~Elena Armenescu: Cetatea Soarelui „La Ziduri”

Date istorice generale

Muntenia reprezintă teritoriul din sudul României, situat între râul Olt şi Milcov, care alături de teritoriul de dincolo de Olt până  în vecinătatea Banatului – numit Oltenia în evul mediu constituiau Ţara Românească. Ea este străbătută de mai multe ape curgătoare, de-a lungul cărora ştim că din cele mai vechi timpuri, din perioada primitivă au fost descoperite aşezări omeneşti, apa fiind condiţia esenţială a vieţii, oferind totodată peşte pentru hrană. In acest sens există numeroase dovezi arheologice în tot sudul şi vestul  Munteniei, unde se găsesc numeroase urme de locuiri geto-dace databile în sec. II-I î.Hr.

Primele urme materiale lasate de oamenii care au locuit aici, au fost gasite în aluviunile râului Vedea. Neoliticul este reprezentat prin asezarile de la Dulceanca si Blejesti (Cultura Gumelnita). Descoperirile de la Peretu – localitate aflată în apropierea oraşului Roşiorii de Vede – au scos la iveala un important tezaur traco-getic (sec.V-III î.Hr.), iar cele de la Zimnicea au evidenţiat o aşezare geto-dacă (sec. IV î. Hr.).

În ultima vreme când populaţia este mai informată cu privire la importanţa sesizarii  şi declarării vechilor vestigii şi tezaure în raport cu perioadele anterioare, s-a înregistrat o creştere spectaculoasă a acestora.De pildă ultima descoperire care a devenit şi obiectul unei expoziţii din oraşul Alexandria din luna mai 2009 este reprezentată de inelul plurispiralic descoperit la Măgura. El prezintă unele analogii cu piesele descoperite la Bălăneşti şi Sprâncenata, jud. Olt sau Popeşti, jud. Giurgiu. Această piesa de muzeu se aseamănă cu braţările plurispiralice cunoscute în lumea geto-dacă. De altfel, acest tip de inel este considerat, după unele opinii, a fi reprezentarea miniaturală a braţării plurispiralice din zona Sarmizegetusa Regia (despre care cei cunoscători afirmă că au avut şi un rol de captatoare energetice, fortificând puterile celor care le purtau. Cu mâinile îndreptate spre cer, invocându-l pe Zamolxe, tarabostes (nobilii), conducătorii militari, deveneau mai puternici, mai încrezători în forţele lor aliate cu cerul).

Analogiile decorului, în formă de palmete, realizat prin ştanţare, dar şi a terminaţiilor verigilor, respectiv cu protome în formă  de cap de şarpe, sunt evidente în cazul brăţărilor descoperite şi în vestul Munteniei, la Bălăneşti, jud Olt  ori Corbii Mari şi Rociu, jud. Argeş

Tezaurul descoperit la Măgura poate fi înscris într-un contex mai larg al descoperirilor arheologice din zonă şi contribuie totodată la completarea imaginii generale a epocii geto-dace din Muntenia.

Castrele de la Putineiu si Islaz, puternica cetate Turris (Turnu) ca şi cea de la Sucidava de pe Olt reprezintă vestigii aparţinând perioadei romane.

De-alungul vremurilor, peste teritoriul României au trecut, oprindu-se mai puţina ori mai multă vreme, dar totdeauna năvălind dinspre Rasarit: Huni, Goti, Ostrogoti, Vizigoti, Gepizi, Avari ; din secolul VI: Slavi ; din sec. VII : Bulgari; din sec. IX : Unguri, din X-XI : Cumani, Pecenegi, din sec… XIII : Tatari

Recent, graţie cercetărilor doamnei arheolog şi filolog. Viorica Enăchiuc a fost decodificată o scriere din vechime – un Codex – scriere arhaică atribuită geto-dacilor. Chiar de au existat hrisoave ele au fost distruse de flăcările incendiatorilor ce prădau satele apoi le dădeau foc. Băştinaşii se retrăgeau în păduri… mi-amintesc cum bunica m-a dus la un izvor ascuns în pădurea Bucov, numit “La buduroi” care era un izvor secret şi le asigura strămoşilor apa când satul era ocupat de năvălitori. În păduri, năvălitorii nu intrau pentru că le era teamă. Posibil să fi încercat dar cei ce se încumetau nu se mai întorceau. Bştinaşii răsăreu din pământ, din bordeie ori erau  ascunsuşi în înaltul copacilor de unde săreu cu bâtele pe ei!

Satul Tătărăştii de Sus, exista menţionat în secolul al XVII–lea, deoarece sub domnia lui C. Mavrocordat, la 1741, apare trecut în lista satelor, ca sat mare şi populat.
După alte surse ar fi menţionat încă din 1538.

Cităm date de la începutul secolului al XX-lea după  Marele Dicţionar Geografic vol.V,1902

Structura comunei în anul 1902

Populaţie 734 locuitori;

O şcoala mixtă;

O biserică întreţinută de comună şi de locuitori, servită de un preot şi un cântăreţ

O biserica întreţinută de proprietar şi servită de un preot şi doi cântăreţi. Aceasta are deosebită importanţă istorică. Este clădită în felul mănăstirilor, înconjurată pe toate părţile de ziduri groase, cu turnuleţe în dreapta şi în stânga, fiind un adevărat bastion. A fost zidită de strămoşii actualului proprietar şi în urma cutremurului cel mare de la 1802, s-a dărâmat şi s-a construit lângă dânsa biserica actuală. Clădirile dimprejur ar data de mai bine de două secole. În interiorul bisericii se află mormântul boierului Anghelache Amira, îngropat acolo la 1798.

