~Ion Mischeva: „Alegerile trec, promisiunile rămâ“ (1)

Un bun amic, îmi dădea de înţeles că în situaţia actuală, postelectorală, se cuvine să adoptăm o indiferenţă necesară  stării noastre de sănătate, ca să reuşim „să ascultăm vorba înţeleaptă a unui bătrân şi să ne pierdem în ochii iubitei”.

Astfel pusă problema, nu pot să nu-i dau dreptate. Dar făcând distincţie între mere şi pere (ambele fructe, totuşi) şi punând pe cântar doar conjuctura politică de dinainte şi de după  alegeri, cred că e o eroare să lăsăm mâinile în jos. Sigur, după senzaţia de uşurare (ai noştri au câştigat!), urmează acea iminentă exasperare (dar ce-am câştigat noi din asta?). Încă un motiv în plus pentru a nu ne considera scutiţi de îndatorirea civică şi de a-i ţine din scurt pe cei cărora le-am acordat votul. Altminteri, e ca şi cum unei domnişoare nu i-ar păsa ce băiat o dezvirginează, de parcă şi-ar fi luat de-o grijă. Comparaţia nu e întâmplătoare, în special pentru cei care au votat pentru prima dată la parlamentare, mai ales că, statistic vorbind, tinerii se dezamăgesc uşor în politicieni.

În mare măsură, suntem îndreptăţiţi să fim dezgustaţi, dar din momentul în care am intrat în horă, am face bine să dansăm. Bineînţeles, nu în regim non-stop, dar măcar – stand-by; nu obsedaţi de acest subiect, dar preocupaţi de el. Absorbiţi de politică, s-ar putea nici să nu obsevăm cum viaţa trece pe lângă noi, dar indiferenţi faţă de această „damă cu capricii” (M. Gorbaciov), riscăm să nu ne dăm seama că, volens-nolens, ea face parte din viaţa noastră.

1) Mascaradă de(spre) 2 lei

În disputa dintre tânărul primar şi vârstnicii locuitori ai capitalei, am ascultat-o atât pe laia, cât şi pe bălaia şi am înţeles că  portavocea protezelor, Laguta Maia, a apărut în prim-plan ca în zicala „oaia face, capra trage” (foloasele, evident). Acest arhanghel al cârjelor poleite, căci vorbeşte doar în numele pensionarilor de lux din Chişinău, ca o veritabilă actriţă a teatrului de bulevard, a profitat de ocazie şi a strâns mulţimea gârbovită timp de trei zile pentru a-şi aduna capital electoral. Erijându-se în postura de avocat al bătrânilor, nici pomină să apeleze la vreo instanţă de judecată, ca într-o societate civilizată, ci şi-a montat spectacolul ieftin, am putea zice, de doi lei (dar totuşi scump, căci blocarea circulaţiei pe artera principală a adus prejudicii însemnate municipalităţii), în faţa Primăriei. Dar să lăsăm bufonii.

2) „Chirtoacă-primarul” crede că  nu v-a ajunge „Chirtoacă-pensionarul”?

Sau, mai exact, cum îşi va explica sie, peste câţiva ani, edilul capitalei, controversata decizie?

Din start, trebuie precizat că nu lui Chirtoacă i se cuvine de turnat cenuşă în cap. Nu el a votat majorarea taxei la călătoria cu transportul public şi tariful la apă, ci consilierii. Dar întrucât el a aprobat această hotărâre, fără a se împotrivi, să nu-l credem uşă de biserică. Iar dacă responsabilitatea îi revine doar în parte, atunci răspunsurile trebuie să ni le ofere în totalitate.

