~Prof. Damian Todiţă: „Piaţa Unirii – spaţiu şi timp (Cluj Napoca)“

Intrigat de controversele regretabile stârnite de noutăţile din Piaţa Unirii, încerc să conturez un scurt istoric al acestui spaţiu, cu speranţa că el va fi de folos celor ce doresc să ştie mai mult decât ceea ce scrie pe plăcuţele de bronz de la capătul estic al sitului arheologic amenajat în piaţă. Ar putea  fi un ajutor şi pentru cei care, cu bună ştiinţă, uită că sub edificiile care rezistă pe verticală de câteva secole,se află milenii de civilizaţie.

Arheologii confirmă în vatra oraşului nostru continuitate de locuire încă din neolitic. Una din davele importante ale dacilor era aici, pe drumul milenar ce străbătea valea Someşului. Numele dacic al râului (Samus) se menţine până astăzi. Probabil Napuca dacică a fost chiar aici, sub oraşul actual. Important este faptul că romanii cuceritori i-au menţinut numele (Napoca) şi au trasat aici incinta unei noi aşezări, care va deveni principalul centru urban în această zonă, legat  organic de latinitatea vestică.

Reperele principale ale acestui oraş (25 ha) sunt astăzi cunoscute. Specialiştii spun că forumul lui era în sfertul nord-vestic al acualei pieţe, centrul acestuia fiind străbătut pe direcţia Est- Vest de drumul milenar de pe valea Someşului. Oriunde ai săpa în zona centrală, ai şansa de a găsi vestigii romane.

Civilizaţia romană, superioară, a marcat definitiv evoluţia comunităţilor umane din Dacia. După retragerea  aureliană, Napoca a împărtăşit destinul altor centre urbane romanice europene. Marile migraţii au distrus aceste centre, singura posibilitate de supravieţuire fiind ruralizarea. După câteva secole numele oraşului roman este uitat iar baştinaşii vor găsi pentru vestigiile ce se încăpăţânau să reziste pe vericală o denumire banală legată de amplasamentul lor. I-au zis Clusium, adică localitatea de la strâmtoare. Este vorba de ultima strâmtoare pe care o străbate Someşul în drmul lui spre câmpie. Localităţi din Franţa şi Elveţia cu destin asemănător, au denumiri asemănătoare, de tipul: Klus, Cluses, Clusaz.

Un spaţiu fortificat s-a menţinut în colţul nord-vestic al oraşului roman. In paralel, românii au amenajat pe dealul Calvaria o prisacă, unde voievodul  Gelu a încercat să se salveze în faţa ungurilor lui Tuhutum. Cele două fortificaţii au fost luate cu forţa de noii veniţi, la începutul secolului al X-lea, românii fiind obligaţi să se retragă în satele lor, unde relaţiile interumane aveau la bază Dreptul românesc (Ius Valachicum).

Fiiind puţini, ungurii au chemat nemulţumiţii din toată Europa. Dinre cei care au venit în Ardeal mai numeroşi au fost saşii. Câteva decenii din secolul al XIII-lea Europa a trăit sub ameninţarea mongolă. Invazia din 1241-42 s-a soldat cu distrugerea centrelor ardelene mai importante, printre victime fiind şi Ovarul clujean şi Calvaria. După ce s-a mai diminuat ameninţarea mongolă, exodul saşilor a fost reluat. O comunitate numeroasă de saşi a venit la Cluj în vremea regelui Ştefan al V-lea ( 1270 – 1272). Ei au refăcut Ovarul, l-au fortificat cu ziduri şi porţi păzite, pe fundaţiile vechii biserici romanice au ridicat alta mai spaţioasă, peste drum au construit spitalul, iar în turnul sud-estic al incintei fortificate au amenajat închisoarea, nelipsita instituţie educativă a Evului mediu. In acest stadiu, „drumul mare”, care străbătea cândva forumul roman, mergea de-a lungul incintei sudice, iar spaţiul de dincolo de drum va deveni cimitirul Ovarului. Pentru nevoile cerute de ritualul înmormântării, pe locul unde este astăzi grupul statuar al lui Matia Corvinul, s-a edificat Capela Sf. Iacob (va fi demolată abia în 1730).

Numele românesc al oraşului n-a putut fi schimbat. Ungurii i-au adăugat „var” şi i-au zis Clusvar iar saşii au adăugat „burg”, ajungând la Klausenburg. Abia când Matia Corvinul a dat oraşului localitatea Cojocna (Koloj), din motive lesne de înţeles, s-a ajuns la Kolozsvar (cetatea de Cojocna).

Oraşul de la strâmtoarea Someşului va înainta prin secole pe coordonatele civilizaţiei apusene, care-şi avea sorgintea în Roma creştină, venită aici prin filiera germană (revenirea la origini după o mie de ani). Sporul demografic a provocat expansiunea extramuros şi aşezarea s-a extins spre est şi către sud, depăşind zidurile de incintă ale oraşului roman. Incinta medievală construită pe baza decretului regal în secolele al XV – XVI-lea va cuprinde 45 de hectare. Efortul costructiv din această perioadă a pus la pământ în totalitate Napoca romană, ruinele devenind principala sursă de materiale de construcţii. Au fost date pământului doar simbolurile necreştine şi surplusul fără valoare, materiale pe care le găsesc astăzi arheologii în săpături întâmplătoare (cel mai recent exemplu este cel de la Şcoala Bob).

Împăraţii germani şi regii Ungariei au recunoscut privilegiile acestui oraş şi l-au obligat la reciprocitate. Până la începutul sec. al XVII-lea, Clujul a fost „cel de al şaptelea oraş săsesc”, făcând parte din „Universitas Saxorum”. În această vreme s-au construit bisericile-emblemă (a Franciscanilor, Sf. Mihail, Reformată) şi incinta fortificată, la adăpostul căreia a devenit „primul oraş al Transilvaniei”, ştiut şi  ca „oraşul-comoară”.

Piaţa centrală a fost martor şi părtaş la toate marile evenimente trăite de clujeni de-a lungul secolelor: incendii, epidemii, cutremure, războaie, conflicte religioase. În cea mai mare parte, acest spaţiu a fost destinat activităţilor comerciale. În colţul nord-estic, acolo unde este astăzi toaleta publică, era locul caznelor. Osândiţii erau aduşi de la închisoare prin gangul de la nr.27, acompaniaţi de mulţimea dornică de suspans. Aici şi-au găsit sfârşitul oponenţii lui Sigismund Bathory (1594) şi Baba Novac,marele căpitan al lui Mihai Viteazul (1601).

În vremea stăpânirii habsburgice, Piaţa centrală a cunoscut două faze de avânt constructiv cu efecte care se văd şi astăzi  Propun să ne oprim în trei locuri : la intersecţia  asimetrică din colţul nord-estic, la intrarea bisericii Sf. Mihail şi în faţa grupului statuar Matia Corvinul. La intersecţie începem povestea cu informaţiile pe care ni le oferă harta lui Visconti (1699). Aici piaţa centrală este un patrulater aproape perfect, cu carosabile pe toate cele patru laturi, având continuare pe aceeaşi direcţie până la zidul de incintă. Patrulaterul acesta a fost modificat prin amplasarea în carosabil a faţadei vestice a palatului Banffy (1787). Clădirile construite ulterior pe latura estică a pieţei s-au aliniat la faţada palatului şi astfel avem astăzi aici o intersecţie cel puţin ciudată. În faţa bisericii Sf.Mihail ne aducem aminte că, până la sfârşitul sec. al XIX-lea, acest edificiu a fost de-a dreptul sufocat de clădiri cu destinaţii diverse (ateliere, prăvălii, o şcoală), de la care parohia încasa chirii consistente. Amenajarea pieţei în pragul secolului XX a impus dărâmarea acestor clădiri şi astfel pierderea unei importante surse de venit de către parohie. Rezolvarea a venit într-o formulă caracteristică vremurilor moderne. În compensaţie, parohia a primit capătul străzii Olarilor (Iuliu Maniu), unde a construit cele două palate „oglindă”. In faţa grupului statuar al regelui Matia, reamintim că aici, undeva mai în faţă, pe axa nord-sud a pieţei, a fost dezvelit primul monument laic al Clujului, Obeliscul franciscan (1831), care a fost mutat în Piaţa mică din Oraşul vechi, pentru a face loc regelui Matia. Întâmplător, Majestatea Sa are privirea îndreptată spre sud, acolo unde se află ţara strămoşilor săi.

În fine, să evocăm denumirile pe care le-a avut acest spaţiu de-a lungul vremii. Până la începutul sec. al XX-lea s-a numit Piaţa Principală (Fo Ter), spre deosebire de Piaţa Mică din Ovar. După dezvelirea grupului statuar al lui Matia Corvinul, a primit numele regelui. După 1920 se va numi Piaţa Unirii, în 1940 a reluat numele regelui Matia, după război (1946) a fost botezată Piaţa Libertăţii, iar în 1999 s-a revenit la „Unirii”.

Fiecare edificiu din Piaţa Unirii oferă celor interesaţi secvenţe din istoria  fabuloasă a acestui oraş, care a fost considerat întotdeauna o „fereastră deschisă spre Europa”. Este istoria noastră, a tuturor clujenilor şi a fiecăruia în parte, în măsura în care ne asumăm şi responsabilităţi şi ne străduim pentru împlinirea lor. Prof. DAMIAN TODIŢA