~Elena Armenescu: „Întoarcerea în timp“

Natura primordială este de jur imprejurul nostru ca o fastuoasă cetate vie cu irizări de smarald. Mă opresc, trag adânc aer în piept şi simt cum gândurile se limpezesc. Mă gândesc că atunci când omul a fost creat aici pe Pământ sau adus pe aceasta planetă dintr-un vast laborator ceresc, el a fost aşezat într-o gradină mirifică, tapetată cu un covor mătăsos de iarbă unduietoare, răcoroasă şi binefăcătoare tălpilor, cu arbori umbroşi , pomi fructiferi de o mare diversitate cu fructe de forme, culori şi gust diferite, suculente a căror aromă se răspândea în întreg văzduhul, împletit cu cel al florilor ce se leganau în adieri aidoma celor din poiana pe care chiar acum o străbat paşii mei, când mă îndrept spre Nedeia mocănească.

Este luna lui Cuptor- după calendarul dacic-adică luna iulie, cea mai caldă, fiebinte chiar – aş putea spune – aici la noi, in Dacia de altădată, teritoriu aflat la jumătatea distanţei intre Polul Nord şi Ecuator. În ţară, în zonele de câmpie s-a anunţat caniculă, dar aici, în zona locuită de mocani, adică de oameni de la munte, oameni ai muntelui, este o temperatură acceptabilă, ideală chiar, care ne asigură confort termic.

La câţiva kilometri de locuinţele sătenilor unde ne-am cazat, dacă străbaţi Valea Zânelor şi urci apoi spre vârful muntelui acoperit cu pădure de  conifere, dinspre care adie mereu un aer pur, încărcat cu ioni negativi, binefăcători, vindecători ai inimilor îmbolnăvite de stres şi poluare în marile oraşe contemporane, ai să găseşti o cetate dacică a căror ruine se văd şi azi, cetate trainică clădită din piatră şi lemn. Din nefericire, lemnul pe cât este de plăcut şi bun izolator termic, asigurând în interior – iarna mentinerea căldurii iar vara, pe cea a răcorii – pe atât este de perisabil, dar aici a fost vorba nu de deteriorarea cauzată de umezeală şi timp, ci de incendiu, mai bine zis de două incendii, aşa cum rezultă din cercetările efectuate de arheologi, care au scos în evidenţă două straturi de cenuşă, provenite din arderi care au avut loc la distanţă în timp una de cealaltă.

S-au dus ca o părere nu zece, nu o sută ci o mie nouă sute de ani de la războaiele purtate cu romanii şi iată ! aici oamenii işi desfăşoară viaţa aidoma cu a celor de altădată, cu a strămoşilor lor, care se ocupau cu creşterea vitelor, albinăritul şi pădurăritul, care le asigurau cu prisosinţă cele necesare unui trai îmbelşugat şi liniştit (dar, aşa cum am menţionat, au venit romanii lacomi de averi şi aur cu care să-şi întreţină armatele lor de mercenari. N-au plecat bine romanii sătui de iernile geroase raportate la clima caldă a Mediteranei, că mai  apoi au venit sălbaticii din Asia, în valuri, călări nu numai pe cai ci şi pe un munte de necruţare, mânaţi de foame şi de poftă de încăierare, ne amintim de orele de istorie: avarii, gepizii si…alţii !).

Dar cum era înainte de toate acestea ?

Poate atunci era mai multă pădure, şi cu siguranţă mai multe animale sălbatice, pentru că din punct de vedere numeric, erau mai puţini oameni care să controleze teritoriul.

Dar straiele ? Sunt asemănătoare…, adică ale lor erau confecţionate tot din lână şi in, având aceleaşi modele transmise din generaţie în generaţie, cusute ori ţesute cu drag de tinerele femei, mai ales în timpul iernii, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre. Esenţa s-a păstrat, am conchis, şi mă aşez pe o piatră să pot privi şi observa mai bine pe toţi care treceau spre locul dinspre care se auzeau venind pe aripile vântului melodii populare cunoscute şi dragi, unde se desfăşura hora. Mă întreb : oare pe atunci se cânta un cântec asemănător cu acesta pe care-l aud acum :

– Firule, măi fir de iarbă

Pe tine cine te-ntreabă

De ţi-e teamă, de te doare

Când eşti călcat în picioare ?

– De mi-i teamă, de mă doare

Ştie numai Sfântul Soare

Şi mai ştie şi pământul

Ploaia, arşiţa şi vântul…

Greu de răspuns! Poate ceva cu acelaşi înţeles, dacă nu chiar cu aceleaşi cuvinte, deoarece oamenii au fost creaţi cu sensibilitate dintru începuturi, iar despre dialogul înaintaşilor noştri cu iarba, copacii şi păsările ar fi de prisos să vorbim acum, când există scrise volume întregi despre calităţile lor psihologice, despre obiceiuri si ritualuri practicate în toate împrejurările vieţii.

Cum stăteam la marginea pădurii, la umbra unui falnic brad, obosită de drum, am decis să mă culc câteva minute pe iarba îmbietoare, să pot privi albastrul cerului printre crengile bradului. Urmărind un norişor în destrămare, am aţipit, binecuvântată clipă când au putut  veni spre mine aflată în stare alfa, cei de demult, ca într-un vis, ca un fragment dintr-un film nemaivăzut, pentru că era realitatea de altădată, în mijlocul căreia mă aflam ca participant la viaţa cetăţii Zaldava, bijuterie între cetăţile dacice, vestită prin frumuseţea fetelor şi puterea voinicilor.

Aici, fetele erau alintate cu vorba (expresia) « zâna mea » atât de mamele, taţii cât şi de iubiţii lor, iar băieţii « voinicul meu », iar viaţa lor era plină de pace şi armonie. Soarele blând mângâia cu razele lui creştetele pruncilor care se jucau în cete numeroase, în preajma zidurilor, printre căsuţele de lemn făcute ca adăpost pentru noapte şi iarnile geroase, pentru că ei, cu mic cu mare cât era ziua de lungă, fie vară, fie iarnă, stateau mai mult pe afară.

Trăind în bunăstare, s-au înmulţit la un moment dat atât de mult, încât nu mai aveau loc acolo sus şi au coborât să-şi facă sălaşuri jos, la poalele muntelui, unde iarba grasă era din belşug pentru vitele lor îmblânzite, şi au numit ei valea pe care şerpuia drumul , Valea Zânelor, iar satul din vale Voineşti pentru că voinici erau cei care-l locuiau.

Eu am ajuns acolo chiar la o nuntă, când sub lumina puternică a Soarelui de amiază , doi tineri îşi uneau soarta în prezenţa întregii suflări, în Templul Soarelui.

Suprafata pe care o ocupa era de formă dreptunghiulară.Templul era construit din opt stâlpi groşi de lemn aşezaţi la distanţă de doi stânjeni ( doar între cei din faţă şi spate erau patru stânjeni) pe suprafaţa cărora pe fiecare în parte, erau scrijelite cu mare măiestrie şanţuri radiare care porneau dintr-un cerc cu diametrul de un cot, reprezentând Soarele – întocmai cum îl vedem încrustat pe porţile maramureşene. Este Templul Soarelui, străjuit de brazi!

În fată, un frontispiciu lat la mijloc cam de cinci coţi, care se ingusta spre margini ajungând la trei coţi, cu trei sori sculptaţi în lemn, unul mare la mijloc şi doi mai mici spre lateral, cu imaginea lunii sus, în colţul din stânga, iar în cel din dreapta un cap de lup care se continua cu corp de şarpe, dădea un aer impunător edificiului.

Primele două treimi ale Templului, care lăsau să se vadă şase din cei opt stâlpi, nu erau acoperite, doar de la un sâlp la altul,  lateral erau construite arcade din lemn sculptat. Fiind zi de nuntă, multă vegetatie agăţată de arcade înfrumuseta şi dădea viaţă înfăţişării Templului. Ultima treime, care constituia altarul în care slujea preotul şi în taină invoca puterile cereşti, era boltită şi acoperită cu şindrilă. Rugile lui murmurate se auzeau vag printre şoaptele nuntaşilor.

Deodată, uşa dublă, batantă, se deschide, iar peste mulţime se lasă o tacere profundă.

Dinspre altar de unde iese preotul transfigurat, cu faţa şi mâinile îndreptate spre cer,  strigând cu o voce puternică, baritonală, tunătoare, de făcea să se mişte frunzele arcadelor, se aude invocarea:

-Zamolxe !

-Zamolxe !

-Zamolxe !

– Coboară bunăvoinţa şi binecuvântarea Ta asupra acestor doi copii ai Tăi şi Dă-le lor darurile vieţii : sănătate, belşug şi roade şi o ceată de copii care să înmulţească Slava Ta!

Toată adunarea formată din femei, bărbaţi, copii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare au rostit

Aşa să fie !

Femeile, îmbrăcate cu fote şi ii, iar pe cap purtând marame, aveau în mâini flori de câmp iar fetele îşi împodobiseră capul şi cozile cu flori multicolore. Unele îşi împletiseră coroniţe, altele aveau flori prinse în păr şi altele puse după urechi.

Doi bărbaţi puternici, în floarea vârstei, stăteau deoparte ţinând cu greu un berbec gras, care tot dădea să fugă simţindu-şi poate sfârşitul aproape. Ei, ca toţi ceilalţi, erau îmbrăcaţi în alb cu pantaloni strânşi pe picior şi cămaşă peste pantaloni, încinşi cu o curea lată din piele, iar din curea plecau doua bete de laţimea unui lat de palmă, tesute din lână vopsite în roşu, galben şi albastru, culori obţinute din plante şi fori, bete care se încrucişau în formă de X la unul în partea anterioaraă, la celălalt pe partea dorsală a toracelui, continuându-si apoi traiectul paralel după ce treceau de umeri, în jos, până se prindeau tot de  centură.

Pe cap putrau pălării care în plus, erau împodobite cu flori, semn că erau persoane cu responsabilităţi la această petrecere.

Toţi, adică femei, copii, bărbaţi, erau încălţaţi cu opinci cusute din piele.

La un semn al preotului, berbecul  a fost pus la pământ. Unul dintre bărbaţi (al treilea) s-a apropiat de berbec cu un cuţit cu vârful şi lama bine ascuţite pe ambele muchii, şi cu mâna sa, ajutat de unul din cei doi care tineau animalul, a împlântat cuţitul în gâtul berbecului care,  început să fie părăsit de viaţă, se zbătea cu ultimele puteri.

Sângele cald a ţâşnit ca dintr-un izvor şi a prins a se scurge printr-un şanţ anume făcut din pietre, orientat spre răsărit, dispărând într-o groapă astâmpărând din belşug setea şi foamea pământului. Groapa se afla în vecinătatea unui alt altar, sub formă de potcoavă, în care se afla o vatră pe care ardea permanent focul, numit şi focul viu, sau focul sacru care nu trebuia să se stingă niciodată. De acest foc se îngrijeau pe rând femeile mai în vârstă, pentru ca el era focul zeiţei Mame, cea care proteja familia. Unele nu-i cunoşteau nici măcar numele pentru că Regina Zeiţă existase cu mult timp mai înainte, dar când am întrebat mai insistent, una dintre femei mi-a spus : Hesta sau Vesta, dacă n-o supărăm ne-aduce veşti bune, de belşug şi înţelegere. Dacă le ai pe-astea două ce-ţi mai trebuie ?

-Taci! Intervine alta, te gândeşti numai la tine şi la ce este azi şi aici ? Ai uitat de moşi şi strămoşi şi de faptul că într-o zi ne vom duce şi noi lângă ei ? Avem şi suflet nu numai amărâtul ăsta de trup … Focul trebuie să ardă şi pentru vii şi pentru cei duşi dincolo! Cum soarele arde pe cer, focul trebuie să ardă în vatră. Dacă nu avem grijă de foc nu mai răsare Soarele şi fără soare pierim şi noi…

O femeie trecută de prima tinereţe a venit cu un vas de lut care avea o formă specială, ca o amforă cu două « urechi ». În exterior, de jur împrejurul suprafeţei erau desenate zâne prinse într-o horă, simbol al uniunii, şi bucuriei întru puterea multiplicată prin mişcare şi prinderea mâinilor. Vasul era plin cu lapte, iar femeia, cu evlavie a  lăsat să curgă din el cu trei întreruperi, o cantitate mică, într-o altă groapă situată spre partea de sud a templului. Restul a spus ca-l păstrează pentru tinerii însurăţei să bea din el a doua zi dimineaţă, şă aibă viitoarea mamă lapte pentru copiii care-i vor avea! Dinspre apus a apărut un grup de trei feciori rostind strigături şi urări de nuntă pentru tinerii uniţi în faţa semenilor şi a lui Zamolxe.

O dată ritualul terminat, s-a auzit cântec de fluier şi câteva ulcioare cu vin au apărut aduse de rudele mirilor. Au băut trecând ulciorul de la unul la altul, apoi s-au îndreptat spre locul unde ardea un foc pe cinste pentru  frigerea berbecului.

La îndemnurile fluierului şi cavalelor, fetele (fără băieţi !) au încins hora, întocmai ca zânele desenate pe vas. După prima horă, jucată doar de zâne, de fecioare, în timp ce flăcăii buni de însurat stăteau pe margine şi se uitau la ele, fiecare plănuind lângă care să joace, a început cea de-a doua horă, pe care au iniţiat-o mirii. Lângă ei s-au prins perechi, perechi, toţi cei care aveau gând hotărât de însurătoaare. Au rămas câţiva singuri, atât fete cât şi băieţi care încă nu-şi găsiseră perechea, care nu s-au prins în acest joc, pentru că aceasta era Hora făgăduinţei, care asigura că fi-vor încă nunţi în lunile ori anii care vor urma…

După această horă, au jucat cu toţii, tineri şi bătâni, unii mai mult, alţii mai puţin , fiecare după puteri şi disponibilităţile sufleteşti.

Unii s-au mulţumit doar cu privitul şi cu porţii duble de friptură, în timp ce alţii, în special tineri, cuceriţi, robiţi de joc, au uitat de mâncare…. PETRECEREA era în toi, când…

-Ah ! am strigat eu cu părere de rău, smulsă parcă din alt tărâm şi readusă aici sub acest brad  la auzul unui aparat de radio al unui cuplu care se aşezase în apropierea mea, loc de unde vocea crainicului ce se adresa ascultătorilor :

Bună ziua doamnelor şi domnilor. Transmitem stirile pe scurt:

In O rientul Mijlociu în fâşia Gaza, au avut loc noi confruntări între palestinieni si israeliti.

In India, musonul a provocat mari inundaţii

Un mare cutremur de pământ a zguduit zona…

America se confruntă cu o criză economică fără precedent

In razboiul din Afganistan au mai murit doi soldati britanici.

În Romania seceta deşertizează sudul tării

Jaful armat din Constanţa s-a soldat cu un rănit. Autorul nu a fost prins

Ştirile pe larg…..

Între timp mă dezmeticesc bine, mă ridic şi privesc înspre culmea unde ştiu că se află ruinele cetăţii dacice.

– Doamne ! în ce lume trăim, îmi spun eu depărtându-mă de sursa informaţiilor negative, readucându-mi în memorie imaginile din vremea când Zaldava cunoştea strălucirea.

NB Se ştie că în fiecare om exista un suflet, o scânteie divină, ceva sacru şi ceva omenesc, ceva animalic. In stare normala trupul nu trebuie să se rezume doar la hrana trupească ci trebuie sa primeasca şi hrană de la şi pentru suflet, sufletul de la spirit iar spiritul de la Dumnezeu. Întreruperea ori excluderea oricareia din aceste verigi este cauzatoare de boală, iar viata bazata doar pe principiul primitiv al imbuibarii trupului fara a da atentie si celorlalte necesităţi, reprezinta calea cea mai sigura spre regres. Dacii intuiau aceste legături şi tot ce ştim azi despre ei, sunt dovezi ale unui avansat mod de înţelegere a lumii în comuniune cu divinitatea.

ELENA ARMENESCU