Mai întâi, ce zic ambele tabere? Primarul spune că întreprinderile „Apă-Canal” şi „Reţelele de Transport Electric din Chişinău” (în continuare – RTEC) înregistrează deficite bugetare, fapt ce explică multiplele scurgeri din reţeaua de distribuţie a apei şi uzarea mijloacelor de transport în comun. Implicit, serviciile prestate sunt de calitate modestă la momentul actual. Partea cealaltă a baricadei afirmă că pierderile din conducte e consecinţa proastei gestionări, şi nu a vechimii (de parcă nu se spărgeau ţevile şi atunci când era comunistul Ursu sau Iordan primar), iar starea în care se află troleibuzele şi autobuzele se datorează celor ce nu ştiu să păstreze bunul public. Până aici e clar. Un alt argument invocat de edilul capitalei sunt diferenţele la tarifele la apă. Prin urmare, la Edineţ, locuitorii achită 17 lei pentru 1 m³, la Basarabeasca – 13 lei, iar la Kiev – 24 lei (convertiţi din hrivne). Drept contraargument serveşte faptul că majorarea nu a fost eşalonată, ci una „radicală” (preţul s-a dublat de la 5 la aproape 10 lei pentru 1 m³).

Acestea fiind datele problemei, să despicăm firul în patru: situaţia celor două întreprinderi municipale este gravă, iar pentru a nu deveni cronică, se impunea o imediată (şi chiar – o radicală) intervenţie. Ceea ce s-a şi făcut, după lungi amânări (vreo 12 şedinţe ale consiliului au fost suspendate, fie în lipsă de cvorum, fie din alte motive), dar, din păcate, fără anestezie. Ştiindu-se că persoanele în etate din Chişinău, majoritatea rusofone, nu prea-l au la inimă pe Chirtoacă, ca urmare a unei dezinformări evidente, era necesară o mai amplă pregătire a terenului. Dar pentru că a lipsit gimnastica, se putea ajunge şi la oase rupte în acea dimineaţă (de marţi, dacă nu greşesc).

În ceea ce priveşte majorarea tarifului la apă, această decizie mi se pare justificată, pentru că un serviciu bun costă bine, de aceea nu m-a mirat revendicarea unei protestatare: „de ce se scumpeşte preţul la apă? Nu era mai bine să fie 2 lei şi copeici?”. După această logică, de doamnă care se vrea fată mare, ar trebui să cerem (nu ştiu cui) ca biletul de troleibuz să coste 50 de bani, iar pâinea să poată fi cumpărată cu 14 copeici (ca pe vremuri).

Revenind la taxa pentru călătorie, ceea ce deranjează este inflexibilitatea faţă de pensionari (la rândul lor, rigizi). În replică, se poate spune că cei de la ţară nu au avut un asemenea privilegiu (dar nici aceleaşi preţuri ca în capitală) şi că se vor da compensaţii în valoare de 70 de lei bătrânilor cu un venit de până la 1.400 lei (cam cât e cosul minim de consum). Lăsând la o parte impedimentele, cum ar fi birocraţia inerentă sau insuficienţa sumei compensate (cu aceşti bani achiţi pentru 35 de zile doar drumul dus cu troleibuzul, nu şi întors; fără a pune la socoleală călătoria cu autobuzul, la preţul de 3 lei), să privim în ograda vecinului. Astfel, în toate capitalele europene, pensionarii sunt scutiţi de achitarea taxei în transportul în comun.

Prin urmare, consider că o soluţie de compromis ar fi fost fie oferirea posibilităţii de a alege între abonamente sau compensaţii, fie stabilirea taxei în valoare de 1 leu pentru pensionari. Dar alta a fost hotărârea luată de consilieri, de care vor trebui să răspundă la momentul potrivit. De ce nu trebuie blamaţi chiar a doua zi? Deoarece timpul va arăta dacă au avut sau nu dreptate şi dacă această investiţie a fost justificată. Puţintică răbdare, vorba lui Caragiale.

Totodată, resping categoric expresia: „vor să se îmbogăţească  pe seama pensionarilor”, pentru că urmând acest fir al gândirii, reiese că, prin facilităţile pe care lea-u avut, pensionarii se fac vinovaţi de starea deplorabilă a celor două întreprinderi.

2) Comsomoliştii reprezintă tineretul Chişinăului?

