~Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: „Opinii privind moartea lui M. Eminescu“

1. Acum, la 120 de ani de la moartea sa, putem afirma ca Mihai Eminescu a fost ucis pentru convingerile sale politice?

2. Cine are interesul ca si in zilele noastre acest mare poet roman sa fie discreditat?
2009 este anul desteptarii, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o suta si douazeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oara insa, circumstantele reale ale mortii sale sunt puse in discutie publica iar conturul activitatii sale politice si jurnalistice este luat in calcul pentru a deslusi disparitia sa abrupta. Putina lume stie cum a murit Eminescu: lovit in cap in timp ce canta „Desteapta-te romane”! Manualele scolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici „amanunte” continuand perseverent sa descrie circumstanta mortii lui Eminescu ca urmare a imbolnavirii acestuia de o boala venerica. Cine sunt aceia care perpetueaza falsul si alimenteaza mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba romana predau tampenii peste tampenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine ii gireaza, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovati de risipirea zestrei lasata de acesta? Ce fel de stat este statul roman care recompenseaza detractorii lui Eminescu si pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?
Tendinta detractorilor este de a-l cobori in planul discutabilului si al disputabilului. Negatia si denigrarea, „demitizarea” si „prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioada este insa expresia unui alt tip de apetit critic, generat si coordinat de o grupare descalificata moral dar totodata dominanta, inca, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de crestin ortodox, ba nu ar fi meritat sa fie numit poet national, ba nu era „politicaly corect”, ba asa ba pe dincolo. Pe undeva tot raul este spre bine, pozitivarea negativitatii functioneaza si (mai ales) in „cazul Eminescu”. Punerea sub semnul intrebarii a valorii, chiar negatia si contestarea lui Eminescu are si o parte pozitiva deoarece pana la urma il intareste. Critica valorii institutionalizate este utila in sine fie si pentru ca astfel are loc testarea trainiciei scarii de valori. Faptul ca o opera ajunge, periodic, obiect de contestatie se incadreaza in ciclul firesc al „ajustarilor” contemporaneitatii.  Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste incercari. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a ramas in top, producandu-se mai multi bani din re-re-editarile sale decat din toate operele cumulate ale intregii bresle scriitoricesti din Romania, pe parcursul ultimului secol. In cei peste 150 de ani de circulatie neintrerupta, numele sau nu s-a estompat nicio clipa. Singurul reper serios de evaluare a circulatiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituita la Botosani, din donatia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de carti de si despre Eminescu, la care se vor adauga, alte (cel putin) 7.000 de volume. Au aparut si vor mai apare mii de carti, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat. „Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolica, re-aducerea sa la starea de cadavru este insa cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioada este diferita tocmai deoarece este executata de persoane politice cu pozitii nu doar in viata literara ci si, mai ales, in stat sau in institutii ce tin de statul roman. Este o forma de reeditare a asasinatului sau – realizat tot de „persoane de stat” – precedat de moartea civila. Eminescu este tinta, si astazi, a unui curent asa zis „progresist” izvorat de fapt din catacombe ideologice care incearca sa-l impinga la o periferie a istoriei si culturii romanesti. O tentativa demolatoare colectiva, dar care isi are originea intr-un centru ideocratic comun, forteaza schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instante culturale, literare si politice cu platforma de audienta cum ar fi criticul literar si amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, indeamna la renuntarea omologarii nationale a lui Eminescu.

Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negatie sunt noii vectori normativi ai discursului „oficial” despre Eminescu. Eminescu – cadavrul…
Insa purtatorul de cuvant al „ideilor progresiste”, totodata reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul sef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna in cateva fraze cheie, urmatoarele consideratii despre modelul Eminescu intr-un cunoscut articol scris in 2002 si dedicat „Inactualitatii lui Eminescu”, reluat (respectiv asumat si intarit) si mai recent, in 2006:
– „Ca poet national Eminescu nu mai poate supravietui, deoarece noi azi iesim din zodia nationalului”
– „Eminescu nu mai e la moda, deoarece nu mai „da bine”” – „intelegem amploarea prabusirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”
– „azi, Eminescu a devenit suspect”
– „patul lui Procust al noului canon importat din „tarile progresiste” a aratat fara dubiu ca fostul poet national al Romaniei clasice e „politic incorect”
– „Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”
– „Eminescu nu ne mai poate aparea decat ca exasperant de invechit”
– „cultura romana din ultimii ani, in lupta pentru integrare euro-atlantica, nu doreste decat sa scape de tot ce este invechit adica sa fie progresista”
– „Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care in cultura romana de azi doresc sa-si faca un nume bine vazut inafara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara „Sintagma utilizata de Patapievici, „cadavru din debara” pleaca de la expresia, folosita „in tarile progresiste”, ” skeleton from the closet”, cu sensul de secret stanjenitor. De expresia „corps in the closet” nu am auzit inca. Exista insa sintagma „cadavru politic” si mi se pare destul de plauzibila ipoteza clivajului de sensuri (intentionat sau nu), mai ales avand in vedere faptul ca accentul pus
asupra temei politice in textul „manifest” al viitorului secretar de stat pus de administratia prezidentiala sa reprezinte cultura Romaniei in lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decat a intentionat autorul. Vocatia excrementiala din textele de debut ale lui Patapievici se rafineaza aici, intervenind o subtila abordare exegetica necromaniaca. Conceptia de abordare a tezei este tot in cheie politica, de aici si invocarea integrarii euro-atlantice, un proces profund politic si de siguranta
nationala, nu cultural. Un „text manifest” similar in concluzii apartine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administratii prezidentiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decat Patapievici, in 1998, in Dilema, publicatia ministrului de externe al Romaniei, Andrei Plesu. „Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gandire politica. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Mai putin iscusit decat Patapievici, Preda nu s-a gandit sa introduca si „cestiunea sigurantei nationale” in ecuatia Eminescu poate si deoarece NATO era inca o fata morgana la vremea aceea, pentru Romania „progresista”. Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastra, din punct de vedere cultural si politic, inadecvat, „irecuperabil”, „suspect”, „invechit”, „nul”, iar junii si junicile care vor nume „afara”, care aspira la sincronie europeana, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curand si care ar fi modelele „adecvate”, „euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar „sincronia” culturala invocata a fost confirmata public prin scandalurile de anul trecut legate de finantarea de catre ICR a unor juni dedicati pornografiei si promovarii simbolisticii anticrestine. In plan cultural, ne-am lamurit
asupra „chipului nou a tinerilor care in cultura romana de azi doresc sa-si faca un nume”. Chiar si-au facut un fel de nume, junii „progresisti” ai lui Patapievici. In plan politic, „sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conforma in intregime „noului canon importat din „tarile progresiste”, s-a vadit elocvent la alegerile recente din 2008 cand din 18,3
milioane de romani cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scazuta rata de participare din perioada postcomunista a Romaniei. Daca ar fi fost cuprinsi si cei 12 milioane de romani dinafara granitelor intre cetatenii cu drept de vot probabil ca ar fi fost si mai graitoare amendarea de catre popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele „bine vazute afara”.
Chipul nou al clasei politice actuale, „innoite”, „progresiste”, integrata euro-atlantic si pe drept cuvant iesita din zodia nationalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei,
securisti, fosti comunisti ba chiar si un caz de cacanar/gunoier-sef/om politic de succes.
Acesta este referentialul politic al unor Patapievici/Preda/Plesu, ei insisi, de altfel, tot oameni politici, stipendiati cu pozitii politice in calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. „Bursa” unde s-au „tranzactionat” cel mai intens valorile conforme „noului canon importat din „tarile progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, institutie fondata de fostul comisar bolsevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat „patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fara voie, invocarea eliminarii lui Eminescu prin utilizarea de catre Patapievici a imaginii „patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele si „mesterii” (Maestrii) noului canon. Procust, se stie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un tortionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de incadrare (prin mutilare) in tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maistrii cu functii comisariale stau mai la fereala, mesteresc prin fundatii pretins (nou) europene.
Procust si sfarsitul „noului canon” politic

