~Victor Martin: „Autonomia, lege a bunului plac“

Acordarea oricărui fel de autonomie e un lucru bun, dar cu o condiţie: să nu dai autonomia pe mâna prostului. Nu poţi şti ce face cu ea. Nici pe mâna hoţului; acesta o va folosi în interes propriu. Prostia şi hoţia nu dispar niciodată; legea contrariilor le păstrează chiar şi pentru a afirma inteligenţa şi cinstea. Când prostia şi hoţia ating cote alarmante, cum este la noi, într-o perioadă tranzitorie interminabilă, autonomia locală e o absurditate. Ea este cerută insistent cu un scop precis; al interesului propriu.

Prostul crede că autonomia e o jucărie pe care i-a făcut-o cadou guvernul, cu care poate să facă tot ce vrea şi cu care se poate juca după bunul plac. Atunci când apar mai mulţi jucători, se formează o echipă, cum ar fi, de exemplu, un consiliu local, şi se emit regulile unui joc nou, un fel de sârbă în căruţă cu coviltir politic.

Prostul confundă centrul Veronei şi taxa modică pentru întreţinerea unor vestigii istorice cu marginea Giugiului, oraşul de unde se aud câinii urlând, în condiţiile în care transporturile grele sunt o pârghie de bază a economiei româneşti, cureaua de transmisie principală dintre producător şi beneficiar. Măsura de a da autonomie prea multă, atunci când nu trebuie, adică într-o perioadă de început a civilizării cetăţenilor şi de punere în temă asupra economiei de piaţă mai mult sau mai puţin funcţională, poate fi inclusă, prin atingere, şi la subminarea puterii de stat. Orice subminare a economiei statului e o subminare a puterii statului, puterea economică fiind şi ea o putere ca oricare alta.

La fel, şi luarea de mită poate fi tot un fel de trădare de ţară; depinde la ce nivel are loc.

Prin feed-back negativ, guvernul care dă legi europene pe plaiuri mai mult de baladă, constată că a emis aberaţii. Vorba unui lider politic, într-un moment de sinceritate, despre legea asigurărilor de sănătate luată de la nemţi, pe nemestecate, cu apă chioară, e elocventă; acesta a spus că legea nu e bună, dar e dată de partidul lui şi, în consecinţă, n-o mai schimbăm, mergem cu ea, aşa, proastă, cum e.

Guvernul priveşte cantitativ autonomia şi dă mai multă sau mai puţină din aceleaşi două motive: prostie sau interes. Dând cu autonomia-n gard, poate fi acuzat de subminarea puterii statului pe care îl conduce.

Ce guvern mai e şi acela care îşi da cu piciorul drept în stângul? Să se sinucidă, dar să ştim şi noi. Când o directoare de casă de asigurări pentru sănătate face economii pe spinarea bolnavilor şi angajaţilor, să se menţină ea în funcţie, participă sau nu la un mic genocid?! Să fii curios dacă populaţia e sau nu bolnavă, în condiţiile în care nu vrei să faci nimic pentru sănătatea ei, e cinism curat, dacă acest fel de cinism poate fi curat.

La noi, se confundă cauza cu efectul, boala cu sănătatea. Nu se ştie nici acum dacă e vorba de o îmbunătăţire a starii de sănătate sau de monitorizare a stării de boală. Există mentalitatea că nu medicul îl face bine pe bolnav, ci bolnavul îl ajută pe medic să trăiască.

Frica de răzmeriţa prostului, tip mineriadă, de exemplu, e tot o formă de interes: interesul prostului de a rămâne în funcţie măcar atâta timp cât să pună un ban deoparte, de-o afacere viitoare, de-o funcţie de director, de inspector, consilier, ceva.

Autonomia locală e o armă cu două tăişuri. Telefonul dat de preşedintele ţării primarului din Giurgiu poate fi considerat un abuz de putere, dar nu e. E un act exasperat în faţa prostiei fără margini. Nu e abuz de putere atâta timp cât toată lumea recunoaşte că e un gest profund moral.

Aici, ajungem la veşnicul subiect al contradicţiei dintre legea şi morala dâmboviţeană. Acestea sunt lucruri complet paralele, care fac în aşa fel încât orice nimic, orice tâmpenie, să divizeze societatea.

La un moment dat, guvernul a dat o lege ca toată lumea să participe la construcţia acoperişului celui ce stă la ultimul etaj de bloc. Morala contrazice această lege, deoarece apartamentul de la ultimul etaj e cu 30% mai ieftin, adică exact banii de acoperiş.

Un exemplu de scindare artificială a societăţii este şi aceea a posesorilor de câini contra celor care nu au astfel de fiinţe acasă. Vor învinge „bolşevicii” care consideră animalul de companie un obicei burghez, deloc în concordanţă cu legea şi morala socialistă. Dacă „menşevicul” retrograd nu primeşte aprobare de la şoferul sau electricianul beţiv de sub el, e nevoit să-şi taie câinele.

Dumnezeu a făcut lumea împărţită; împărţită la oameni, dar într-un fel e tratat politicianul Teodor Meleşcanu, când se suie cu câinele în avion, şi altfel oarecarele Ionescu.