Cetatea Soarelui „La Ziduri”

Cum este uşor de înţeles, Valea Teleormanului este locuită din cele mai vechi timpuri. Răul Teleorman care curge între râurile Argeş şi Olt (aproape paralel cu ele) se uneşte cu râul Vedea si îşi continuă drumul spre marele fluviu al Europei- Dunărea -. În aşezările situate de-a lungul râului au fost făcute descoperiri arheologice şi monetare. Pot fi amintite tezaurele de la Orbeasca de Sus, Poroschia şi Alexandria dar şi descoperirile de monede izolate de la Olteni, Orbeasca de Jos, Lăceni, Trivale şi Valea Părului.

Despre localitatea Tătărăşti de Sus au fost publicate numeroase articole cu privire la cetatea medievală numită de localnici “La Ziduri”  , tulburătoare prin prezenţa ei sub Soarele sudului deocamdată sub formă de ruine, din care simţim că înaintaşii noştri vor să ne transmită un mesaj, iar cei sensibili parcă au auzit un strigăt de ajutor al reînvierii timpurilor trecute când oamenii erau mai puţini, dar mai drepţi în credinţa şi relaţia lor cu divinitatea, cu zeul unic în care credeau geto-dacii prin intermediul lui Zamolxe, mai apoi când au cunoscut creştinismul, prin Iisus Hristos cu Dumnezeu Tatăl ceresc, făcătorul cerului şi pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor cum spune Crezul creştin.

Fiul Domnului Iisus Hristos şi mama Sa Maria, cu martirii, sfinţii şi sfintele care şi-au închinat şi dăruit viaţa întru această credinţă, este preamărit şi slăvit pe teritoriul ţării noastre încă de la începuturi prin prezenţa şi predicile Sfântului apostol Andrei în Sciţia Minor (Dobrogea de azi), care ne-a adus Vestea bună adică Evanghelia (Noul Testament), apoi credinţa s-a răspândit la toată suflarea, asemeni luminii din noaptea Învierii.

După  unii cercetători aici ar fi existat un schit încă de prin secolul al XIV-lea

Poate în vremea geto-dacilor să fi fost aici un altar solar cu patru raze, asemănător celui din Piscul Crăsanilor de pe Valea Ialomiţei!?

Cetatea Soarelui „La Ziduri” este aşezată în centrul localităţii pe locul vechiului schit menţionat. Concepută ca aşezământ monahal şi cetate de apărare, cetatea are două incinte: prima cu o suprafaţă mai mare în care au fost construite iniţial câteva chilii monahale, (ulterior locuinţă ) şi a doua incintă în care se află tot ruinată – biserica-

În continuare citez din descrierile anterioare făcute de specialişti în domeniu: “Prima incintă, de formă pătrată, este înconjurată de un zid de cărămidă, înalt de aprox. 7 m., care dispune la colţuri de câte un turn circular dotat cu metereze, singurul păstrat fiind cel de SE. Celelalte turnuri se păstrează la nivelul fundaţiilor, distrugerea lor datând de la mijlocul sec al XX. Dispozitivul principal de apărare era turnul-clopotniţă situat deasupra porţii principale, dispunând de metereze care traversează pieziş zidurile şi de un sistem de baricadare a uşilor masive”.

La intrare, sub straja a două bastioane de o parte şi alta, încă domină Turnul principal cu baza de formă dreptunghiulară, în care – până la începutul secolului douăzeci – a fost un clopot din bronz pe care localnicii l-au îngropat în timpul primului război mondial de teamă să nu fie luat ca pradă de război de către ocupanţii nemţi. Până la urmă oamenii au fost bătuţi şi schingiuiţi şi au deconspirat locul, iar clopotul a fost transportat în Germania (relatare culeasă de la o localnică vărstnică -CS).

Cea de-a doua incintă este mai mică, de formă poligonală, pe latura estică zidurile fiind fortificate în interior cu 12 contraforturi. O clădire de mai mari dimensiuni, care cuprindea 3 încăperi, era amplasată in colţul de SV. Edificiul cel mai important era biserica, aliniată pe axul longintudinal ce traversează cele două incinte. Înscrisă într-un plan dreptunghiular, cu absida altarului semicirculară în interior şi poligonală în exterior, cu pridvor deschis, biserica a fost cel mai probabil lipsită de turlă. În interior arcadele care permiteau accesul dintre pronaos şi naos, cât şi deschiderile de la tâmpla de zid sunt închise cu arc frânt, în timp ce arcadele pridvorului sunt semicirculare şi inegale. Intrarea în biserică se făcea printr-o uşă masivă de lemn, înzestrată cu o grindă pentru baricadare în interior”

In interior dispunerea construcţiilor respectă compoziţia simetrică faţă de axul longitudinal al ansamblului. Pe latura sudica este locuinţa boierească, din care se păstrează numai pivniţa acoperită cu o boltă în leagăn – a servit probabil ca loc de depozit pentru cereale, vinuri şi alte bunuri.. “Pe latura de E, pe lângă bucătărie, adosată zidului de NE, existau trei deschideri două porţi de acces în exterior, iar în centru poarta către al doilea sector al curţii, la rândul lor dotate cu un sistem de baricadare

Cetatea este prevăzută cu mici „ferestre” înguste cu gratii ca o adevărată cetate de apărare în calea năvălitorilor care veneau în vremea aceea călare, iar cetatea îşi zăvora porţile masive din lemn întărit cu fier forjat.

La curtea boierească de la Tătăraştii de Sus, caracterul de apărare este dominant, subordonând toate celelalte funcţiuni chiar şi pe cea de reprezentare.

Anul exact al construirii curţilor nu este cunoscut. Posibil să fi fost în jurul anilor 1770, imediat după ce deveniseră proprietari ai moşiei Zoica şi Amiras Anghelache (moştenite de la fratele Zoicăi – Hrizea Bălăceanu care apare ca proprietar în anul 1748). Familia Bălăcenilor, boieri de mijloc cu moşia situată spre partea de vest a Tătărăştilor, cam la 15 km distanţa, dincolo de Siliştea Gumeşti ( localitate unde avea să se nască mai târziu marele prozator  Marin Preda) avea ca reşedinţă localitatea Balaci.

Din nefericire, boierul Anghelache Amiras se stinge din viaţă în anul 1798

cum rezultă  din piatra funerară pusă de soţia sa în paraclisul unde a fost înmormântat ca ctitor.

În anul 1802 a avut loc un mare cutremur care a afectat biserica.

În anul 1817  Zoica Bălaceanu cedează drepturile de proprietate asupra curţii de la Tătăraştii de Sus sub formă de donaţie lui Ştefan Bellu ( acesta i-a promis că o va lua de soţie ) iar în acte a fost stipulată condiţia îngrijirii curţilor şi a unei rente pentru donatoare. Acesta reface biserica, dar neîndeplinirea tuturor condiţiilor de către noul proprietar va conduce la un şir de procese şi ruinarea acestei reşedinte boiereşti părăsite. (Nefericita văduvă a cărei vârstă nu o cunoaştem este înşelată de Ştefan Bellu care văzându-se cu actele încheiate înainte de mariaj nu se ţine de cuvânt şi nu se mai căsătoreşte cu Zoica,  povestea culminând cu procese de contestare a donaţiei din partea familiei Bălăceanu!)

Nefiind locuite, curţile boiereşti din proximitate au fost surprinse din nou de cutremurul din anul 1881 când a început ruinarea zidurilor. Fiind proprietate privată nimeni nu putea interveni spre refacerea şi întărirea lor, decât proprietarii care au devenit dezinteresaţi, ei având şi alte proprietăţi în Prahova. Biserica a rămas funcţională! În anul 1902 încă exista preot paroh şi doi cântăreţi , aşa cum rezultă din Marele Dicţionar Geografic vol.V,1902 citat mai sus.

În urma celorlalte mari cutremure care au urmat în anii 1940 şi 1977 zidurile şi turnurile de supraveghere de la colţuri au căzut în mare parte. Aceeaşi soartă a împărtăşit şi biserica în interiorul căreia se mai pot vedea chipurile unor sfinţi pictaţi în frescă.

O numim Cetatea Soarelui pentru că a fost şi continuă să fie scăldată în lumină de la răsăritul soarelui până la apus. Doar după construcţia Şcolii generale pentru clasele I-IV (la iniţiativa regelui Carol I după un prototip extins în toată România ) zidul dinspre sud este puţin umbrit ( la propriu) pentru câteva ore de această şcoală, în care generaţii după generaţii – au descifrat tainele literelor.

Părintele Justin Pârvu, stareţul duhovnic al Mânăstirii de pe Ceahlău a afirmat la un moment dat că nu mai este vreme pentru ziduri, ci pentru zidirea bisericii interioare a sufletului. Dar atunci când ele există şi Nepăsarea işi face sălaş în minţile oamenilor şi în fisurile care conduc la ruină ce-i de făcut?

Aşa cum sufletul nu se poate manifesta în lumea materială fără  de trupul care-i este „cuib”- templu – cum minunat îl numea Iisus, aşa zidirea casei sufletului nu se poate izbuti fără un loc de întâlnire şi comunicare fizică, interumană.

Iniţiativa Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului prin sfinţia Sa episcopul Galaction – deosebit om de cultură cu numeroase iniţiative lăudabile cum ar fi editarea Psaltirei (în format mic de buzunar) ca pe această vale a păcătoşeniei să restureze biserica din(tre) Ziduri cred că este de inspiraţie divină!

Se cunoaşte din informaţiile localnicilor transmise pe cale orală, că cetatea a fost construită la sugestia unor călugări veniţi din Grecia, care în urma unui vis au mers din sat în sat pe valea Teleormanului, mulţumindu-se cu mâncarea ce-o dădea Dumnezeu prin daniile modeste pe care le primeau de la oamenii cu credinţă că pomana, ceea ce dăruiau va fi primit pe lumea cealaltă de cel căruia îi era rânduit. Când au ajuns la Tătărăşti, au fost găzduiţi la curtea boierului Anghelache om cu credinţă în Dumnezeu şi cu multe proprietăţi în pământuri până în zona cunoscută a lui Arman. Dumnezeu dăduse roade bogate de nu ştia unde să le mai pună. Văzând călugării toate acestea, fiind foarte cald în luna lui cuptor, au rămas câteva zile spre odihnă,  în preajma zilei de Sfântul Ilie. Aşa se face că au auzit şi participat la marea sărbătoare pastorală de Sântilie care se desfăşura pe malul drept al râului Teleorman, într-o poiană înconjurată de sălcii ce se aplecau deasupra apei în apropierea unei păduri de foioase din care nu lipseau stejari şi frasini.