Teza trambitata zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvarii cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranta nationala (integrarea in NATO) si modelul politic eminescian se dovedeste a fi, astazi, doar o simpla gogomanie. Cel mai important factor de amenintare la adresa sigurantei nationale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politica „progresista” din care au facut si fac parte
invataceii si alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului national, distrugerea sistemului de invatamant (certificata de nivelul precar al generatiilor iesite de pe bancile scolilor), faramitarea coeziunii sociale si nationale, impunerea unor standarde anticrestine
in sanul societatii romanesti (vezi interzicerea icoanelor, finantarea pornografiei cu accente sataniste) sunt „opere” ale clasei politice,  indrumata ideologic, comisarial, de maestrii „noului canon”, de „progresistii” patului lui Procust. La randul lor, comisarii GDS-ului sunt finantati chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umarul, pe care l-au avizat si certificat.
Sistem politic „bine vazut inafara”, dar care a fost acum, iata, invalidat „inauntru”, chiar de alegatori – de marea majoritate a poporului roman. Poporul roman a aratat fara dubiu ca sistemul noului canon politic invocat de Patapievici in antiteza fata de modelul Eminescu este cel care e, cu adevarat, „politic incorect”. „Nefiind oameni vrednici cari sa constituie clasa de mijloc, scaunele institutionale existente le-au umplut caraghiosii si haimanalele, oamenii a caror munca si inteligenta nu plateste un ban rosu, stirpiturile, plebea intelectuala si morala. Arionii de tot soiul, oamenii cari risca tot pentru ca n-au ce pierde, tot ce-i mai de rind
si mai injosit in orasele poporului romanesc (…) Tarani? Nu sint. Proprietari nu, invatati nici cit negrul sub unghie, fabricanti – numai de palavre, meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce
sint dar? Uzurpatori, demagogi, capete deserte, lenesi cari traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierasi si fudui(…)
Oameni de stat cari nu pot justifica nici savirsirea scoalei primare, advocati fara stirea lui Dumnezeu, pictori orbi si sculptori fara de mini, generali cari nu stiu citi o harta, subprefecti iesiti din puscarie, legiutori recrutati dintre stilpi de cafenele, jucatori de carti si oameni cu darul betiei, caraghiosi care inaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iata banda oculta care guverneaza azi Romani” (art. Icoane vechi si icoane noi, in Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 si 110) „Arionii”, la care se refera Eminescu, indica o tipologie inspirata de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor si instructiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior mortii lui Eminescu, in stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea in doua a operei eminesciene, cu aruncarea la cos, ca
netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv in aceasta operatiune de extinctie a circulatiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct si cu autoritatea publica pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan,
singur, abuzand de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc. Poate judeca oricine cu usurinta „adecvarea” la realitatea de atunci dar si la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii si eiusdem farinae si l-ar dori mort si ascuns intr-o debara.

Marea majoritatea a romanilor a inteles deja ca sistemul ticalosit a ocupat Romania iar cadavrele politice care imput aerul Romaniei sunt „ticalositi” care se afla in bancile Parlamentului, la Presedintie, la guvernare. Cat despre scheletii vechiului sistem nici macar nu mai stau in debara, ci se afiseaza la vedere, in posturi „presedinti de onoare”, cum e cazul criminalului cu mainile manjite de sange pana la cot, Ion Ilici Iliescu. Situatie care spune totul despre ce inseamna conceptul onoarei pentru partidul de guvernamant din care face parte. „Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un esec total, un antimodel politic. Deocamdata poporul roman nu a aplicat inca metoda lui Tezeu, de „rezolvare” a tortionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar doua decenii de la trasul cu arma in strada.
Dosarul Eminescu
Cei care il portretizeaza astazi pe Eminescu in chip de cadavru isi asuma astfel, pe cale simbolica, si nu numai, filiatii stranse cu cei care si l-au dorit pe Eminescu cadavru, in epoca sa, cei care l-au si inlaturat pe Eminescu din viata publica, tot in numele culturii politice „progresiste”, invocate in textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziaristi de investigatie afiliati la organizatia Civic Media, pe tema sfarsitului abrupt a vietii
ziaristului si omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neasteptate. Ipoteza lichidarii sale fizice a fost lansata ca o tema de ancheta de catre ziaristi si cercetatori de marca care au pornit un demers investigativ dedicat „colegului de breasla” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluata si urmarita cu o deosebita atentie pentru cel mai mic detaliu arhivistic si istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai putin de zece volume, ale unei investigatii analitice complete realizate sub egida Academiei si Fundatiilor Mihai Eminescu. „Codul Invers – Arhiva innebunirii si uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intituleaza seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, insemnari in facsimil din
Eminescu, graitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul si memoriile regelui Carol I, din insemnarile zilnice ale lui Maiorescu si din ale altor contemporani ai crimei, parti ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale tarilor europene. Un astfel de „plan de masuri” in ce-l priveste pe militantul societatii conspirative „Carpatii” – Mihai Eminescu – poarta semnatura insusi imparatului Franz Josef!
Deoarece Eminescu era o tinta de stat, o amenintare la adresa sigurantei imperiale! Context care dezvaluie un Eminescu geopolitician si nationalist implicat in actiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – Romania Mare.
Eminescu a devenit o victima a regimului politic datorita in principal implicarii sale in presa si politica. Ziaristul Eminescu a fost o tinta operativa si a fost urmarit pas cu pas de agentii secreti ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politica s-a datorat unei actiuni conspirate executate cu profesionalism. Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea
sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca si multi alti ziaristi Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de
opt ori), al politiei politice si – mai mult decat atat – a devenit o problema (si o afacere) de Stat. Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in 1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat il transforma astfel pe Eminescu intr-unul
dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura.