Nici fumătorii sau nefumătorii nu se simt prea bine; fiecare se simte discriminat. Niciodată un fumător nu va înţelege un nefumător şi invers. Episodul în care s-a oprit trenul în câmp pentru ca fumătorii să se dea jos şi să fumeze o ţigară ne bagă în hilar, amintind de bancurile cu ruşi în Siberia. Ce, veţi zice, nu s-a oprit şi săgeata albastră, să se ducă oamenii prin tufişuri, până să-i pună vespasiene?!

Că nu se ştie unde se vor duce taxele pe vicii şi în ce spirală vicioasă se vor înscrie, e altă problemă. Analizele gratuite sunt un populism mult prea ieftin. Într-un timp, pensiile au fost acoperite tot din economii pe starea de boală. Pe boală, nu pe sănătate. Pe boală, nu pe vicii.

Dacă la intrarea în Uniunea Europeană nu s-au anulat toate legile aberante, înseamnă că s-a făcut degeaba o Revoluţie în 1989, că ne găsim într-o societate socialistă multilateral dezvoltată şi pot fi considerate încă valabile zecile de legi încă neabrogate de pe vremea lui Ceauşescu. Şi, cum s-ar abroga vreo lege aberantă când rezistenţa la schimbare o fac tocmai cei care ar trebui să schimbe ceva?!

Se poate merge până la taxa pe vapoare, dar nu în Grecia, unde poate omul să înnopteze în barca proprie, ci în România. Se spune că taxa de salubrizare, ecologizare, tranzit, dezinfecţie, dezinsecţie sau cum s-o numi e pentru „repararea drumurilor şi multe altele”; mai ales multe altele. Gropile din drumuri rămân tot gropi. Substanţele dezinfectante de pe vremea gripei aviare s-au dovedit a fi apă chioară. Despăgubiri pentru păsările eutanasiate nu s-au onorat peste tot. Nu i-a trecut nimănui prin cap faptul că puteau fi folosite drept păsări santinelă chiar păsările din curţile oamenilor şi trebuiau aduse altele, mai cu moţ. La noi, dezorganizarea şi legea bunului plac sunt chiar mai periculoase decât gripa aviară.

Dacă tot avem o „taxă de pod”, de ce n-am introduce şi o „taxă de primar”, o „taxă de preşedinte de consiliu judeţean”, „de prefect”, „de ministru”, dacă tot se consideră aceştia un cap de pod al politicii făcute cu românii?!

Ce e aia „libertate de mişcare” şi „desfiinţarea graniţelor”? Mai bine trasăm graniţe peste tot, pe tot numărul infinit de laturi al cercului de interese.

Sunt buni banii din taxe aberante; mai o tehnică de calcul pentru acasă, mai o maşină mică de serviciu, mai o excursie de documentare prin Vest. După cantitatea de autonomie pe care şi-o recunoaşte fiecare, pot veni controale abuzive, amenzi aberante, condiţionări de acte administrative şi alte năzbâtii.

Mai nou, dacă vii din Anglia, după 7 ani, ascuns într-o cabină de TIR, neştiind că am aderat la UE şi avem graniţă liberă cu Ungaria, rişti dosar penal că n-ai stat frumos în geam, să zâmbeşti vameşilor rămaşi fără instrumentul muncii lor sisifice.

Conform proverbului care spune că „doar popoarele sărace înalţă catedrale”, se pot construi şi fântâni arteziene cu jocuri de lumini, iar dacă contribuabilul mârâie, i se bagă şi sonor.

E adevărat, nu există numai proşti. Avem şi excepţii. Un primar mai şmecher a introdus o taxă pentru automobiliştii care au prostul obicei de a trece pe drum, dar a avut grijă să-şi atragă simpatia celui mai numeros electorat de la noi, pensionarii, înfiinţându-le cluburi, să nu mai joace şah în frig sau în soare.

Legea compensaţiei se cam opune legii bunului plac, dar nu tot timpul. Doar când vrem noi. Dacă s-au eliminat accizele şi taxelor vamale, lasă că băgăm o taxă de înmatriculare a primului automobil cumpărat şi alte dări pentru automobile la mâna a doua; în compensaţie. E mai uşor să spui că un om îşi cumpără maşină second-hand, decât să spui că un alt om îi vinde acestuia maşina. În curând, veţi găsi în librării „Sematica după guvern”, un fel de supliment la cel mai nou cod fiscal carpato-danubiano-pontic. Când nu ştii cum să-i zici unei taxe, îi spui „taxă specială”.

De ce să nu punem o taxă şi pe prostie?! Pentru că proştii nu stau locului să le măsori Q.I.-ul; au treburi mult prea importante. Atunci, o taxă pe hoţie. Primul nostru premier dintre Revoluţie şi Aderare a vrut să pună bir pe averile corupţilor, dar nici aceştia n-au vrut să stea locului, să fie taxaţi; au fugit pe sub graniţă. Şi fostul premier după ei.

Autonomie, taxe, prostie, hoţie. Astea sunt cuvinte dintr-un dicţionar virtual, într-o ţară aproape virtuală, un fel de antiromânie. Faptele sunt produse de oameni, nu de opusul acestora. Economia germană este produsă de nemţi. Economia românească e produsă de români. Cantitatea de autonomie e aceeaşi peste tot, numai că e dată la nemţi, pe de-o parte, şi la antinemţi, pe partea cealaltă.

Deci, deja am progresat; de la antiromânie, la antigermanie. Ştiţi cum sună proverbul: cum e turcu’, şi pistolul; de fabricaţie nemţească.

VICTOR MARTIN