Sărbătoarea pastorală de Sântilie

Veneau oameni din toate împrejurimile, pe jos ori cu căruţele trase de boi ori cai, aducându-şi copiii şi rudele. Era târg mare: tărgul de Sfântul Ilie! Era prilej pentruschimb de mărfuri, de făcut noi cunoştinţe. Multe fete se măritau cu băieţi din alte localităţi în urma acestui târg. De multe ori căsătoriile erau aranjate de părinţi, în funcţie de rangul neamului şi renumele cuscrilor după cum erau socotiţi de colectivitate ca oameni cumsecade, harnici ori, dimpotrivă oameni “de nimic”.

Sfântul Ilie este considerat de cercetătorul în folclor prof Ion Ghinoiu, ca “zeul focului şi al Soarelui din panteonul românesc, identificat cu Helios din mitologia grecă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă”.

În realitate sărbătoarile precreştine erau cunoscute sub numele de : Paliile, Pârliile adică zilele când te păleşte soarele în cap, când te pârleşte precum focul. Erau sărbători precreştine care durau câteva zile şi a căror nume se păstrează şi azi. Ele începeau în ziua de 19 iulie, de Cricovii Sf Ilie si se terminau cu actuala sărbătoare Sf. Pantelimon. Ierarhii creştini din perioada începutului creştinismului au fost inspiraţi de Dumnezeu să asocieze un sfânt al creştinismului acestor sărbători precreştine care erau puternic încetăţenite în sufletul poporului. Biserica creştină a preluat aceste sărbători geto-dace peste care au suprapus un sfânt. Sfântul Ilie a cărui nume intră în rezonanţă cu Palie al dacilor  a fost uşor de suprapus!

Ilie Palie fusese un om drept ispitit şi înşelat de Ucigă-l Toaca, de draci. Dumnezeu a cunoscut inima lui şi l-a lăsat să se răzbune pe ei, oferindu-i o căruţă  (un car) de foc şi un bici care atunci când plesnea (Ilie Palie) cu el năştea fulgere, slobozea foc ceresc iar pocnetul lui se auzea pănă departe ca tunete. Caii înhămaţi la acest car scot foc pe nări. Ei sunt potcoviţi cu potcoave de argint, şi atunci când bat pintenii, copitele scapără şi scot scântei.

Toţi copii născuţi pe valea aceasta ştiu de la bunicii lor că atunci când tună şi fulgeră vara în aceste zile (19-26 iulie) se plimbă Sfântul Ilie prin cer cu carul de foc şi dă cu biciul în câte un drac. Nu mai rostesc numele lui Ilie Palie cum mi s-a povestit mie în copilărie! (în realitate Sfântul Ilie a fost un prooroc evreu menţionat în Vechiul testament în Carte a treia a Regilor cap. 17-19)

Explicaţiile tunetelor şi fulgerelor sunt frumos legate de această legendă care spune că Ilie Palie mai avea fraţi şi surori pe care unii îi numesc Panteliile. Sărbătoarea apropiată şi legată de cea menţionată este Sfântul Pantelimon. Aici doresc să fac încă o menţiune:

La Tătărăşti, în ziua de Sf. Pantelimon femeile duc mere la biserică. Cele care au copii morţi nu mănâncă mere până nu împart în această zi când se scutură mărul în Soare. Ele cheamă  copii din vecini şi scutură mărul dincurte, ca morţii să se veselească. Dacă mamele ( care au copii morţi) ar mânca înainte de a împărţi, pe lumea cealaltă când copii lor vor să culeagă mere nu reuşesc să le mănânce deoarece vine Sf Petru ( păzitorul uşii raiului care are catastivul “cartea vieţii” cu toate faptele menţionate acolo de îngerul păzitor) şi le dă cu vătraiul peste mână. Pe deasupra, merii nu mai rodesc anul viitor dacă nu duci mere la biserică! Aşa că în general femeile nu mănâncă mere până nu dau de pomană din noua recoltă. De fapt tot aşa se proceda şi cu prima pâine obţinută din recolta de grâu, era dusă sub formă de prescură la biserică!

Poporul respectă cu stricteţe aceste sărbători de teama incendiilor.

Călugării care cu siguranţă veneau de la muntele Athos, asemeni părintelui Nicodim ctitorul mânăstirilor Tismana , Vodiţa şi celelalte, aveau misiune sacră să meargă şi să ducă în lume cuvântul lui Dumnezeu.

Participând la această sărbătoare, ei şi-au dat seama de puterea tradiţiei şi a credinţei în sufletul acelor localnici şi au propus boierului Anghelache care era de neam grecesc, să ridice drept mulţumire pentru rodul bogat, un aşezământ monahal.

Psihologia şi credinţa oamenilor din vechime

Pe de altă parte, ca să ne dăm seama de psihologia şi credinţa oamenilor din vechime, consider că este necesar  să vă relatez un dialog pe care l-am avut în copilărie cu bunica mea paternă -Ileana. Serile îmi povestea cu convingere că pe vremuri cerul era foarte aproape de pământ, dar datorită înmulţirii spurcăciunii pe pământ, cerul s-a depărtat. Aveam atunci, repet cam  vârsta de  5-6 ani, aşa că am întrebat-o:

– ce este aceea, spurcăciune? (eu ştiam în acel moment că spurcăciune înseamnă cadavrul unui animal aflat în descompunere, anunţat de departe de miasmele pe care le emana şi te făceau să duci mâna la nas să-ţi astupi căile pătrunderii acelui aer morbid în plămâni).

Dacă  mergeam de pildă, spre un anumit loc al nostru cultivat înafara satului, se întâmpla să trecem prin apropierea unui astfel de stârv aflat în putrefacţie, aruncat şi neîngropat (cum din nefericire se întâmplă şi în zilele de azi când atitudinea cetăţenească ar trebui să fie alta). Primul care sesiza putăciunea rostea:

– Hai să ocolim că acolo este o spurcăciune!

I-am spus bunicii ce gândeam eu, iar bunica mi-a explicat că spurcăciuni sunt şi toate faptele cere nu-I plac lui Dumnezeu, pe care nu trebuie să le faci: să nu blestemi, să nu pârăşti, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu te cerţi, să nu rândui Necuratului, să nu minţi, să nu fii “apucător” adică să iei dreptul altuia etc.(Cele zece porunci).

În consesn cu cele de mai sus – extinzând înţelesurile spurcăciunii – recent am descoperit cu emoţie un text care se referă la previziunile binecunoscutului părinte Arsenie Boca despre care mulţi afirmă că merită să fie declarat sfânt. Citez din mărturisirea unei creştine (S.C) care l-a cunoscut: “Apoi (părintele) a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”.

Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus ca această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi…”

. Revin la evocarea anterioară: într-una din zilele când mergeam cu bunica spre vie, s-a oprit şi a rupt o floare de câmp cu multe eflorescenţe albe şi o eflorescenţă mov la mijloc, care creştea pe marginea potecii pe care ne aflam şi mi-a spus:

– Vezi floarea asta? Se numeşte floarea ruşinii! Pe vremuri toată floarea era mov,dar pe măsură ce s-a înmulţit neruşinarea, floarea s-a albit. Acum mai este un strop de ruşine în lume, dar dacă se continuă cu desfrânarea o să piară şi asta! Să nu uiţi să te uiţi la ea peste cincizeci de ani pentru că tu eşti mică şi-o să trieşti să vezi icoane vorbitoare (televizorul!n.a) pentru că uite că eu am trăit să văd căruţe mergând fără cai (maşinile!n.a) cum ne-a spus nouă un călugăr care avea ochii deschişi de Dumnezeu şi vedea înainte.

Bunica mea cunoştea plantele medicinale, ştia multe legende şi poveşti, era o iniţiată în tămăduirea prin metode populare. Vecinele bunicii erau tot nişte iniţiate în tradiţie, cunoşteau descântecele de deochi, de brâncă. Totodată erau proaspete în mintea fiecăreia dintre ele, întâmplări auzite de la bunicile şi străbunicile lor despre modul cum uneori erau răpite fetele frumoase de turci, prin viclenie. Se spune că ei veneau cu o căruţă trasă de cai şi aveau de vânzare tot felul de podoabe aduse de la Stambul. Dacă o fată se apropia singură şi accepta să urce să vadă tot ce are vânzătorul, acesta dădea bice cailor şi se depărta. Fata era legată la gură să nu i se audă ţipetele şi dacă nu observa cineva care să dea alarma de urmărire, dusă era. Aceste poveşti spuse în faptul serii când se adunau  vara la poartă iar în timpul iarnii la una dintre ele, după ce-şi terminau fiecare treburile gospodăreşti, aveau menirea să fie un fel de cod transmis nouă, fetiţelor să ştim că doar familia şi oamenii bine cunoscuţi sunt cei în care trebuie să avem încredere. Proverbul “cine nu are bătrâni să-i cumpere!”  îşi dovedeşte  profunzimea. Educaţia se făcea prin parabole, adică exact stilul pe care l-a adoptat Fiul lui Dumnezeu Iisus în urmă cu două mii de ani, pentru că acesta era stadiul de dezvoltare al omenirii, stadiu valabil la care s-a rămas până la sfârşitul secolului XX.

Stând acum lângă aceste ziduri, ne imaginăm cu uşurinţă cum străbunii aduceau ofrandele lor,  jertfă altarului şi la umbra acestor ziduri unde poţi scăpa de gândurile împovărătoare ale grijilor zilei, unde îţi găseşti liniştea necesară cugetării, poţi cuprinde cu mintea şi sufletul întreaga perioadă a unor frumuseţi nebănuite în trăire de către înaintaşii noştri şi totodată a unor vremuri de prigoană când ei se ascundeau în pădurile din apropiere, păduri seculare de foioase, specifice câmpiei şi presărate cu poieniţe în care măiestria creaţiei divine te face să gândeşti că trăieşti într-o lume mirifică născută-n arc de timp,  iar din curcubeu au coborât în flori culori ce întregesc frumuseţea.