Metoda va fi perfectionata sub comunism. Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedarea in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza – „Eminescu s-a facut simtit de
cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verb”. „Stapan pe limba neaosa” si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator „iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Eminescu – omul politic national
Pe scurt un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a aratat clar pozitia lui Eminescu: „Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista („o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austroungar si totodata isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880 mai ales dupa ce ataca proiectul de program al
partidului conservator lansat de Maiorescu in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austroungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprimeaza pe romani ingradind accesul la scoala si biserica, blocand cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila avertiza jurnalistul. Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii – „la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: „si mai potoliti-l pe Eminescu”). Scarbit, acesta protesteaza: „Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca camasile si partidul ca cizmele?.” Ca urmare in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – sef il ataca pe Eminescu in chiar
ziarul pe care acesta il condusese. Eminescu – tinta serviciilor secrete imperiale In 1882 Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG – „Societatea Carpatii”. Societatea isi propunea – conform Statutului, sa sprijine orice „intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu inclusiv in redactie.
Manifestarile organizate de „Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. „Societatea Carpatii”, era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la Tara dar executa si actiuni conspirative. Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr catre ministrul Casei imperiale si ministrul de externe din Viena
se raporta: „Societatea „Carpatilor” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie – n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a
fost situatia politica. S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei „Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie.
Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei „Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la „Romana libera” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)
Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o alta adunare a Societatii Carpatii, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele Societatii Carpatii, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat … spion
austriac. (numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: „informat de d.d. G.Ocasanu si V.Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”.) Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala coordonate ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare.
S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa societatea „Carpatii”, au mai aparut la Budapesta societatea „Petru Maior”, la Viena „Romania juna”, la Cernauti „Junimea”, „Dacia”, „Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea „Astra” si in vechea Romanie, „Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmarit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: „Eminescu este in permanenta
urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea („iridenta”) ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din „Timpul”, privitor la expansiunea
catolicismului in Romania.
In 1883 Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar – ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta
pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.  Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva.
„Moartea civila” In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila la care au participat inclusiv „apropiati”
interesati prin diferite mijloace.
Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare in Ardeal pentru intimidarea Regatului Romaniei iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.
Guvernul a desfiintat „Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei in Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului „Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor.
Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti. „Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa zisele „interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor – potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal.

Lichidarea
Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar – bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele – cica sa nu fie distruse – depunandu-le, selectiv, la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu, sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al „Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecintele unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat „subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol I. Este usor de
inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica „masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul „operativ”. Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetica – romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in
plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul – nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul rupand o coalitie destul
de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este „bietul Eminescu” Si tot atat de repede acesta este
cautat, gasit si internat din nou la balamuc in martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politica a fost pusa la index.
Defaimarea
Defaimarea sa nu a incetat insa la peste un secol de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala – cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala sau cu aportul doctorului Vuia ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta. Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie,  s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller, iar apoi este „uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua insa propagarea operatiunii de dezinformare coordonata de serviciile secrete al Austroungariei. „Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si „grupuri de prestigiu” – in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA