~Maria Ciornei: „ Patria şi intelectualii de tranziţie“

Motto:

“Nu-mi place să vorbesc despre patrie, şi dispreţuiesc pe cei ce vorbesc despre asta căci duce spre naţionalism.” – H. Roman Patapievici (Monitorul de Suceava, 2008-10-02-2008)

“Nu-i oraş precum New Yorkul, nici ponei    precum e porcul” (Dilema Veche 4-10 sept 2oo8 )

Mărturisesc aici păcatul de a-mi iubi patria, căci este “dispreţuit”, cel ce îndrăzneşte să spună în gura mare acest lucru, de cei ce-s intelectualii subţiri  – era să zic “’ai noştri “şi nu numai de ei.

Patriotismul nu se identifică cu naţionalismul, decât în mod tendenţios, deliberat. Noţiunea de patrie vine de la cuvântul vechi pater care înseamnă tată, adică rădăcină. Toate populaţiile, de la cele mai mari şi mai civilizate până la triburile  din pădurile amazoniene îşi iubesc, îşi apără, îşi conservă tradiţiile şi locurile de baştină, căci alfel s-ar  fi dezintegrat ca identităţi specifice.

Patriotismul nu este condiţionat de avantaje- nu se cere plată pentru această iubire de patrie; cu ea te naşti şi, mai degrabă, presupune a da, a dărui, uneori chiar şi viaţa pentru ea.

Jertfa este adevărul confirmat de milenii, care s-a  conjugat în mod necesar şi obligatoriu cu fiinţarea românilor  pe acest pământ, fără întrerupere.

Nu există patriotism de circumstanţă; acesta se numeşte oportunism, ori, în termeni caragialeşti, chiar fripturism.Nu întorci spatele, îţi iei jucăriile înapoi când nu mai eşti  în graţii, sau nu ţi se mai dă ce ai cerut, sau cât ai cerut.

De altfel şi formulele închegate în structuri frazeologice uzitate sunt îmi iubesc patria, îmi iubesc neamul, şi nu îmi iubesc naţia.

Naţionalismul, aşa cum îl înţeleg unii, poate aluneca înspre xenofobie, ură de rasă, discriminări de tot felul, intoleranţă faţă de cei de altă naţionalitate. Acest fel de naţionalism a fost promovat de Hitler, iar istoria consemnează nenorocirile aduse.

Românii însă, n-au fost şi nu sunt nici şovini, nici xenofobi, ori extremişti; ba dimpotrivă, timpurile care au trecut, îi arată uneori prea toleranţi.

Ei au trăit şi trăiesc în pace şi bună înţelegere cu tot felul de naţionlităţi; Bucovina, ori Dobrogea, şi nu numai, sunt nişte exemple de necontestat.Dacă au mai fost răbufniri absolut sporadice, de condamnat, acestea nu au suport popular, ci se adresează strict politicienilor, în mare parte veroşi şi interesaţi a câştiga capital politic.

Este tot atât de adevărat că după 1989 s-au întors, de pe unde au fost şcoliţi unii, cu bani grei, de  străinii care ne-au duşmănit  sute de ani, sau şi-au ridicat capetele cei ştiu de cine să se lipească “ca să trăiască bine” erijându-se în luminaţi intelectuali-  unii mari filosofi cu mărunte broşurele, ce se vor a sta alături de magnificii lumii întru ale iubitorilor de înţelepciune, ce au avut forţa să creeze sisteme complexe şi complete, rămânând şi acum puncte de reper în istoria spiritualităţii universale.

E iarăşi adevărat şi că nu toţi am avut voie să ne facem studiile prin cele colţuri ale lumii, “putrede” ale Occidentului; trebuia să fii credincios regimului, vezi bine, că atunci cum se explică faptul că pentru omul de rand, a ieşi în ţările socialiste era o problemă; se putea, dar numai o dată la 2 ani şi numai dacă securitatea dădea avizul de trecere, darmite în  Occident- era o imposibilitate, dar nu şi pentru anumiţi indivizi, care călătoreau, chiar cu întreaga familii anual, sau ori de câte ori era nevoie, peste tot, ca turişti ori pentru perfecţionarea şi răsperfecţionarea  ca speialişti de frunte, prin  Germania capitaliştilor în putrefacţie, prin Franţa, ori prin America.

Şi acuma tot aceleaşi personaje, măşti din spectacolul hidos al versatilităţii şi al fariseismului  neruşinat – şi dintre cei care au au scris elogii inegalabile, pe geniului din Carpaţi- ne învaţă ce e democraţia, libertatea, respectful faţă de legi.

Şi care legi?; acelea care vorbesc de incompatibilităţile unor înalţi funcţionari, cu statutul de om de afaceri veroase, cu statul?

Reproducem răspunsul unui asemenea personaj foarte revoluţionar şi combativ: mă doare-n c … de incompatibilităţi, eu am interese economice!

Şi avea dreptate; ştie el ce ştie, că nu i-a clintit nimeni un fir de păr, darmite să i se ceară demisia, cum ar fi normal, dar întro ţară condusă de capete normale, omeneşti.

Nu vom înceta a-i pune la locul lor pe nemernicii, care aceeaşi, astăzi, ne dau lecţii de democraţie, din New York, ori din alte locuri din lume, ori din ţară, ce le asigură imunitate, unde au avut grijă să se refugieze la timp, ca să apară şi cu statura măreaţă de dizidenţi.

Adevăraţii dizidenţi nu fac gură mare, cerându-şi răsplata în case, în terenuri, în spaţii comerciale în scutiri de tot felul de dări, ori pretinzând funcţii gras remunerate,  de unde pot manipula şi şantaja persoane care, au de unde plăti, că au ştiut şi aceştia când să fure din gros şi mai ales cât de mult au putut.

Când eşti întro asemenea înstituţie, ori conduci asemenea comisii de cercetare a trecutului ruşinos al altora, se aleg şi unii dintre “cercetători” cu  comisioane grase, căci oricând se pot găsi dosare, până mai ieri doldora de documente incriminatorii, acum numai cu coperţile.

De unde credeţi că s-au făcut moşiile imense, fermele, cramele, palatele, la munte, la mare, în deltă, în Elveţia sau cine mai ştie pe unde, ori cu ce se plătesc studiile odraslelor în străinătate?

Vă spunem noi, deşi o ştiţi, dar nu e rău să ne mai amintim: din banii, din munca din sudoarea noastră a prostimii, ce s-a ales, doar cu nişte cupoane de hârtie, care nu pot fi folosite nici în gesturile cele mai intime.

Am cunoscut şi unul dintre veritabilii dizidenţi, şi nu acum, după 89, ci chiar în timpul prigoanei ceauşiste,

Este un adevărat intelectual, mentor pentru studenţii săi şi exemplu viu de sacrificiu pentru proprii copii.

Deşi ştiam că-i este casa plină de microfoane, păzită de securişti, am intrat în familia celui pentru care marii luptători anticomunişti de azi, ce se bat acum cu cărămida în piept, n-au ridicat un deget când s-a pus la cale asasinarea  fizică şi psihică a celor acuzaţi că au legături cu societatea “transcendentală”- o gogoriţă inventată pentru a-i elimina pe cei incomozi regimului, dar care nu puteau să dipară pur şi simplu pentru că erau personalităţi de mare valoare în domenii de vârf ale ştiinţei, nu cea a polimerilor şi a poliperilor.

Unii au fost, păcăliţi, atraşi în capcană. Şi erau dintre cele mai lminate capete- profesori universitari, medici de renume.

N-au fost împuşcaţi, ca pe vremea lui Stalin, ci au fost umiliţi, scoşi de la catedră şi puşi la bandă în fabrici să lucreze papuci, sau perii, curele, sau să măture prin halele de producţie ori wc-urile, sau străzile.

Li se dădeau norme “speciale”, ca să nu le poată îndeplini, pentru a fi apoi mai aspru pedepsiţi.

Alţii au dobândit, prin mari intervenţii, “favoarea” de a vinde ţigări la debitele de tutun. Cei mai mulţi însă, s-au prăpădit; fie că le-a cedat inima sau li s-a întunecat mintea, fie că au fost împinşi să se sinucidă.

Nu sunt scene cu eroi inventaţi, ci este Aiudul, Gherla, Piteştiul şi canalul din inima capitalei, unde cei care au supravieţuit, suportă şi acum consecinţele, având familiile distruse, sau ei înşişi, trăiesc cu o inima care oricând poate spune: mi-ajunge!
Dar chiar aşa-AJUNGE!

Ne-am săturat să ne tot dea lecţii de puritate morală tot felul de “academicieni”, care si-au format singuri, aceste academii, în care personaje care-şi arogă dreptul de a fi o instituţie suprastatală, condusă de nişte figuri acre pe care adevărata intelectualitate – şi sunt foarte mulţi dinte aceştia în toată ţara- nu i-a cunoscut înainte de 89, şi nici după aceea, decât prin ura şi încrâncenarea cu care spurcă tot ce-i adevărat românesc, prezentând cultura, care este milenară şi care are încă valori inestimabile în tradiţii, obiceiuri port în creaţia folclorică sau spiritusală cultă,drept ceva perimat şi păgubos.

Noi ştim că Academia Română, s-a înfiinţat în a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi se numea la început “Societatea  Academică”. Şi mai ştim că acestea, peste tot în lume sunt instituţii unice de un prestigiu care este indubitabil, dat de cele mai laminate capete ale epocii, din domemii diferite care au dus la înălţarea spirituslă a unui popor.

E adevărat ca şi Acdemia noastră a intrat în amorţire, a ruginit. S-a trezit de câteva ori, după ce s-a făcut mare vâlvă despre apărarea Roşiei Montane, sau după ce s-a discutat de ani de zile despre problema bacalaureatului. Acuma e preocupată foarte intens de realizarea unui Panteon al românilor. Să fie de bine, căci poate fi o prioritate!

Atâta vreme cât şi academicienii se vor cantona în idei susţinute în studii valabile acum 200 de ani, nu vom afla adevărul despre spiritualitatea noastră răsstrăvecche, şi nu vom vedea nici liniile clare ale înaintării.

În lipsa prezenţei active a acestei instituţii al cărei prestigiu s-a deteriorat, apar aceste altfel de “academii” zise ale societăţii civile, croiesc planuri şi rapoarte de tot felul, după părunca stăpânilor lor.

Şi ne mirăm cu ce drept aceste persoane ne calomniază, ne înjosesc, batjocoresc biserica, blasfemiază în opere bune de şters orice; credinţa noastră milenară; premiază, fără să le crape obrazul, pe cei de la televiziunile care socotesc pe români, budoki olackzi, ori ţipă în gura mare că vor drepturi în plus, dar mari, în schimbul teritoriilor.

Atât neobrăzare au  pentru că li s-a permis să joace un rol de instituţii suprastatale, care au intrare la Bruxelles, oricând, al căror cuvânt are greutate tocmai pentru că nu ne reprezintă, pentru că alte interese străine sunt prin ei realizate, care slujesc, fără scrupule, pe cei ce le-au umplu mai bine halăul.

Altfel cum şi-ar permite o cetăţeană oarecare, ale cărei “opere strălucite, geniale”   nu sunt cunoscute – înafară de cea în care batjocoreşte simbolurile şi credinţa noastră- pentru care s-a făcut o mucenicie la nivelul întregii comunităţi creştine; au fost înfundate puşcăriile, cu preoţi, cu mari duhovnici. Au murit în aceleaşi puşcării, în condiţii de neimaginat, oameni ale căror minţi au strălucit, care – şi au seva din rădăcinile neamului român, numai pentru că au crezut în Hristos şi au format un grup de desăvârşire spirituală, prin exersarea rugăciunii ce aduce isihia, liniştea – e vorba de Rugul Aprins, adică de menţinerea trează a inimii în iubirea lui Dumnezeu; nimic diversionist, ori ascuns.

Memoria sfântă a acestor mucenici este întinată, cu bună ştiinţă prin promovara unor maculaturi ce  aduc grave atingeri convingerilor  religioase ale unei populaţii covârşitor creştine.

Dar indiferent de convingerile religioase, oare să nu ştie autoarea că libertatea de a te exprima, chiar şi în opera de ficţiune, nu-i dă dreptul, să jignească, sau să calomnieze deliberat, de fap,  întrun efort concertat, să demonizeze tot poporul român?

Oare nu ştie cea în cauză ce a a păţit cel care a scris “ Versetele Satanice”, ori ţara  europeană, care a trebuit să ceară scuze poporului, a cărui religie a fost ridiculizată printro caricatură făcută tot de nişte „avangardişti”, care au adus prejudicii propriului popor, pentru că au fost puse în pericol relaţiile diplomatice, dar şi interese economice?

Acum vin nişte filosofi de mucava, aduşi de vânt şi ne pun pumnul în gură, blamând şi etichetându-i drept naţionalişti pe cei ce-l iubesc şi-l apără pe Eminescu, nu pentru că aşa le place, ci pentru că este o valoare universală, la care cei ca  pete- pievicile astea nu vor ajunge , chiar de-ar trăi încă patru veacuri, aşteptând să se mai nască un geniu, şi acela tot n-are să fie unul din ei.

După ce l-a dat laoparte pe cel care a pus bazele Fundaţiei Culturală Române, împins de cei care au sarcina să compromită în lume orice valoare românească, şi a ajuns, prin protecţia celor care s-au tras unii pe alţii în funcţiile importante, ce răspunde exact de valorificarea reuşitelor spiritului românesc, să păstorească toate intitutele culturale române in toată lume, cel din fruntea ICR continuă să jignească poporul care l-a hrănit, l-a şcolit, l-a ridicat să ne reprezinte.

Se ţine cu dinţii de scaunul moale, gras plătit şi din munca apostolească a dascălilor,  a milioane de pensionari dispreţuiţi numai pentru că nu mor mai repede, ca şi cum în ţara asta ar fi trebuit să muncească fantomele până a veni cei deştepţi de azi, şi din cea a robului pământului, ori a oricărui om cinstit, şi sunt milioane, care, pentru că nu l-au citit pe Platon, ori pe Kantş trebuie tratate drept  “fecaloide”.

Să nu mai vorbim despre rolul, pe care-l găseşte acest filosof al acestei teorii revoluţionare a fekaloizilor al căror reprezentant de frunte este, limbii române, bună numai pentru a exprima înjurături.

E adevărat că există şi înjurături, şi pe cele mai drastice le merită acest personaj.

Ceea ce n-au vrut, sau s-au făcut că nu pricep este exact ceea ce anulează valoarea lor ca intelectuali români , în primul rând.

Oricât de cetăţeni ai lumii ar fi, adevărata valoare universală, are obligatoriu şi o dimensioune naţională.

Ca să demonstrăm că e adevărat ceea ce spunem, o să apelăm numai la faptul că titanii culturii universale au scris operele lor în limba natală. Nu ştim să fi scris Goethe ori Heine în engleză, nici V. Hugo în germană, aşa cum nu putem înţelege  opera lui Brâncuşi- Coloana Infinită, ori Masa Tăcerii, dacă nu privim simbolica cărare pierdută de pe ouăle încondeiate, funiile împletite din piatră de pe exteriorul bisericilor medievale, ori masa joasă cu trei picioare cu scaune  alături, pe care ţăranul român a cioplit-o aşa, nu pentru că nu s-a priceput să-i facă picioarele mai lungi, căci, cădea pădurea pe el, avea material, slavă, Domnului!; (a ştiut el să-şi construiască casele respectând enigmaticul număr de aur, prezent la cele mai mari construcţii ale marilor civilizaţii antice), ci tocmai pentru ca să exprime atitudinea de intimitate, de apropiere a familiei, şi a vorbirii în taină cu cei duşi, căci moartea e şi pragul, punctual de  pornire al vieţii, şi la această   masa a  tăcerii se întâlnesc spiritele celor adormiţi cu cei rămaşi, prin efectuarea unor ritualuri; pâinea o însemna cu semnul crucii capul familiei, iar din cănile de lut se strecurau pe pământ şi câteva picături, lacrimi în amintirea străbunilor.

Întâlnirea familiei la masa amintită, ca şi în structurarea formelor ce se completează, se fac şi se desfac la nesfârşit în Coloana lui, Brâncuşi exprimă ideea nemuririi unui neam care  se poate regăsi şi în pasărea Phoenix, văzută de acelaşi sculptor ca Pasărea Măiastră, sau Măiastra, care este esenţializarea spiritului românesc, găsit de Brâcuşi în modelele populare ale acestor păsări mitologice, văzute şi poate chiar realizate de el în copilărie,  sugereând, dorinţa de înălţare a românului, capabil să se exprime în miturile, care surprind şi tendinţele general umane de înălţare, prin pătrunderea esenţelor, prin sublimarea realului în arta cea mai perfectă cu putinţă a fi creată de om.

Prin acest fel de opere, care au rădăcini populare se a junge la metafizică.

Românul n-a creat nimic durabil înafara legilor cerului, ale normelor morale.

Şi-a pus cineva întrebarea de ce ţăranul rămân, de la daci şi până la mijlocul secolului al XX-lea a purtat straie albe, chiar şi la munca câmpului, în timp ce la popoarele din jur ori de mai departe acestea, mai ales la muncă, sunt altfel.? Aceleaşi straie în care predomină albul, le avea şi în zilele de sărbătoare. Pentru român tradiţia era sfântă, şi nu trebuia să se explice cu mare filosofie, de ce nu este mai practic, cel putin la muncă, în alegerea unei culori mai suferitoare, ci spunea simplu: aşa am apucat.

Şi, vorba cronicarului, nu stăm de scrisori, doar amintim că a încerca să se descifreze această afirmaţie, ar trebui să se scrie multe volume, căci ea exprimă atât de sintetic o concepţia filosofică despre lume şi viaţă a unui popor milenar, care şi-a prins-o în doine, balade, în cântece, în portul lui, predominant alb, simbol preluat de la străbunii, care tindeau, prin existenţa lor, să se purifice  pentru că, şi prin aceasta, el a înţeles, preluând de la înaintaşi, că sunt un neam nobil, şi idealul lor moral este tendinţa spre puritate trupească şi sufleteasă.

Nu facem aici prelegeri de idilism sau de sămănătorism retrograd, dar priviţi în toate stampele, ori mai apoi picturile de ţărani, fie la muncă sau la hore-vezi Aman, sau Grigorescu; femeile românce arată, fie şi desculţe, ca nişte prinţese.

Ca să convingem, căutaţi albume cu mozaicurile de la Ravenna, realizate în timpul lui Constantin cel Mare, împărat al Bizanţului din secolulal VI-lea, şi veţi vedea principesele bizantine purtând costume româneşti de un rafinament, de o frumuseţe şi de o eleganţă fără egal.

Veţi vedea şi pe capul bărbaţilor, căciulile cu bordură aurită ale dacilor nobili.

Constantin cel Mare era dac de la Dunăre şi nu i-a fost ruşine să imortalizeze pentru veşnicie pe ai săi, cu care, se vede bine, se mândrea (Procopius- Edificii).

Dar din nefericire nu cunosc ca vreunul dintre cei trei-cinci intelectuali de rasă “ai noştri” să se fi aplecat cu atenţie, sau cu inteligenţă, fără prejudecăţi asupra artei româneşti populare.

Nimic din ceea ce este astăzi valoros şi durabil în creaţia cultă, nu este definitiv separat de cultura populară, şi tocmai această legătură, prinsă în expresii proprii, dă şi individualitate, dar şi valoare universală acestora.

Dacă pe Eminescu pe care nu-l cunosc cu adevărat nici Liiceanu, nici Pleşu, cu atât mai vârtos Djuvara ori Patapievici (îndrăznim a afirma că Poetul n-a fost înţeles pe deplin nici de marele Călinescu, ori de Perpessicius, care prezintă mai mult descriptiv, şi destul de la suprafaţă opera) atunci vom aminti că unul dintre adevăraţii exegeţi ai Eminescului a fost  Petre Creţia care a demonstrat, prin analize de o profunzime estetică şi chiar esoterică, greu de rivalizat, că Eminescu este un titan, şi că vremea lui încă n-a venit, aşa cum încă, curios, dar adevărat, n-a venit nici vremea decodificărilor cu rol iniţiatic, întru ale existenţei umane, din aproape toate operele sadoveniene.

Cât de mult urăşte poporul româm, acest pata-pievici, amintim ce-a spus  acelaşi personaj ce va rămâne în istoria noastră( ca un altul de tristă amintire, şi urmărit de blestemul neamului românesc precum Roller ce ne-a scris istoria, întoxicând generaţii cu minciuni ordinare ) care  întrun cotidian (Monitorul de Suceava anul de graţie 2008), răspunzând la întrebarea reporterului ce crede el despre patrie? a declarat senin şi convins că “nu-i place să vorbească despre asta, că nu-l interesează, iar pe cei ce spun că-şi iubesc patria chiar îi dispreţuieşte, pentru că asta duce la naţionalism.

Acelaşi personaj, de o versatilitate uimitoare, scrie recent în cotidianul Evenimentul-30 oct 2008, un virulent articol intitulat Derspre patriotism, pe exemple concrete. Cazul ICR. Ca să se înţeleagă mai bine despre ce e vorba dăm cuvântul autorului:

Săptămâna trecută, primul – ministru a decis reducerea bugetului ICR-ului de la 50 de milioane, la de lei 32 de milioane. Această reducere iraţională şi iresponsabilă este o mutilare îndreptată împotriva intereselor României, echivalând cu un asasinat instituţional.

Nu vom continua.Se înţeelege că în acest caz guvernanţii nu sunt patrioţi şi pentru că s-a dispus un control financiar la ICR, dar mai ales pentru că nu vor mai zburda cei de la conducere ca fluturaşii inductori de frumos românesc, în toate câmpiile lumii, fără oprelişti.

În continuare, arată d-l şef al răspândirii culturii române, că şi-a făcut un plan ce ar necesita un buget de 59 de milioane de lei

Nu e nevoie de multe comentatrii. Se înţelege că atunci când guvernul, fireşte şi pe baza semnalărilor de la cei care s-au simţit nu numai nereprezentaţi de acest ICR privat, dar şi al priorităţilor,  a luat această hotărâre.

Iată că deodată d-l care nu suportă să se vorbească despre patrie şi patriotism, acum când se crede nedreptăţit, le invocă, acuzând vehement pe cei care , demult ar fi trebuit să analizeze mai serios pe ce se cheltuiesc grămezile de bani la ICR, pentru că după, noul program  stabilit de ICR, ar fi trebuit să înfiinţeze  centre  culturale până şi la triburile amazoniene, chiar şi la boşimanii şi la hotentoţii din jungla africană, că şi aceia trebuie să cunoască marile avantaje spirituale, aduse de nişte valorori precum cei trei mari artişti ai street artei, unul baptist din Timişoara, o evreică unguroaică obsedată de Vechiul Testament şi al treilea un român irakian astfel prezentaţi,,atât de lăudaţi de Patapievici şi la o emisiune Garantat 100%, de la TV1, 2 noiembrie 2008.

Dacă până mai ieri, acest domn a ţinut să se disocieze de acţiunea organizatorilor expoziţiei de-acum celebre, deşi a recunoscut că a finanţat-o, acelaşi domn acum vorbeşte numai în ton apreciativ, dar cu epitete generalizatoare, la adresa doamnei care a realizat actul acesta de mare cultură.

Întrebat acum dacă-şi asumă responsabilitatea faţă de tot ce a însemnat aceasta, încurajat de camarila de la Dilema  Veche, 4-10 sept 2008 şi în maniera aceleaşi logici chinuite şi distorsionate, se forţează să demonstreze că expoziţia a avut mare succes,(chiar şi un rabin a intrat aici,) şi din nou întrebat dacă crede în valoarea acestor tineri, o scaldă spunând că el nu-şi poate asuma o concluzie care aparţine posteriorităţii.

Aflat în faţa atâtor spectatori şi telespectatori, spune că nu dispune de spiritul vizionar al lui TituMaiorescu care a văzut în Eminescu ceea ce n-au putut înţelege contemporanii secolului al XIX-lea.

Având în vedere cum este catalogat Eminescu de acest culturalist de serviciu, bine plătit , ca şi de cei de la Dilema Veche, din numărul amintit, dedicat apărătorilor valoroaselor opere, nu înseamnă că se dezice de cele afirmate despre poet, ci lasă să se înţeleagă că acum suntem în sec. XXI-şi că, de valori naţionale în epoca în care trăiesc poeţii spre ex, nu putem vorbi, dar e sigur că această expoziţiţie intitulată provocator–Omagiu lui Iuda şi al templierilor – e o  mare realizare pentru că nu vine cu valori consacrate, oficializate, şi dacă falusul este emblema acesteia  nu e deloc pornografie, ci chiar religiozitate; obscenul este în ochiul celui care priveşeteşte ( emisiunea amintutită)

Nu criticile celor care se văd batjocoriţi prin astfel de artă (vezi şi protestul românilor din New York) l-au deranjat pe marele filosof, căci aşa cum afirmă întro carte de căpătâi, nu se dezice de nimic din ce a afirmat despre români, ci poziţia celor 322 (citeşte parlamentari) şi a guvernului, care tot lovesc pe nedrept în conducătorul statului.

Uitând că este la o emisiune de cultură, d-l apolitic reprezentant al culturii, atacă dur în plină neutralitate,(chiar la începutul campaniei electorale) instituţiile amintite, care nu sunt democratice pentrucă n-au picat pe interesele domnilor intelectuali aleşi. Durerea cea mare e însă că guvernul are puteri prea mari în distribuirea bugetului.

Vedeţi, boieri dumneavoastră, unde e dreptatea şi cine e omul roş şi spân şi cine e balaurul, care a muşcat din felia dorită cât mai mare, din plăcintă bugetară.

Recent, în buna tradiţie patapieviciană, la un post de televiziune, câţiva corifei, turceşti, buşcsineşti, huhurezeni ori  purtând numele unui hibernal codrean, au mers mai departe, împroşcând cu venin şi simbolurile ţării.

Li s-a urât până şi de cele trei culori ale steagului, neavând alte argumente în a-l anula decât că, uite, cel american are şi nişte steluţe, ba chiar şi nişte dungi.- de parcă asta ar fi singurul şi marele deranj psihic al domnilor.

Ştiu bine domnii că şi alte multe ţări au trei culori, amintim numai Franţa, Olanda; să consulte Dicţionarul Enciclopedic şi nu s-or mai minuna de câte-or mai fi.

Au au râs chiar de culorile flamurei ce-a îmbărbătat sute de mii, milioane de soldaţi de-a lungul vremilor viforoase, ce au murit pentru steag căci ştiau că cine pierde steagul, îşi pierde şi pământul şi libetatea.

De simbolurile care ar veni de la comunişti s-au legat. Dragi intelectuali rasaţi, ori ziarişti de excepţie, ce v-aţi impus prin cultură şi idei “deştepte”, cum spunea Moromete, aflaţi că aceste culori nu-s de ieri, de azi.

Despre “draco”, dragonul , steagul de luptă dacic, cu cap de lup şi trup de balaur ce era invelit în fâşii de pînză din culorile roşu, galben şi albastru, vorbesc anticii, ce-i socoteau pe daci cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci (Herodot- Istorii), ce nu se temeau de moarte, înspăimântând pe duşmani şi prin şuierul specific al dragonului flamură.

Nu le-a mai plăcut nici imnul unora, că e prea greu şi fotbaliştii nu l-au pot ţine minte.

Dar ce trebuie să ţină minte un român,care trece prin cel puţin 4 clase primare,dacă nu măcar trei strofe din imnul naţional?

Dar dacă nu ne place atunci de ce suntem cu toţii – sau poate nu – dar mai toţi, cu ochii în lacrimi, când se înalţă flamura română mândră pe cel mai înalt catarg al jocurilor olompice?

Aceşti indivizi, cu rădăcinile în vântul vremilor, cu acces facil la mass-media, fac mare rău tinerimii, în căutare de modele. Şi din păcate cele negative sunt foarte mediatizate, pentru că prezintă personaje, care au spoliat, au furat, au înşelat, şi s-au îmbogăţit, fără a fi pedepsite. Pot deveni modele de succes şi, am crede că ce-au forjat strămoşii, prin mii de ani de respectare a moralei, prinsă în tradiţii, în ziceri, ce concentrează experienţă trăită milenar, s-ar spulbera în faţa unei evidente realităţi cutremurătoare în fond, dar acceptată ca fapt normal şi s-ar generaliza răul moral şi ierarhia valorică ar spulbera-o lotrii şi hoitarii.

Am vorbit folosind un condiţional-optativ pentru că s-ar putea ca aparenţele să înşele.

Amintim de întâmplare relatată în revista “Cuvinte către tineri”(Mănăstirea Putna 2 iulie 2008)

În curtea mănăstirii Trei Iaerarhi, doi monahi, păşeau încet bucurâdu-se de momente de linişte duhovnicească, când au auzit o hărmălaie în care se amestecau strigăte, claxonări, bătăi de tobe; totul întrerupt din când în când de strigarea în cor; Hai, România!!

Cei doi monahi, s-au privit îngrijoraţi, întrebându-se încotro merge aceast tineret?

Din rândul acetor  gălăgioşi, ce se bucurau că au câştigat românii un important meci de fotbal, cînd au ajuns în faţa mănăstirii, s-a auzit un glas puternic, un îndemn:

să ne rugăm!!

Atunci s-a petrecut minunea care i-a lăsat pe cei doi monahi fără grai. S-a lăsat pentru o clipă o linişte mare; au îngenuncheat toţi, şi din miile de glasuri s-a auzit rugăciunea Tatăl Nostru, împletită cu lacrimi.

Odată sfârşită rugăciunea au plecat tot bucurându-se. Tineretul trebuie înţeles, învăţat să-i iubească Patria- cum spunea recent, marele actor Radu Beligan , ajuns la vârsta înţelepţilor, invitat al Doamnei Eugenia Vodă (Profesionştii-T.V R 1), şi tratat cu respect, (căci aceeaşi tineri români au făcut să explodeze mămăliga), nu transformat întro turmă de zombi, cărora să le fie ruşine că-s români, care s-ar trage din nomazii pustiurilor nesfârşite ale Asiei.

Un fapt remarcabil prin spontaneitatea sa, l-am sesizat când  pe unul din nelipsiţii analişti de tot felul, care combat în numele „boborului”, dar “imparţiali”( să trăiască nenea Iancu!) – adică numai la anumite posturi, a uitat că trebuia să denigreze tot ce-i românesc, a relatat o convorbire cu un străin, care l-a întrebat franc-:de ce vă tot vorbiţi voi, românii, ţara şi poporul de rău, că aveţi şi plaiuri frumoase, şi păduri frumoase şi văi cu ape frumoase, şi chiar şi în capitala asta a voastră tot sunt lucruri frumoase?

Tot cucuvăiesc huhurezind unii numai despre cele rele.

