl întâlnim sfătuindu-se cu boierii ţării, cu bătrânii şi înţelepţii neamului. Vorba lui e cumpănită, înţeleaptă şi este lege sfântă pentru orice muritor. Aşa l-a socotit poporul dintotdeauna şi i-a conturat astfel imaginea de conducător ideal. Ştefan ne învaţă un lucru esenţial: conducătorul ideal se naşte, nu se face. Iar el a fost născut pentru a fi conducător.

Concepţia creştină despre lume şi viaţă, credinţa şi frica de Dumnezeu îl feresc de excese, de alunecări spre despotism. Ceea ce face pune sub semnul îndoielii. Numai lui Dumnezeu i se cuvine dreptul de a judeca şi aprecia cu adevărat faptele omeneşti şi Ştefan este conştient de aceasta. O asemenea gândire îi înfrumuseţează chipul şi-i eternizează imaginea. Conştiinţa că el este “prin mila lui Dumnezeu domn al Moldovei” numai pentru a apăra ţara şi a o cârmui atât cât va permite Dumnezeu, îl feresc pe domnitor şi de patimi nesăbuite ori de interese personale exagerate. Un asemenea om consideră domnia un act de sacrificiu şi de jertfă pe altarul unor cauze sfinte. Ştefan cel Mare se comportă ca un ţăran moldovean vrednic şi gospodar, căruia i s-a dat în administrare o moşie ceva mai mare decât a lui şi aceea se numeşte Ţara. Ştefan cel Mare este lumina ce luminează întunericul veacului său şi reflectă razele sale peste multe veacuri de aici încolo. Mulţi domni a avut poporul român şi fiecare a avut particularităţile sale, calităţile şi defectele, frumuseţile şi urâţeniile sale, locul său în istorie; Ştefan cel Mare şi Sfânt este domnul domnilor români, fiindcă este mai presus decât toţi, fiindcă pe piedestalul lui nu s-a putut urca nimeni, fiindcă a fost prea înalt. Ştefan cel Mare se proiectează în conştiinţa poporului român undeva între cer şi pământ, precum semizeii păgânătăţii antice.

Ne place când îi citim istoria. Ne place, fiindcă simţim din adâncul sufletului nostru zămislindu-se conştiinţa că prin el am fost şi noi ceva în istoria lumii. Ne bucurăm când îi citim sau îi povestim istoria până la un punct. Atunci când ne apropiem de anul morţii lui, o durere ne cuprinde, o durere ca la pierderea unei fiinţe dragi  sufletului nostru, unei fiinţe înrudite cu noi. Au trecut mai bine de cinci sute de ani de atunci, dar oricine lăcrimează, când vorbeşte de moartea lui Ştefan cel Mare, când se află în faţa mormântului său. Ştefan ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna în viaţă, în mijlocul neamului său, ca să-l conducă prin hăţişurile lumii şi ale istoriei. Era prea mare, prea maiestuos întru slava lui, prea ne învăţasem cu el la cârma ţării, ca să putem accepta gândul că el nu mai este. I-am clădit o aureolă de sfânt, i-am redat veşnicia prezenţei în istoria reală a ţării şi a lumii, fiindcă altfel ne simţeam orfani, copii ai nimănui pe drumurile lumii. Ştefan este un reper în viaţa neamului românesc, este un sprijin, este o identitate, este însuşi simbolul nemuririi noastre.

 Când locurile natale îţi trezesc amintiri care te copleşesc. Când singurătatea printre străini ţi–a invadat sufletul. Când simţi nevoia să-ţi aminteşti de strămoşi şi să retrăieşti pe viu istoria neamului din care nu ai uitat că faci parte, poposeşte în sonoritatea dulce a Ţării de Sus. Vei redescoperi de fiecare dată realitatea legendară şi istorică a marelui voievod al Moldovei. Principesa Marta Bibescu scria: Ştefan este şi astăzi în Bucovina stăpânul netăgăduit al ţării. El domneşte singur. El se află peste tot. Această prezenţă în absenţă, această viaţă ce urmează dincolo de moarte.

 Ştefan cel Mare a fost cinstit şi iubit, aproape venerat dintotdeauna. Cine n-a fost la mormântul lui, la Putna, chiar şi înainte să fie canonizat, şi n-a simţit că acolo se petrece, totuşi, ceva care ţine nu de un simplu mormânt al unui domnitor care a făptuit în viaţa lui lucruri măreţe care a făcut cinste neamului românesc, îi este mai greu să accepte sfinţenia voievodului.

Ascunsă în nordul Bucovinei, mănăstirea Putna e prima şi cea mai importantă ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Învăluită în mister, ea păstrează ascuns şi astăzi adevărul întemeierii ei. Una dintre legende spune că Ştefan cel Mare ar fi construit mănăstirea în urma unei înfrângeri. Rătăcind, ar fi dat de bătrânul Daniil care l-a primit în chilia lui, l-a hrănit şi l-a miezul nopţii i-ar fi arătat un loc sfânt, de unde s-ar fi văzut îngeri. Acesta, i-a spus că trebuie să construiască o mănăstire acolo, dacă vrea să îi învingă pe  vrăjmaşi. Tot legenda spune că Ştefan a făgăduit construcţia mănăstirii şi a doua zi s-a dus la luptă, de unde, ar fi plecat victorios.

Chiar dacă întemeierea mănăstirii Putna, e la limita dintre legendă şi adevăr, un lucru sigur e că veghează acele ţinuturi de peste cinci secole, timp în care a trecut prin numeroase încercări.

Poporul nostru a păstrat neîntrerupt vreme de cinci secole candela aprinsă la Putna, locul odihnei veşnice întru slava marelui Ştefan,

În numele virtuţilor marelui voievod, …vino la Putna …, nu e un îndemn, e o poruncă pentru a nu deprinde reflexul ignoranţei faţă de istorie şi trecut. Abia atunci,  poţi înţelege cât adevăr cuprinde marele poet Eminescu în frază memorabilă pentru posteritate rostită cu prilejul sărbătorii de la 14-16 august 1871 la Putna  Să facem din Putna, Ierusalim al nea­mului românesc şi din mormântul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale!

Orice pelerin prin acele locuri le poate admira, căci Putna este locul unde orice suflet de român se cutremură, se smereşte şi  se închină,  precum la Alba Iulia, Mecca neamului românesc.

profesor TEOMPA AVIU ŞTEFAN