Progresul tehnologic a prins aripi în secolul al XX-lea iar comunicarea a explodat pur şi simplu în urma apariţiei internetului, adică în ultimii douăzeci de ani. Acesta a permis răspândirea răului dar şi a binelui. Tot de educaţie depinde cum îl folosim!

Totodată  s-a dezvoltat şi răspândit la milioane de oameni noţiuni bazate pe raţiune care altădată erau apanajul unor cercuri restrânse de învăţaţi. Cred că este bine înţeles mai ales acum când familiile sunt despărţite de viaţa modernă, nepoţii cresc departe de bunicii iubitori şi sfătoşi, iar părinţii sunt puşi în situaţia să angajeze bone când copiii sunt mici, ori să-i ducă în colectivităţi unde nu totdeauna au educatorii doriţi să-i instruiască conform tradiţiei combinată cu progresul actual. Este posibil! Cum? Prin aducerea la cunoştinţa copiilor a tradiţiei, a istoriei noastzre adevărate care de multe ori, chiar în manualele actuale de istorie a fost contrafăcută.

Mărturisesc cu mâna pe inimă – îmi declara G.N cu câţiva ani mai mare decât mine- că prin anii 1952-1953 ( să tot fi avut eu 4-5 ani!) am văzut un anahoret care spunea că vine de departe. Era foarte bătrân cam de 80-90 de ani, înalt, slab, numai os şi piele, îmbrăcat în rasa călugărească neagră, cu barba albă până la brâu, părul împletit într-o coadă, prăfuit şi flâmând.  Era vară, era cald întocmai ca altădată când în Tătărăşti veniseră primii călugări.

După cel de al doilea război mondial sărăcia generată de cotele (datoriile către stat) – stabilite de marile puteri- în cereale şi alte produse agricole pe care trebuiau să le predea fiecare familie, bunuri ce luau apoi drumul URSS-ului, făcea din oameni nişte necăjiţi “supţi” de muncă şi subnutriţie. Rar avea cineva făină pentru pâine, se hrăneau mai mult cu mămăligă, pentru că grâul  nici nu se facea cât ar fi trebuit, atât de mari şi împovărătoare erau cantităţile ce trebuiau date statului. În perioada treieratului erau puşi paznici vigilenţi ca oamenii să nu “fure” din propria producţie şi să ducă acasă. Mai erau şi ani secetoşi care accentuau starea aceea deplorabilă.

În acest context, când i-a fost dăruită călugărului o bucată de pâine, parcă îl văd cum s-a închinat cu smerenie şi a privit-o ca pe ceva de mare preţ, poate se gândea că reprezintă trupul Domnului. Ţinând pâinea în mâna stângă, rupea cu mâna dreaptă câte obucăţică ceva mai mare decât o fărâmă, o ducea spre gură apoi o mesteca îndelung privind spre zare.

Întrebat fiind despre ce crede că se întâmplă în România, a spus că trebuie să ne rugăm mult să nu piară credinţa în Dumnezeu şi biserica ruinată se va înălţa din nou. Atunci am crezut că se referă la restaurarea bisericii noastre din ziduri, dar mai târziu am înţeles sensul cuvintelor lui pline de talc şi înţelepciune. Era vorba pe lângă biserica noastră ruinată de Biserică în general ca Instituţie şi de biserica sufletului de care trebuie să ne ocupăm acum cu prioritate.

Toate trebuie să se înalţe dintr-o dată, pentru că ne biciuie vremea care nu mai are răbdare şi ne-am apropiat de sfârşitul unei ere! Trebuie să se ridice încet, încet pentru că au temelii trainice, avem rădăcini de unde să ne tragem seva, adică crezul nostru strămoşesc în nemurire şi dăinuire!

Literatura religioasă vorbeşte despre corpul de lumină!

În toată lumea este o efervescenţă fără precedent! Mulţi sunt însetaţi de adevăr, de lumină!

Binele şi răul nu sunt absolute! Psihologia desfrânării ultimului veac ne arată că omenirea se afundă în propriile sale meschinării. Cu toate acestea, lumea continuă să fie împărţită în două, adică în contrast cu cei care aleargă după materie, după bani câştigaţi prin orice mijloc necinstit şi putere (posturi de comandă) pe care le folosesc în interese proprii sau de clan, alţii doresc o viaţă liniştită, gândul şi fapta să le fie ofrandă sufletului, surâsul, bunăvoinţa, prietenia, armonia, generozitatea să le fie garanţia îmbrăcării lor în haine de lumină.

A sosit vremea să ne întoarcem la rădăcini, la bază, la înţelegerea şi recepţionarea mesajului divin cu privire la ridicarea, la înălţarea conştiinţei sufletului, să putem primi răspuns la rugăciunea: “Vino Lumină adevărată! şi fă lăcaşul Tău în mine, pentru toată veşnicia”.

Din punct de vedere ştiinţific, acum au apărut suficiente date care sunt în concordanţă cu ce spun textele sacre despre sfârşitul unei ere când marea schimbare este aşteptată cu înfrigurare atât de oamenii de ştiinţă cât şi de cei religioşi ( mă gândesc la modificarea rezonanţei Shumann, schimbarea vibraţiei terestre, modificarea magnetismului pământului, etc)

Soarta cetăţilor urmează destinul oamenilor

Asemeni oamenilor, fiecare edificiu are personalitatea sa, dar se pot face totuşi comparaţii. De pildă cu jumătate de veac mai înaintea construirii catăţii de la Tătărăşti, în Sinaia  Mihai Cantacuzino -membru al celebrei familii boiereşti a Cantacuzinilor ce timp de secole au jucat un rol deosebit în cultura Ţării Româneşti – care în urma unui pelerinaj la Mormântul sfânt şi la muntele Sinai, a ctitorit biserica veche a Mânăstirii Sinaia (1690-1695), acum monument istoric vizitat de mii de pelerini şi turişti români şi străini.

A strălucit şi Cetatea Soarelui în măreţie o scurtă perioadă, şi anume atâta timp cât a fost administrată de un om drept, credincios – boierul Anghelache Amiras.  După trecerea lui în nefiinţă şi înmormântat în biserica ctitorită de el, situaţia s-a schimbat pe mai multe planuri  aşa cum am văzut mai sus. După al doilea război mondial au fost atâtea priorităţi în această ţară, că numai spre anii 1975 în urma a numeroase demersuri făcute de profesorii Şcolii Generale din Tătărăşti şi alte personalităţi implicate, se spune că au fost aprobate fonduri pentru restaurarea cetăţii, dar! din nou un cutremur devastator – cel din 1977 – face ca fondurile să fi fost redirecţionate.

Comparând cele două lăcaşuri – primul sporindu-şi strălucirea nu numai prin comunitatea călugărilor vieţuitori acolo, ci şi prin măreţia regală după ce regele Carol I şi regina Elisabeta (Carmen Sylva) au ales locul din proximitatea mânăstirii pentru clădirea castelul Peleş, al doilea fiind supus influienţei nefaste aflată sub semnul patimilor omeneşti. Din destinul acestor două biserici înţelegem importanţa covârşitoare pe care o au oamenii, societatea în săvârşirea şi menţinerea în stare de închinare a sfintelor lăcaşuri.

S-a afirmat pe bună dreptate că trupul bisericii este  format din oameni înzestraţi de Dumnezeu cu anumite capacităţi ( atât de supravieţuire cât şi cele ale stării de conşiinţă inteligent-morală). Când oamenii ajung însă la abuzuri (abuzul capacităţilor lor), se ajunge la o tulburare în primul rând a vieţii personale şi în al doilea rând la influienţarea nefastă, la tulburarea cursului, mersului sfânt al dezvoltării, al evoluţiei spirituale pe plan general.

Am convingerea că acum, dacă majoritatea oamenilor şi în special cei din posturile de conducere şi cei din mass media ar cunoaşte şi ar pune în practică ceea ce se ştie la ora actuală în cercurile de iniţiaţi ori într-un anumit segment al lumii ştiinţifice format din oameni cu credinţă în Dumnezeu aşa cum au fost: Newton, Pascal, Fleming, D Bohm, Pasteur, Nicolae Paulescu ş.a s-ar rezolva multe din problemele socio-morale de azi.

Lucrare dumnezeiască

Sfinţia Sa Galaction Episcop al Alexandriei şi Teleormanului pentru care am o pretuire deosebită atât ca ierarh cât şi ca om de cultură, luminător al neamului, este chemat să repare o nedreptate de aproape două veacuri de când această cetate stă în părăsire!

Cred că  nu este o simplă întâmplare ci o lucrare dumnezeiască, ce face ca numele primului ctitor Anghel (ache) , cât şi a părintelui călugăr Serafim (aflat sub ascultare şi trimis acum de Sfinţia Sa Galaction la Tătărăşti să înceapă greaua lucrare) sunt nume care semnifică înţelesul de  ÎNGER.  Să fie de bun augur ale unui nou început!

Se spune că  binecuvântarea este un secret vechi – regăsit în toate religiile mari ale lumii -care ne eliberează de suferinţă ori răzbunări oarbe, ne redă gândul luminos şi ne dă posibilitatea să le înlocuim cu alte sentimente armonioase, putem vedea frumuseţea din jurul nostru: flori, plante, animale, putem auzi cântecul păsărilor putem oferi şi primi prietenie. Ca să ajungi să rosteşti binecuvântare când te-a supărat cineva, trebuie mai întâi să-l ierţi. Unde pot auzi oamenii îndemnuri la iertare în altă parte decât în biserică? Iată de ce trebuie să grăbim începutul restaurării bisericii, Izvor nesfârşit al curgerii înţelepciunii!

Din biserică, prin credinţa în Dumnezeu, începe şi restaurarea sufletului!

Ce doresc locuitorii ?

Tătărăştii de Sus este plasat în plină câmpie într-o minunată zonă în care colinele dulci pe care sunt săditi butucii viţei de vie râd soarelui uneori arzător al sudului. Primarii localităţii în strânsă comunicare cu “cei ce-şi dădeau seama” au susţinut de-a lungul anilor şi au făcut demersuri în favoarea restaurării zidurilor cetăţii şi bisericii.

Localitatea Tătărăşti de Sus este aşezată –  la 100 de km de capitala legendarului Bucur –Bucureşti, la 56 de km faţa de oraşul: Alexandria la sud, 63 km faţă de Piteşti la nord,  şi la 33 Km de Roşiori spre vest. Copiii localnicilor în aceste oraşe îi veţi găsi de la: muncitori, ingineri, doctori, directori de firme până la cei plecaţi în ţările Europei, în America şi chiar în Japonia, ne mărturiseşte un funcţionar al Primăriei.

Imi doresc ca în scurt timp să ajungem să vedem finalizate lucrările de resturare propuse, să putem fi schimbaţi în bine, evoluaţi spiritual, gazde pentru turiştii interesaţi de zona de câmpie care n-au avut şansa să se nască la sat unde să aibă părinţi sau bunici şi ca alături de locurile din împrejurimile satului, dătătoare de linişte şi adevărate izvoare de inspiraţie pentru orice artist, ei pot vizita obiective turistice deosebite din zonă, cum ar fi: Casa memorială Marin Preda din Siliştea Gumeşti situată la 7 km, Casa memorială Gala Galaction din Miroşi, mânăstirea “Sf. Pantelimon” din Siliştea Gumeşti.

Cu timpul dacă  Dumnezeu ne va ajuta, mai dorim:

– înfiinţarea unui muzeu al satului

– înfiinţarea unui centru de ajutor social pentru bătrânii defavorizaţi

– organizarea unei tabere de vară – Tabara de formare “Sfânta Ecaterina” – sărbătoare aleasă de Sfinţia Sa Galaction drept zi de hram pentru paraclisul adiacent în care se vor desfăşură slujbele până la finalizarea lucrărilor de reconstrucţie-. Tabăra va fi pentru copiii din clasele V-X care să fie una de chemare la slujire, la implicarea într-un mod unic şi personal în vieţile copiilor şi adolescenţilor, la crearea unui climat plăcut în cadrul grupelor în care aceştia să înveţe să crească frumos, manierat şi să-L descopere pe Dumnezeu într-un mod personal..

Pentru biserica “din ziduri” hramul a fost stabilit tot de conducerea Episcopiei şi anume în data de şase august ziua uneia din cele mai mari sărbători “Schimbarea la faţă” legată de Mântutorul nostru Iisus, ne-a precizat părintele Serafim.

Judetul Telorman duce lipsă de astfel de formare a viitorilor săi cetăţeni, spre deosebire de localităţile din vestul ţării unde contactul cu colegi din vestul Europei educaţi în sensul cunoaşterii şi respectării trecutului, a valorilor naţionale, este mai demult început, aşa că salutăm acest viitor proiect.

Mărturie de suflet

In proximitatea acestei cetăţi m-a inundat lumina cunoaşterii, în şcoala de lângă ea ce-i umbreşte o parte din zid- fiind aşezată în vecinătatea sudică –  am deschis ochii către lume, acolo am desluşit taina literelor si-a cifrelor şi am învăţat că pentru a putea străbate sinuosul drum al vieţii trebuie să fii cinstit, sa fii drept, să iti iubeşti obârşia şi să respecţi valorile materiale şi spirituale ale neamului tău… şi câte  nu am mai învăţat de la primii mei dascăli, oameni minunaţi şi cărora chiar şi astăzi( după cincizeci de ani!)  cu plecăciune  şi recunostinţă, le mulţumesc pentru ca au existat…

Chiar dacă umilinţele la care au fost supuşi locuitorii acestor meleaguri de diferite stăpâniri inclusiv ultima (fiind cea atee comunistă expropriatoare, când au fost arestaţi cetăţenii care se opuneau colectivizării) au lăsat urme adânci în sufletele lor, la Tătărăşti tradiţia româneasca a fost păstrată cu sfinţenie şi mulţi dintre oamenii locului şi-au crescut pruncii cu dragoste de neam şi credinţă în Dumnezeu. Astăzi însă,  în aşa zis plin progres al societăţii româneşti, aici simţi cum s-a produs o decădere, o schimbare în rău. Oamenii sunt îndepărtaţi de Dumnezeu, foarte puţini frecventează biserica existentă în contrast cu oraşul unde bisericile uneori sunt neîncăpătoare… Aud în schimb de neînţelegeri, de violenţă şi chiar crime.

Pe de altă  parte, dacă vizitezi cimitirul poţi citi pe multe cruci vârste relative tinere la care şi-au sfârşit viaţa oameni mai tineri decât mine, decât tine care citeşti. Intrebând familiile lor care a fost cauza morţii vei afla despre diferite motive: accidente, intoxicaţii, avort septic, complicaţiile unor boli tratabile.

– Ce înseamnă acest lucru?

– Înseamnă deopotrivă asistenţă, informaţie şi educaţie medicală insuficientă şi depărtare de Dumnezeu, alienare, abandonarea sufletului în braţele satanei cum ar spune un duhovnic cu har. Sper ca viaţa monahală a măicuţelor care vor înflori locul, să înflorească şi sufletele oamenilor din acest teritoriu, cu chemare la Dumnezeu.

O atmosferă de redeşteptare se simte peste tot în lume.

Este un semnal ca un clopot de alarmă pentru corectare.

Lumea se schimbă…

Lumea este în alertă!

Lumea este în căutare…

Lumea este în aşteptare…

ELENA ARMENESCU

Membră  a Uniunii Scriitorilor din România.