1. Introducere
Cel de-al nouăsprezecelea secol traversat de umanitatea creştină are meritul de a-i fi adus acesteia zorii post-modernităţii contemporane. Din acest motiv, el s-a caracterizat în rândul popoarelor prin mişcări de emancipare culturală şi de conştientizare a identităţii naţionale, materializate la începutul urmaşului său, secolul douăzeci.
Aşa s-a întâmplat şi în Transilvania. Sfârşitul anilor 1800 şi începutul anilor 1900 o găsesc în plină luptă de câştigare a drepturilor fireşti a cetăţenilor ei români. Mânaţi de sentimente de ură pentru asupritori, intelectualii ce reprezentau elita neamului vor realiza la 1892 un memorandum în acest sens,
[1] pedepsit aspru, ca un act de rebeliune, nu atât de autorităţile centrale, cât de cele de la Budapesta.[2]
Românii însă nu se vor da bătuţi şi vor lupta în continuare. Interesul comun îi va ajuta să treacă peste diferenţele confesionale
,,Fiindcă binele poporului românesc în ţara asta numai însuş poporul românesc îl poate săvârşi, e lucru înţeles, că întreg poporul românesc trebuie să ţină ca fierul laolaltă, trebuie să lupte ca un singur om într-un suflet şi într-o unire nedespărţită… Dacă între noi nu este solidaritatea naţională, dacă nu ţinem unul la altul ca fierul , dacă noi, în loc să luptăm împotriva duşmanului, ne răsboim noi între noi, dacă ne certăm şi ne batjocorim unii pe alţii, atunci nu putem face bine neamului nostru, ci facem treaba duşmanilor noştri”.
Alături de ei, încurajându-i susţinându-i, s-a aflat întotdeauna Biserica. Astfel:
,,Cu toate că memorandiştii au fost întemniţaţi, iar Guvernul de la Budapesta a dizvolvat, în 16 iunie 1894, Partidul Naţional Român, reprezentanţi ai mişcării noastre naţionale au înfiinţat un comitet provizoriu, în frunte cu ieromonahul Vasile Mangra (mai târziu mitropolit al Transilvaniei) care a dus pe mai departe lupta pentru revendicările românilor transilvăneni”.
În centrul mişcărilor patriotice a fost aşadar, între altele şi ,,Partidul Naţional Român”. Lucrarea de faţă, care îşi propune, să studieze situaţia românilor în perioada 1894-1918, va avea în vedere, activitatea Bisericii, a lui, a unor instituţii culturale de prestigiu, precum Astra şi a unor oameni cu adevărat providenţiali pentru acele vremuri. Lucrarea va fi structurată pe sectoare de activitate, religios, social-cultural şi economic, urmărind să surprindă aspectele caracteristice ale desfăşurării vieţii în aceste sectoare şi să ofere o imagine de ansamblu asupra ei.
2. Românii din Transilvania între anii 1894-1918
2.1. Raporturile româno-maghiare (încercări de maghiarizare)
Aşa cum am precizat şi în partea anterioară, raporturile dintre cele două populaţii, români şi maghiari
[6] nu au fost unele tocmai amiabile şi acest lucru, datorită faptului că ungurii, aflaţi, datorită dualismului, la putere, încercau maghiarizarea românilor [7]prin diferite mijloace.[8]
O dovadă în acest sens este ,,Legea şcolară Trefort”, prin care, începând cu anul 1879, a fost introdusă în mod obligatoriu limba maghiară în şcoli la toate popoarele nemaghiare. Ea va fi introdusă în 1883 în şcolile medii, iar în 1891, în toate grădiniţele de copii.