E adevărat că sunt şi din acestea, ca excepţii până la urmă, dar tot scoase în frunte mereu şi mereu, de cei care-şi câştigă pâinea pe la posturi tv, induc ideea falsă despre un popor de care s-au agăţat toate defectele din lume şi scormonesc în murdărie cu voluptate, că asta le umflă buzunarele.

Sunt săptămâni, luni, ani de când se tot ocupă cei amintiţi , de războiul palatelor.

Cei de ale căror figuri ni s-a acrit: politiceni şi jurnalişti caragialieni latrans,  nu văd nimic din ce avem şi bun  în existenţa noastră de milenii, că altfel, dacă n-ar fi fost această dragoste de ţară de pământ, respestul şi cultul tradiţiilor morale strămoşeşti, am fi dispărut demult.

A devenit pentru intelectualii de tranziţie, de care am tot amintit, o infracţiune iubirea de patrie, şi chiar se induce tinerilor că e demodat, depăşit şi chiar imoral să-ţi iubeşti ţara, şi mai ales, s-o spui.

Iubirea de patrie  e prezentată ca un delict major de lesmajeste de către mai marele ICR şi de lătrăii care se-nfruptă din banul public pus la dispoziţie, cu generozitate, de cei ce se dedulcesc la mierea bugetară, nu dezinteresat.

Atunci va trebui să-i scoatem din rândul spiritelor laminate ale neamului cam pe toţi  cei ce au pus bazele culturii noastre, să-i anulăm chiar pe străromânii iniţiaţi precum Dionosie Exigul, pe enciclopedistul  genial Aethicus Histricus, trăitor în veacul al IV-lea, pe cronicarii  iubitori de neam, pe iluminiştii martiri.

Dar,ce ziceţi, domnilor pete-pievici şi de Nichita care a scris şi pezii perecum “Patria”,- “Ţara”, “Noi”, de Blaga, de Sorescu,  de Arghezi care-şi exprimă imensa iubire de patrie printr-o splendidă modalitate de metaforă hiperbolizantă.

Ce să mai spunem de atâţia care ne vin în minte: Ciprian Porumbescu, care la marea sărbătoare de la Putna veacului al XIX-lea, cu lacrimi în ochi, spune părintelui său:Tată, am cântat Daciei întregi.!

Dar de Enescu care a compus simfonii şi nu numai, cu rădăcini în horele şi ritmurile cântecelor populare, dar de Brâncuşi,(iarăşi de Brâncuşi), care se inspiră în operele din geniul poporului.

Nu ne-am propus să epuizăm tema, şi nici urmând succesiunea timpului existenţial al celor amintiţi, ci am dorit să arătăm că nu asta vor aceşti intelectuali de tranziţie atît de bine orientaţi în acestor vremuri tulburi, ci să ne arate ca pe nişte troglodiţi abia coborâţi din copaci.

Interesul lor e să denigreze ca  şi prin aceasta să obţină măcar beneficii remuneratorii nemeritate, prin linguşirea celor ce conduc, dacă tot s-au trezit – unii – prea tîrziu şi au cam rămas pe dinafară – măcar să sugă de la mai multe oi, şi de la cei ce se lasă periaţi şi-i răsplătesc.

Avem multe de îndreptat, de învăţat, dar nu vom accepta să fim prezentaţi ca nişte salbatici imorali in corpore şi nişte înapoiaţi mintal în filialele din lume ale ICR, sau de alţi sărmani pigmei ce au în fruntea turmei denigratoare nişte cumani djuvarişti, ori filosofi ofuscaţi, ce se răstesc, în direct la televizor, la toţi românii care nu-şi  dau seama ce favor ne fac aceştia când deschid  gura, pentru a ne dirija înspre drumul drept, trasat   absolut dezinteresat, de lucruri mărunte cum ar fi un post de consilier preşedinţial, de căpitănia unor academii sereliste, cu un buget mai mare decât tot cel al culturii şi cultelor, ori de posturi calde de excelenţe la ambasadele de prin găurile insalubre şi greu de acceptat  precum Parisul, unde domnii ambasadori, nu pot locui în palatul ambasadei pentru că nu e de rangul lor, ori de şefia în îndrumarea scriitorilor, care se împlineşte tot de prin acelaşi târg prăpădit, întrucât, nu s-a mai găsit altcineva să conducă şi misiunea  românilor  pe lângă instituţii internaţionale.

Timpul ca şi înţelepciunea şi răbdarea unui popor încercat va arăta, în final că este justificată iubirea de Patrie, cuvânt scris cu majusculă, şi rostit cu inima aprinsă în jurământul celor mai bravi dintre noi, al soldaţilor, pe umerii cărora stă apărarea cerului nostru care trebuie să rămână tot timpul albastru, menţinuţi drept de iarba verde a tărânei vii cu rădăcinile în sângele înaintaşilor, în pofida celor ce ne-ar vrea robi, în propria ţară.

N-om fi noi modelul de civilizaţie, dar nici nu se poate accepta ca la posturile străine, sau în ţări străine ,cei ce ne conduc, să vorbească cât mai urât unul despre altul, şi toţi “luminaţii”, despre ţară, numai de rău.

Atunci nu trebuie să ne mirăm că dacă unii-şi ridică fustele, străinii se consideră îndreptăţiţi să arunce cu pietre în grădina noastră.

Uite că domnii intelectuali de rasă, români ne interzic să mai vorbim despre toţi eroii care de-alungul vremii chiar şi-au vărsat sângele pentrut patrie, iar patria înseamnă pământul unde s-au născut ei şi unde au trăit strămoşii.

Şi dacă ei au murit pentru pământ trebuie să înţeleagă toţi nemernicii, că pământul în viziunea românilor dintotdeauna este echivalent cu viaţa, căci  nu trebuie demonstrat că nu poate fiinţa un popor liber fără să fie ameninţat de dispariţie, dacă nu are un loc pe harta lumii, chiar şi în epoca globalizării, fără menţinerea acestuia pe el, cu preţuri de sânge inimaginabile, pentrut că asa au făcut cei dinaintea noastră, care n-au vrut ca urmaşii lor să devină praf în vânt, care se topeşte în lumea cenuşie a migratorilor, pe care istoria i-a spulberat.

Nu pot fi niciodată perimate şi golite de sens noţiuni precum “cultul patriei”,”cultura naţională”, “poet naţional” etc. atât de blamate cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună, cum o fac toţi cei ce semnează în apărarea artei promavate de Patapievici la celebra de-acum expoziţie de la New York în amitita Dilema Veche (4-10 sept 2008), dedicate în exclusivitate apărării lui Patapievici şi a artei promovate de el şi ciracii săi, purtând titlul generic “Adevărata poveste a poneiului roz”, şi având mottoul

“Nu-i poet precum e porcul

Nici oraş precum New Yorkul”

Nu insistăm asupra limbajului grosier folosit de un anume Andrei Codrescu, ce hălăduieşte prin zări de peste ocean, şi de care n-a auzit nimeni (“Nechează poneiul român”), care afirmă că “poneiul roz cu zvastica-n cur, despărţit de tovarăşii lui (n.n- simboluri sexuale  numite neaoş, cu epitete scabroase) scrijeliţi pe pereţii murdari ai metroului, trecut întro expoziţie, a devenit artă, lucru pentru care laudele curg gârlă:”Bine zis, bine făcuc, bravo Corina, absolut OK!.

ICR ar fi trebuit să anunţe o masă rotundă cu o sută de acadmicieni străluciţi toţi în haine tăiate din ziarele rrromâneşti în care Dada se desfăşoară zilnic.

I.C.R a  preferat masa tăcerii şi şi-a lăsat poneiul roz să facă caca pe ea cu zvastica-cur. Singura arenă în care reacţionarii opuşi progresului ţării e “cultura”, unde ierarhiile stabilite de fascişti- comunişti mai funcţionează.

Chestii ca”poet naţional”, „artă naţională” ş. a m.d. mai au ceva încărcătură, ca un mobil cu două minute în el”.

Noi românii (scris cu un singur “r”), purtăm în genă duhul celor vechi, din ale căror oase a răsărit pâinea peste tot şi rădăcinile sunt hrănite cu sângele lor, şi acest sânge – rădăcină, hrăneşte copacul, adică întreg neamul.

Dar pentru a simţi acestea trebuie să fi fost crescut de mic aproape de acest pământ, nu numaidecât la ţară, cum ar înţelege unii, ci să fi primit odată cu laptele mamei şi duhul sfinţeniei, de la tata la fiu, de la bunii noştri, ce au însemnat veacurile, mileniile, prin frumuseţea sufletului lor.

Nu e o întâmplare că dăinuim din timpuri mitice pe aceleaşi locuri, în timp ce alţii au devenit pulbere în istorie, sau dacă mai există e pentru că au ajuns pe la noi sau primprejur, târziu şi, mai ales, şi-au făcut loc cu toporul.

După concepţia mai marelui întru cunaşterea spiritului cultural în lume al românilor, şi al camarilei, înseamnă extremism, naţionalism să vorbim de Burebista de Decebal de Horea care a fost tras pe roată pentru că a îndrăznit să ceară drepturile românilor împilaţi şi deveniţi sclavi în propria ţară; de Tudor din Vladimiri, care a sculat la lupta vitejii patriei ca să scăpăm de străinii care le-au supt vlaga românilor, arătând pe drept că “Patria înseamnă norodul, iară nu tagma jefuitorilor.”S-au învechit toate acestea?

Dar ce să punem în loc, şi, mai ales, de ce să nu cunoască toate generaţiile cine sunt şi de unde se trag, pentru a şti la nevoie să arate drepturile la fiinţare a lor, atunci, când balaurul neadormit al lăcomiei şi al minciunii, va ridica iar capul pentru a ne zdrobi.

Ar trebui să scoatem din existenţa noastră şi jertfa de sânge acelor care au adus independenţa ţării la 1877.

Nu ne e frică că vom fi acuzaţi că repetăm ceva ce toată lumea ştie. O facem ca să le amintim , măcar aşa celor tineri, că a mai existat şi un Mihai ,despre care tot asemenea “mărunţei” au spus în manualele de istoria patriei doar că a avut o mamă grecoaică, în fapt maica Teofana, ce se află spre veşnică odihnă la mănăstirea Cozia, şi despre Şefan că era un conducător căruia îi plăcea să se joace de-a – războoaiele şi de asta una două mai făcea rost de nişte năvălitori, de toate neamurile şi mai punea de-o vărsare din sângele  neamului său.

Nu spun adevăraţii luminători ai acestui neam, că mereu lătrau câinii, şi că mereu veneau asupra noastră cu gând de jaf şi moarte, ba turcii, ba tătarii, ba ruşii, ori polonnii (Trebuia să poarte un nume- M. Sorescu). Şi au mai venit şi alţii, dar cum au venit – vorba poetului, s-au făcut – o apă şi-un pământ.

Şi tot ar vrea aceeaşi mari români să uităm şi de cei care în momentul când România a rămas numai cu o strâmtură de pământ cât Moldova, au salvat ţara şi poporul lor, din dragoste pentru ai lor, cei din ţintirime, dar şi pentru o viaţa trăită numai ca libertate, a  celor  de-acasă şi care cu trupurile lor au format hotarul imaginar, strigând şi luptând, căzând seceraţi de gloanţe cu zecile de mii că Pe-aici nu se trece!! şi nu s-a trecut.

Şi ce-ar mai vrea pete-pievicii? Să acceptăm că nu avem cu ce ne prezenta în lume, că e ruşinos să venim cu tradiţiile noastre, cu frumuseţile naturale, pentru care însuşi prinţul Charles al Angliei a făcut o fundaţie să nu se risipească aceste tradiţii, şi să nu se polueze natura, încă nedistrusă de tot de intervenţia malefică a omului, unde vin străinii şi spun că în România, mai ales în unele regiuni, cum e Bucovina de exemplu, ar trebui puse sub uriaşe clopote de sticlă minunile de peisaje ori de monumente.

Dar aceasta este o atitudine retrogradă, spun cei care alcătuiesc manifestări culturale specifice românilor.

Şi atunci, în dispreţul a tot ce avem noi mai sfânt şi valoros în muzică , literatură, în artă, în, folclor încă nealterat cu totul de poluarea nivelatoare a modei, aduc nişte tineri, debusolaţi, căci cum altfel putem categorisi pe cei care au fost aleşi a reprezenta România la New York nişte tineri, despre ale căror “valoroase opere “vorbeşte”, de fapt, a vrut să ne convingă un responsabil cu relaţiile cu publicul care   este o nulitate absolută, ales pe criterii de pile, căci altfel cum s-ar fi prezentat cu opera sa de avangardă, o înşiruire de băloase pornografii şi descrierea trăirilor deviante ale unui personaj, fie el şi fictiv, preocupat să gloseze pe marginea gustului urinei prietenei sale, motiv pentru care a şi fost mângâiat pe cap de doamna directoare a institutului cultural român, filiala amintită, Corina Şuteu.

Nu ne reprezintă, ca popor, experimentele condamnate eşecului, acceptat chiar cu entuziasm de unii, dar experiment să fie şi în artă. (aceeaşi Dilema Veche–articolul-În diaspora Procincia est- de Horia Marinescu)

N-au decât aceşti artişti să-şi expună operele, dacă îi definesc, care au această mărturie de credinţă. Treaba lor.

Dar nu putem admite, cum spune un adevărat om de artă, Răzvan Teodorescu, ca o ţară ca România să fie cunoscută de americanii, pragmatici (mai mult de 90 la sută nu ştiu nimic despre România şi despre români. Şi nici nu ne miră, nici nu este de condamnat. La urma urmei câţi români cunosc câte state formează SUA şi care sunt capitalele lor?

Chiar unii din mai marii organizaţiilor  bătrânului continent, cum e Xavier Solana, după un summit la Bucureşti spunea că s-a simţit bine aici la Budapesta.

Nu demult chiar candidatul republican la preşedenţia SUA, Mc Cain, plasează Spania în America de Sud.

Şi chiar dacă un american de rând ar fi intrat în amintita  expoziţie, suntem siguri, s-ar fi crucit dacă atâta a putut crea un popor european.

Aşa că susţinerea marilor cunoscători întru ale artei, de la ICR, ce încearcă să justifice cele mai obscene mâzgălituri cu simboluri ce ilustrează in imagini artistice, concepţia filosofică a tartorului ICR-ului, despre poporul român şi despre limba sa, drept experimente,ce se încadrează curentului Dada, inventat , la urma urmei de un român, şi mai cunoscut de americani, decât Brâncuşi ori Nadia Comăneci. (După aceleaşi păreri din  Dilema Veche, amintită)

N-am fi dorit să vorbim iarăşi de marele filosof, dacă recent n-ar fi apărut la un post TV, când întrebat despre valoarea operelor amintite, a dat un răspuns, care arată consecvenţa cu care continuă să-şi exprime părerea despre români: eu n-aş le-aş pune pe pereţii sediului ICR-ului.

E supremul dispreţ reiterat cu convingere, fără echivoc faţă de români, faţă de România.

Îi sugerăm să şi le pună în casă, ca să se vadă mereu în oglindă.

Occidentul, atât de ridicat în slăvi de cei amintiţi, care se consideră cetăţeni ai Europei, ori ai lumii, se ştie prea bine că nu ne vrea, aşa cum vor să ne vadă intelectualii noştri subţiri – nişte oi în turma comună.

Occidentul secularizat a văzut că a greşit sacrificând, în numele consumismului, a închinării la viţelul de aur, tradiţiile spirituale proprii, distinctive. Acum se pare s-au trezit şi pun în valoare orice obiect de sorginte populară, orice emblemă care i-ar putea reprezenta, în spaţii largi luminoase.

Măreţele lor catedrale, care au ambiţia de a atinge cerul, opera de artă de o valoare inestimabilă, sunt simple puncte turistice, bifate în carneţelul de amintiri de călătorii din toată lumea.

De-acolo a fost alungat Duhul lui Dumnezeu şi populaţia, nu mai ştie care e calea dreaptă; a rătăcit-o.

Şi citeam întrun săptămânal de cultură menţionată o întâmplare cutremurătoare prin imensa încărcătură emoţională

De Sfintele Paşti românii din Paris s-au adunat la catedrala ortodoxă şi din piepturile a 2000 de suflete a răsunat Parisul de cântarea dumnezeiască- Hristos a Înviat!

Şi au înconjurat biserica, cu luminai aprinse, semnul biruinţei acesteia asupra întunericului,  Întrebat preotul:  şi francezii ce spuneau?

Stăteau la ferestre şi plângeau.

Nu degeaba mai marii din unele state au pus la dispoziţia românilor, care sunt mulţi acolo, locaşuri pentru desfăşurarea sfintelor slujbe ortodoxe. Ei văd în aceasta şi o posibilitate de revigorare prin pildă, a spiritului creştin apusean secularizat, care a ieşit din rosturi

Ajunşi la finalul demersului nostru,vedem cu ochii minţii o hartă a României, nu desenată cu linii, ci cu roşul sângelui şi cu păduri de cruci, ce stau legate laolaltă ca nişte lanţuri ameninţătoare pentu cei ce-au încercat sau vor încerca s-o treacă, căci  se vor transforma, precum oastea lui Darius în “lanuri, cu spicul greu atârnnd în sus”. Murind, la câmpie, dar ridicându-ne  în munţi,  ţinând de-a pururi sabia la brâu, “atenţi la tot şi la toate – cum spune poetul –“am învăţat să fim veşnici”(Marin Sorescu-Astfel.)

Hotarele sunt marcate, nu cu stâlpi de piatră, ci cu oasele albite ale strămoşilor, care-s mai tari ca stânca, pentru că vieţuiesc în amintirea neamului. Ei sunt eroi de baladă, ei sunt Novăceştii, urieşii care au înfruntat gloata păgână.

La rându-le sunt ei însişi  din viţa tare a Iancului, Crăişorul munţilor, a lui Horea, a lui Decebal, a lui Burebista, pe care nu i-a învins decât trădarea cozilor de topor, a căror stirpe bântuie şi astăzi.

Aşa că domnilor artişti şi intelectuali subţiri, admiratori ai poneilor roz cu zvastică pe fund, semnaţi-vă  pe mizerabilele mâzgâlituri obscene şi blasfemiante, cu numele scris cu majuscule.

Noi vă amintim doar ce a spus bătrânul boier luminat, Miron Costin, spre luare aminte: „că iaste inimii omului dureare a răbda sudalma nedreaptă pentru o zi, dară a înfunda cu ocară un neam întreg pentru vecie!

Asumaţi-vă, domnilor, oprobiul posterităţii căci istoria nu vă v-a ierta; „veţi da samă de ale voastre câte spuneţi şi faceţi!”
Prof. MARIA CIORNEI