Ştiam că maşinile propagandistice ale comuniştilor lucrează bine, una din ele fiind chiar unsă din banii publici, dar să acorzi 15 min. din cel mai urmărit buletin de ştiri unui singur subiect şi încă să-l prezinţi într-o manieră tendenţioasă, e de-a dreptul „made in Moldova”. Până şi sistemul meu de imunitate la aceste toxine mediatice, combinat cu derâderea în care iau ştirile furnizate de „Net i net” începea să pălească în faţa tonului grav al prezentatorilor. Evident, băieţii cunosc Pentru Ce Rai Muncesc şi se pricep în a monta cadrele în aşa fel încât să pară că a venit iadul pe pământ odată cu formarea noii guvernări. În fine, privind din interes, am fost informat că membrii Uniunii Tineretului Comunist reprezintă întregul tineret al Chişinăului şi că aplicarea noului tarif nu a început de pe întâi octombrie, căci s-a sărbătorit ziua persoanelor în etate. O fi fost, dar pensionarii au călătorit gratuit nu din acest considerent, ci pentru că angajaţii RTEC aniversau ziua lor profesională. Altfel spus, ce are ştampila primarului cu coada vacii?

Revenind la tinerii Kişineovului, înarmaţi cu garoafe şi cu pancarte apocaliptice („E doar începutul”), aceştia au dat recent dovadă de instigare la răzmeriţă, la nesupunere. Dânşii, apelând cu demersul de „boicotare” a achitării taxei de către toate categoriile sociale, îmi confirmă supoziţia că apariţia în ultima vreme a mai multor provocatori în transportul public nu este întâmplătoare. Cu alte cuvinte, şi-au cam dat arama pe faţă.

2) În loc de concluzii

Îngrijorător e faptul că veniturile unei persoane, în special a celor vârstnici, nu suferă aceleaşi majorări ca şi cheltuielile. Or, reacţia furibundă a unor bătrâni pare cel puţin întârziată, întrucât au tot fost hrăniţi cu promisiuni sau, în cel mai bun caz, cu terci gratuit de 9 mai. Asta în condiţiile în care vechea guvernare a cam lăsat moştenire doar datorii. Şi, colac peste pupăză, moldoveanul, indiferent de colaratura politică, are stomac.

Un alt subiect ce mi-a atras atenţia este cel referitor la disciplina „istorie”, predată în învăţământul preuniversitar. Nu e un secret că „istoria românilor”, fiind transformată (a se citi: mutilată) de comunişti în „istorie integrată”, urmează a reveni la normalitate precum un râu în albia sa. Tovarăşul Stepaniuc (cu care am avut o polemică la prima ediţie a concursului republican Patrimoniu naţional – parte componentă a patrimoniului european, desfăşurată în 2008, în incinta liceului L. Deleanu), afirmă că decizia redenumirii cursului cu sintagma „istoria românilor” ar fi o eroare politică, iar tovarăşul Petrenco susţine că fosta guvernare, prin formularea „istoria integrată” a depolitizat disciplina. Păi dacă obiectul de studiu a fost depolitizat, cum poate redenumirea lui să fie o eroare politică? Şi mai ales, cu ce îi afectează pe profesori şi pe elevi această modificare, dacă ea va fi o greşeală a politicienilor? Important e să nu fie o gafă deontologică, didactică.

Iar dacă ne gândim că principiul de istorie integrată presupunea sintetizarea materialului chiar şi cu preţul multiplelor omisiuni, atunci revenirea la două discipline („istoria universală” şi „istoria românilor”) nu poate decât să îmbogăţească cunoştinţele elevului studios şi să-i bucure pe profesorii respectabili. Ba mai mult, tovarăşul Petrenco, un pasionat al sistemului educaţional românesc, uită să spună că liceenii din dreapta Prutului au de susţinut obligatoriu o probă de bacalaureat la „istorie”, în timp ce la noi s-a oferit prioritate altor discipline.

Totodată, s-a replicat că nici măcar cetăţenii români nu au disciplina „istoria românilor”, ci pur şi simplu „istorie”. Just, dar aceştia nu s-au aflat sub ocupaţie sovietică şi nici n-au fost supuşi unei acerbe politici de deznaţionalizare (de aceea, noi am putea avea ca reper ţările baltice). Dar argumentul forte este că manualele de la Bucureşti, spre deosebire de cele de „istorie integrată”, nu sunt pline de inexactităţi (de citate rupte din context) sau de aberaţii, cum că regimul lui Antonescu ar fi fost nazist sau că Chişinăul se face vinovat de declanşarea războiului de pe Nistru.

Relevantă  în acest context este poziţia Partidului Democrat. Astfel, Marian Lupu a afirmat, într-un interviu în exclusivitate pentru agenţia Omega, că în această chestiune urmează să fie luat în considerare „caracterul policultural al societăţii”, unde „majoritatea absolută a populaţiei se identifică drept moldoveni”. În primul rând, sunt nevoit să remarc această exprimare neghioabă a politicianului cu accent dâmboviţean, căci parcă ar suna mai bine – „caracter multicultural”. În al doilea rând, de unde şi până unde se bat cap în cap noţiunile de „moldoveni” cu cea de „istoria românilor”? Sunt perfect complementare, ţinând cont că mult mai mulţi moldoveni (mai ales în dreapta Prutului) se consideră români decât cei care încă nu au realizat acest lucru (consecinţă a peste 150 de ani de ocupaţie ţaristă şi sovietică). În fine, nu putem exclude nici versiunea unui bluf, al unei păcăleli, prin care dl Lupu ar încerca să inducă în eroare deputaţii comunişti în eventualitatea obţinerii celor 8 voturi „de aur”.

Şi fiindcă nu puteam omite următorul subiect precum tovarăşul Stepaniuc Marea Unire, mă voi referi la Mihai cel Ghimpu. Domnia sa, prin faptul că şi-a recunoscut apartenenţa la etnia română, a reuşit să-i suscite pe unii alogeni şi doar să-i aţîţe pe conaţionalii băştinaşi.

Pe de o parte, asemenea afirmaţie putea fi apă la moara psihozei comuniste, a panicii create încă  din campania electorală şi manifestată prin inocularea ideii că dacă vor învinge liberalii românii vor trece Prutul pe tancuri, că nu se vor mai achita pensiile, că va dispărea Republica Moldova ca stat etc. Pe de altă parte, această mărturisire nu i-a surprins pe cei cu conştiinţa naţională neatrofiată, ba chiar i-a deranjat, în sens că nu era prevăzut să se treacă de la vorbe la fapte.

Pe lângă minorele imperfecţiuni ale persoanei sale, dlui Ghimpu i s-a reproşat mai mult şi mai mult (până acum, cel puţin) lipsa de inspiraţie în intenţia de nominalizare a celui de-al doilea nepot al său, Cornel Ghimpu, la postul de guvernator al Băncii Naţionale. Dar pentru că s-a tras sfoară-n ţară, iar gura lumii nu are funcţie auditivă, au şi apărut basme cu zmeul Mihai, hapsân de mălai. Ce mai contează că dl Cornel Ghimpu chiar ar fi o persoană potrivită pentru un asemenea fotoliu, mai ales că activează în calitate de prim-vice-preşedinte al celei mai prestigioase bănci private din republică (n-o s-o nominalizez ca să nu fiu invinuit de publicitate mascată), care deţine cel mai mare capital valutar de pe piaţa internă. Dar întrucât oamenii sunt cei care sunt, iar prejudecăţile lor nu au margini, decizia de a nu se lăsa pradă tentaţiei la scutit pe spikerul Parlamentului de un pas călcat strâmb.

În fine, ultima găselniţă la adresa lui Mihai cel Ghimpu îl prezintă drept un incult, fapt pe care îl pun la îndoială. Sigur, dumnealui are un stil al său de exprimare, nu tocmai literar, dar dacă e să mă întrebaţi, să ştiţi că prefer un preşedinte agramat decât unul beat… (va urma)

ION MISCHEVCA