[9] Paralel cu educaţia şcolară, naţionaliştii maghiari au lansat o ofensivă prin anumite ,,societăţi culturale”, care se bucurau de sprijinul autporităţilor, în timp ce activităţi similare ale autorităţilor erau interzise. Reprezentativă este aici, ,,Reuniunea sau Societatea transilvană pentru cultura maghiară sau FEMKE (Felvideki Magyar Kozmuvelodosi Egyesulet), al cărei ţel era: ,,cucerirea de teritorii lingvistice în zone locuite de naţionalităţi”.[10]
De asemenea, o altă încercare de acest fel se va realiza şi prin ,,Legea numirilor de localităţi”. Acestea trebuiau înscrise în documentele oficiale numai în limba maghiară.
[11] Alături de aceasta, s-a încercat, cum era de aşteptat, şi maghiarizarea numelor de persoane, procedeu, ce-i drept cu o origine mult mai veche, întâlnit încă din perioada ,,voievodatelor”.[12] În secolul XIX, acest procedeu, cunoaşte o perioadă de înflorire începând cu 1867. Ca rezultat, părintele Păcurariu remarcă faptul că:
,,S-a constituit o Asociaţie (sau Societate ) centrală pentru schimbarea numelui (Kozponti nevmagyarosito tarsasag), cu aprobarea Ministerului de Interne, care a schimbat, până în 1896, peste 14000 de nume”.
Ulterior, în anul 1898, a apărut la Budapesta, în a doua ediţie,
[14]cartea intitulată ,,Hogy magyarositsuk a vezetek neveket?(Cum să maghiarizăm numele de familie?)”, semnată de preşedintele Asociaţiei amintite anterior, Telkes Simon. Lucrarea cuprindea indicaţii asupra modului de maghiarizare a numelor româneşti, care, după cum arăta autorul era ,,un fel de crez politic”.[15] Între modalităţi era menţionată adăugarea unui ,,i” la locul naşterii, sau prin adăugarea ca nume a profesiei sau meseriei (bineînţeles în maghiară, de exemplu: Asztalos -Tâmplarul, Juhasz – Ciobanu, Meszaros – Măcelaru, Takas – Ţesătorul, Pap – Popa, Kantor – Cantorul, Katona – Soldatul).[16]
După 1894, când s-a introdus căsătoria civilă obligatorie, această metodă va avea rezultate foarte bune în cadrul acestei activităţi, aducându-şi aportul în acest sens şi ofiţerii de stare civilă (registrele de stare civilă au fost atunci luate de la preoţi şi trecute în sarcina primăriilor).
[17] În scopul opririi acestui proces, mulţi intelectuali români români, dar nu numai, au pus copiilor lor nume de origine latină: Romulus, Remus etc., care s-ar fi putut traduce şi maghiariza cu greu.[18]
De asemenea, elevii români care frecventau gimnazii maghiare erau maghiarizaţi din oficiu, fiind trecute adesea nu doar numele în varianta maghiară, ci şi naţionalitatea (de exemplu a lui Petru Dalyai, adică Dăianu, fiu de preot unit, dar de naţionalitate ungur, sau a lui Stoika Iosephus, care, deşi ungur, avea un frate valah).
Revenind la domeniul cultural, trebuie amintită în mod obligatoriu între activităţile de maghiarizare şi ,,legea pentru salarizarea învăţătorilor” din 1893. Aceasta prevedea salarii foarte ridicate pentru cadrele didactice, care trebuiau să fie plătite de către fiecare confesiune sau comunitate locală. Întrucât, adesea, românii, adesea nu aveau posibilitatea susţinerii lor, multe şcoli de-ale noastre au fost transformate în şcoli de stat, şi, implicit, maghiarizate.
Din dorinţa de a creşte procentul etnic al ungurilor în Transilvania, va rezulta, în 1904 şi ,,legea colonizărilor”. În baza ei, maghiarii colonizaţi în Transilvania primeau bunuri şi averi impresionante doar pentru că măreau numărul populaţiei de aici. În acelaşi an, prin ,,Proiectul Berzeviczy”, s-au preconizat anumite modficări în legile şcolare, respectiv predarea unor materii în limba maghiară şi cenzura manualelor şcolare. Deşi proiectul nu va ajunge să fie discutat în Camera deputaţilor, el va fi pus în aplicare în şcolile româneşti din Transilvania.
În 1907, vor avea loc noi încercări de maghiarizare, concretizate prin ,,legea lui Appony”,
,,a) fiecare învăţător era obligat să facă educaţie patriotică ungurească;
b) elevii erau obligaţi să-şi însuşească limba maghiară în conversaţie şi în scris până la încheierea şcolii;
c) ridicarea aberantă a salariilor cadrelor didactice, pentru a nu putea fi plătite de bisericile româneşti (şi astfel trebuiau etatizate sau desfiinţate);
d) obligativitatea predării majorităţii disciplinelor în limba maghiară;
e) registrele şcolare să fie redactate în limba maghiară
f) localul şcolii să fie corespunzător (în caz contrar era etatizat ori închis)
g) la începerea misiunii de dascăl, fiecare era obligat să depună un jurământ de credinţă faţă de patria ungară şi faţă de constituţia aceleia”.
O altă mare încercare de acest fel poate fi considerată şi lucrarea lui Huszar Antal,
[25] apărută la Budapesta în acelaşi an, care prevedea distrugerea unităţii demografice a românilor transilvăneni, încadrarea Bisericii greco-catolice în cea romano-catolică, distrugerea unităţii românilor din Transilvania cu cea a românilor din Ţara Românească, desfiinţarea autonomiei Bisericii ortodoxe din Transilvania şi altele asemenea lor.[26]
Ultima încercare de maghiarizare a avut loc chiar în timpul primei conflagraţii mondiale, cu zece ani după cele anterior menţionate, avându-l drept protagonist pe contele Bethlen Istvan. Planul său preconiza colonizarea de elemente noi, maghiare, sprijinirea asimilării românilor de unguri, apărarea maghiarilor de pericolul deznaţionalizării (sic!), favorizarea emigrării românilor în România etc. În vederea punerii lui în aplicare, Bethlen a solicitat înfiinţarea unui minister special, numit ,,al reconstrucţiei Transilvaniei”
Din perspectiva politică, trebuie de asemenea menţionat şi faptul că autorităţile maghiare au încercat cu orice chip să împiedice constituuirea de grupări politice româneşti, iar mai apoi, după constituirea lor, le-au sabotat prin toate mijloacele posibile. Aşa se face că, dacă, în 1892, la conferinţa ,,Partidului Naţional Român” au fost prezenţi 212 delegaţi
[28], la 22 octombrie 1896, adunările electorale cercuale ale acestuia au fost oprite în Braşov,[29] iar 2 zile mai târziu, vor fi oprite adunările naţionale ale românilor de la Sibiu.[30] Protestele şi recursul acestora împotriva acestui abuz vor fi respinse de ministrul de interne la 24 decembrie.[31]
Acestea sunt principalele încercări de maghiarizare întreprinse de naţionaliştii maghiari în perioada 1894-1918. Din fericire pentru noi, evenimentele anului 1918, au schimbat raporturile între cele două populaţii şi au stopat asaltul şovin al celor pomeniţi şi au redat românilor drepturile cuvenite, de care ei au fost privaţi vreme de atâtea secole.
2.2. Activitatea culturală, educaţională, socială şi economică şi religioasă a românilor în această perioadă
În ciuda încercărilor de maghiarizare şi a vieţii grele de românii transilvăneni, aceştia, vor reuşi totuşi şi anumite înfăptuiri cu adevărat importante pentru nivelul lor de trai
[32] şi pentru cel cultural, ce vor constitui premisa evenimentelor de la 1918. Astfel, ,,mobilitatea socială consecinţă a dezvoltării economice, în special în perioada 1896-1914, legile sanitare, îmbunătăţirea şi diversificarea alimentaţiei au marcat evoluţiile pozitive în această direcţie”.[33] Datorită acestor lucruri, în perioada 1850-1910 va avea loc o creştere a populaţiei Transilvaniei.[34]
Având o populaţie numeroasă, de peste 3 milioane de locuitori,
[35] românii aveau nevoie implicit şi de un sistem de într-ajutorare financiară, cunoscută fiind repulsia şovinilor etniei conducătoare faţă de ei. În aceste condiţii se va dezvolta un adevărat sistem bancar românesc, constând, de exemplu, între anii 1905-906, în 129 de bănci cu un capital de 1772907 coroane. Pe lângă sprijinirea cetăţenilor, ele sprijineau financiar şi şcoala şi cultura românească, prin burse.[36] Demersul lor a avut, după cum se va vedea, succes, căci:
,,Numărul românilor care au absolvit instituţii de învăţământ superior a crescut în deceniile premergătoare primei conflagraţii mondiale, aşa cum o demonstrează cercetările recente privind elitele româneşti în această perioadă. Dacă în 1860 existau 150 de studenţi români, în 1912-1913, numărul lor a ajuns la 627, la care se adăugau 368 de studioşi în seminarii şi institute teologice.Studenţii români reprezentau aproximativ 5 % din totalul studenţilor din Ungaria.. Între 1900 şi 1918, au fost 353 de doctorate româneşti la Universitatea din Budapesta.”
Atenţia lor s-a îndreptat însă principal spre sistemul de învăţământ, atât de nedreptăţit de stat din punct de vedere material de către stat, după cum remarcă cu tristeţe, contemporanul acelor vremuri, Teodor Păcăţian:
,,Noi românii, o poporaţiune completă de peste 3 milioane de suflete, contribuim cu sângele şi cu averea noastră pentru susţinerea statului, nu avem însă, pentru înaintarea noastră culturală nici un aşezământ susţinut de stat”.
În aceste condiţii, băncile româneşti şi oamenii cu venituri şi suflet mare erau factori cu adevărat providenţiali, căci:
,,Pentru Învăţământ, din resurse proprii, românii cheltuiau anual peste 3 milioane de coroane, întreţinând cinci seminarii, patru licee cu opt clase, o şcoală comercială, un gimnaziu, o şcoală reală
, patru şcoli secundare de fete, 3279 şcoli primare”.[40]
Ceea ce făceau băncile pentru şcoli în general, făceau fundaţiile pentru tinerii săraci cu dorinţa de a învăţa. Astfel:
,,Fundaţia Gojdu acorda burse studenţilor români înscrişi la universităţile din Imperiu, fundaţia ,,Andronic” a oferit burse în valoare de 330600 de coroane pentru încurajarea meseriilor, iar cele 11 fundaţii ale Blajului greco-catolic, între 1871 şi 1891, au sprijinit financiar un număr de 1102 bursieri, cu o sumă de 131012 coroane pentru desăvârşirea studiilor gimnaziale sau universitare”.
În aceste condiţii, nici Biserica Ortodoxă nu s-a lăsat mai prejos, ci, prin fundaţiile ,,Andrei Șaguna” şi ,,Pantaziana”, a investit în şcoli, în aceeaşi perioadă, cca o jumătate de milion de coroane.
Un rol aparte în susţinerea învăţământului şi a tinerilor l-a avut şi ,,Astra”
[43]. Între preocupările cele mai importante ale ei în acest sens se numără înfiinţarea şcolii de fete din Sibiu (cu internat), singura instituţie de învăţământ în limba română de acest gen în intervalul 1886-1914 (în care reuşeşte să şcolarizeze 1472 de fete).[44] A fost aprobată ca proiect la 30 decembrie 1884, pentru înfiinţarea ei asociaţia investind 40000 de florini[45]. Ea a fost în aşa fel organizată, ,,incatu sa corespunda atâtu cerinteloru unei paturi de mijlocu, catu si cerintelor unei paturi mai superioare ale societatii romane”.[46]
De asemenea, tot din dorinţa de a ajuta şcolile transilvane, la 5 martie 1885 se dispune înfiinţarea unui ,,fond al învăţământului”, o bibliotecă centrală a asociaţiunii şi a mai multor astfel de instituţii comunale.
[47] Cel din urmă deziderat se împlineşte destul de repede, astfel că, la sfârşitul anului 1884 are loc ,,cumpărarea şi distribuirea de cărţi la 8 biblioteci poporale din Poresci, Saliste, Gurariului,Tilisca, Cacova, Sacelu, Poplaca si Avrigu”.[48]
În ceea ce priveşte stipendiile, acestea s-au acordat în toţi aceşti ani, după cum rezultă din procesele verbale, existând şi cazuri în care, din cauza renunţării la şcoală, vor trebui sistate (de exemplu, cel al lui D. Barbu, a cărui subvenţionare este oprită la 5 Martie 1885, din cauza abandonului şcolar).
[49] Numărul lor nu va fi neapărat unul foarte ridicat, după cum reiese din dările deseamă, însă ele vor fi adesea destul de consistente, sumele alocate fiind importante ca valoare numerică.[50] Astfel, în ultimul an al perioadei pe care o avem în vedere, respectiv 1917 – 1918, ,,Astra” subvenţiona 21 de bursieri, cu sume între 700 şi 80 de coroane. Nivelul de studii al acestora era destul de variat, întâlnindu-se de la elevi la şcolile poporale şi până la studenţi.[51]
Aceasta va fi şi în continuare activitatea asociaţiunii, până la unire. An de an ea va fi tot mai amplă şi mai bogată, odată cu creşterea veniturilor şi a numărului de membri. După 1918, ea va înregistra de asemenea o creştere a activităţilor culturale. Aşa se explică faptul că în anul unirii se putea afirma fără teama de a greşi că:
,,Școala superioară de fete cu internat a Asociaţiunii a trecut de la anii 80 ai veacului trecut (secolul XIX, n.n.), tot ce are Ardealul mai distins ca intelectualitate femeiască”.
Tot ,,Astrei” i se datorează şi înfiinţarea a 430 de biblioteci, înzestrate cu peste 26000 de volume
[53]. Ea se face responsabilă, la debutul secolului XX, cu publicarea unei ,,Enciclopedii Române” în 3 volume[54], atât de necesară în acele vremuri tulburi în vederea afirmării identităţii naţionale şi a prezentării elementelor definitorii neamului românesc, precum istoria, geografia sau literatura sa.[55]
Poate, pentru aceste mari înfăpturi şi pentru celelalte, ea se va bucura de mult respect din partea tineretului, care va participa la toate manifestările ei. O frumoasă colaborare cu tinerii a avut loc cu ocazia serbării semicentenarului asociaţiunii, în anul 1911. iată cum descrie acest eveniment un participant:
,,În programul serbărilor a fost şi o defilare a foştilor elevi care au făcut examenul de maturitate la liceul din Blaj.
Pe terasa catedralei erau ,,notabilităţile” în frunte cu arhiereii. Foştii elevi veneau dinspre centru, spre podul Târnavei. Erau grupaţi după an. Întâi cei ce au făcut examenul în acel an 1911, apoi cei din 1910 şi aşa mai departe, tot mai vechi. În grupul următor /1910 era şi neuitata, scumpa mea soţie de mai târziu, Margareta, prima femeie care a făcut bacalaureatul la acel liceu. În grupul din 1907 eram şi eu.
Cei proaspeţi erau mulţi şi tineri şi veseli şi sprinteni. Salutau cu pălăriile, cu mâinile ridicate pe cei de pe estradă. Fiecare grup avea în faţă, purtată de unul din ei o tablă cu inscripţia anului de bacalaureat. S-au scurs aşa, ani după ani, rând pe rând, după fiecare tablă cunumărul anului mai puţini, mai încet păşind, mai obosiţi de viaţă.
Mai pe urmă a fost un preot bătrân /Vai! I-am uitat numele./ Venea singur singurel, abea păşind, abea ducând tabla cu îndepărtatul număr al anului, din care a mai rămas sub soare numai el singur”.
Nu trebuie să omitem, între modalităţile de păstrare şi emancipare a spiritului naţional şi activitatea diferitelor gazete şi reviste care au activat în această perioadă, spre exemplu: ,,Transilvania”(la Sibiu), ,,Tribuna”(la Arad), ,,Telegraful Român”(la Sibiu), ,,Românul”(la Arad), ,,Ţara noastră” (revista poporală a Astrei- Sibiu) şi multe altele.
În acţiunea de culturalizare a maselor de la sate, principalii pioni erau preoţii şi învăţătorii, care cunoşteau în profunzime problemele poporului şi erau responsabili direct de luminarea lui. În acest sens, Octavian Goga le scria în 1907 acestora spunându-le:
,,Cărturarii noştri de la sate – îndeosebi preoţii şi învăţătorii, să-şi deie seama de rostul lor de luminători ai mulţimii. Ei cunosc necazurile lumii ale cărei povăţuitori sunt. Ei ştiu ce doare şi unde doare. Ei să înveţe şi leacul…Ei să înceapă munca mare de premenire a minţii şi a năravurilor. Să lucreze înainte cu temeiul faptelor, fără multe vorbe de prisos şi fără vicleimuri goale.
Să se pătrundă de durerea şi amărăciunea acelor muncitori chinuiţi ai gliei cari robotesc şi asudă şi sprijinesc pe umerii lor trudiţi o ţară cu domniile ei de tot felul…”
Activitatea Bisericii nu s-a limitat însă doar la acţiunea de culturalizare întreprinsă de preoţi. Avem astfel, o mulţime de teologi de seamă între memorandişti (de exemplu, mai-sus pomenitul Nicolae Cristea, Dimitrie Comşa şi Daniil Popovici-Barcianu),
[58] şi atitudini făţilşe de împotrivire a conducătorilor ei împotriva atitudinii şovine a maghiarilor şi împotriva acţiunilor intreprinse de ei. În acest context se încadrează şi pastorala din 10/22 aprilie 1896 a mitropolitului Miron. Aceasta a fost trimisă cu prilejul festivităţilor ,,mileniului” (adică a sărbătoririi a o mie de ani de la aşezarea ungurilor în Panonia), când autorităţile au cerut ierarhilor să trimită pastorale credincioşilor, în care să le explice importanţa acestor sărbători. El s-a supus, însă, în conţinutul ei, arăta că românii transilvăneni nu pot lua parte la această sărbătoare, dată fiind situaţia nedreaptă în care erau ţinuţi.[59]
Urmaşul lui, Ioan Meţianu, a protestat şi el în repetate rânduri împotriva abuzurilor maghiarilor, în special împotriva legilor lui Appony, în timp ce mitropolitul Vasile Mangra a devenit unul dintre adepţii lui Tisza Istvan, după ce în tinereţe fusese unul dintre marii militanţi ai românilor.
La rândul ei, şi preoţimea s-a implicat în problemele sociale şi naţionale ale neamului, clerul ortodox suferind persecuţii, reprimări, deportărisau condamnări la moarte între anii 1916-1918. Alţi preoţi şi-au dat viaţa pentru realizarea marelui ideal naţional, în timp ce alţii, deşi nu au ajuns la jertfa supremă, au participat activ la demersurile premergătoare unirii.
Acestea au fost, din punct de vedere administrativ, cultural, social, religios şi educaţional, principalele realizări ale românilor transilvăneni. Ele sunt cu atât mai importante cu cât au loc în timpuri grele şi sunt dovada unei lupte aprige, a unităţii şi patriotismului lor, a dorinţei lor de a progresa şi prospera, de a-şi forma elite care să-i reprezinte şi care să lupte pentru dobândirea drepturilor lor şi pentru eliberarea de sub jugul dualist.
3. Concluzii
După cum s-a putut observa, perioada pe care am avut-o în vedere în cadrul acestei lucrări, nu a fost deloc una ferice pentru românii transilvăneni, acţiunile şovine maghiare fiind diverse şi susţinute.
Încercările lor, diverse şi susţinute financiar adesea chiar de guvernul de la Budapesta, soldate, spre norocul nostru, aproape întotdeauna eşecului, au produs însă tulburări în rândul poporului, iar abuzurile lor au fost destul de numeroase, dacă ne gândim la încercările de maghiarizare a numelor, a localităţilor, la legile şcolare ale lui Appony sau la alte acţiuni de acest fel.
Cu toate acestea, ele nu au reuşit nici să-i dezrădăcineze pe români şi nici să-i îndepărteze de idealul naţional. Am văzut cum aceştia şi-au înfiinţat bănci, fundaţii şi asociaţiuni, prin care apoi şi-au susţinut şcolile şi celelalte instituţii proprii, precum şi bursierii. Providenţiale în acest sens au fost fundaţia ,,Gojdu”, ,,Astra” cu fundaţiile ei, fundaţiile ,,Andrei Șaguna” şi ,,Pantazius”, cu ajutorul lor reuşindu-se înfiinţarea şi întreţinerea de şcoli (mă gândesc aici la liceul de fete al Astrei) şi stipendierea tinerilor capabili şi meritorii, dar lipsiţi de posibilităţi.
Românii au folosit de asemenea drept armă împăotriva asupritorilor şi pana. Au creat publicaţii şi le-au menţinut pe cele existente. Ele au constituit mijlocul principal de informare al poporului cu privire la evenimentele interne şi internaţionale, precum şi locul unde aceştia îşi puteau spune părerea şi puteau afla informaţii cu privire la încercările de maghiarizare sau la alte iniţiative de acest gen.
Pana însă nu s-a manifestat doar în acest cadru. Astfel, tot în această categorie se încadrează şi diferitele lucrări ale marilor patrioţi ai vremii (m-aş gândi aici în primul rând la volumele lui Teodor V. Păcăţian), sau contribuţia eclesiastică, concretizată în pastoralele mitropoliţilor sau în diferitele lucrări cu caracter patriotic a teologtilor de seamă ai vremii.
Răsplata cea mai mare a eforturilor lor a fost, cu siguranţă, unirea, dezideratul aşteptat de veacuri, în care ei l-au crezut, pe care l-au mărturisit şi pentru care unii şi-au dat chiar şi viaţa.
Aceasta a fost, în linii mari, viaţa românilor transilvăneni în perioada 1894-1918. Cu bune, cu rele, cu bucurii şi necazuri, ei au ştiut să o trăiască aşa cum trebuie, ferindu-se de tentaţii şi călindu-se în focul ispitelor şi devenind astfel buni români ai şării de mai târziu. Greutăţile lor au constituit probabil elementul reprezentativ al pedagogiei durerii, care i-a format şi i-a făcut oamenii de care astăzi suntem mândri.
Morariu Iuliu-Marius, student,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca
__________________________________________
MISTIFICAŢII DUPĂ MISTIFICAŢII - Ce înseamnă "tradiţionaliştii Bisericii", condamnaţi de presa tocmită şi de organizaţia "Societatea Civilă" ? Răspunsul îl aflăm din cuvintele Părintelui Justin Pârvu, stareţul de pe Ceahlău>>citeste aici>>>
_______________________________________________
____________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
_____________________________________
ANTOLOGIE
_____________________________________
_______________________________________
NEAMUL ROMANESC 
Lasă un comentariu