~Lucian G. Costi: „Pledoarie pentru apărarea limbii române“

1.  INTRODUCERE LA PARTEA A DOUA A PRIMEI PLEDOARII

Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al doilea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea succintă a dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”, apoi aduce probe inedite care certifică obârşia românească a lui milă şi a familiei de cuvinte derivate din milă.

2. NOUA ŞCOALĂ DE LINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ

În limba română nu există cuvinte slave.

Convorbire (1998) cu Gabriel Gheorghe, laureat al Premiului Academiei Române

 

Societatea românilor exista în timpul sumerienilor, doar că noi încă nu avem informaţii scrise despre ea.

Lucian Iosif Cueşdean, Marea enigmă a românilor antici, 2007,  p.7.

Cititorul este îndemnat să facă lectura operelor NŞLR prezentate în bibliografie pentru a se informa in extenso asupra tuturor faţetelor legate de acest vast subiect al înţelegerii limbii ce-o vorbim.  Recomand lectura operelor din colecţia Getica, ale autorilor Gabriel Gheorghe si dr. Lucian I. Cuesdean.  Fără ele, multe concepte rămân neelucidate pe deplin.  Pe scurt, NŞLR argumentează cu dovezi convingătoare următoarele aspecte semnificative din limba românească (continuarea punctelor din articolul precedent):

2.11. Teritoriul pe care s-a vorbit limba română coincide cu extinderea maximă dată de arheologi pentru spaţiul Vechii Europe începând cu orizontul anilor 6.500 î. C.  Coincidenţa aceasta nu poate să nu aibă impact asupra ipotezei vechimii limbii oamenilor care au făurit acea primă civilizaţie europeană, adică a limbii noastre.  Însumate, ariile culturilor Cucuteni, Tisa, Hamangia, Vincea, Criş, etc., ajung la peste 1.200.000 km² pentru Vechea Europă.  Năvălirile barbare au restrâns, prin exterminare şi asimilare, acest spaţiu la cel carpatic şi pericarpatic.  Niciodată însă, nimeni, n-a reuşit să ne înfrângă total.  Chiar în cea mai cumplită năvălire, cea din vara anului 1940, când am fost atacaţi spre a fi nimiciţi definitiv, concomitent, de armate adunate din 13 state duşmănoase (sub steagul roşu anticreştin al URSS, statele: Rusia, Ucraina, Bielorusia, Gruzia, Armenia, Azerbaidjan, Uzbekistan, Kazakstan, Turkmenistan, Kirghizia, Tadjikistan, apoi Ungaria şi Bulgaria) de jur împrejur, statul românesc nu a putut fi anihilat, ceea ce constituie o performanţă unică în toată istoria Europei.  A fost coaliţia antiromânească cea mai feroce din istoria noastră.  Izbânda aceasta de a rezista ca entitate statală în ciuda oricărei logici pământeşti ar trebui să dea de gândit detractorilor neamului nostru şi scepticilor autohtoni.

2.12. Dacă civilizaţia spaţiului străvechi românesc are o vechime de peste 7.500 de ani, Roma s-a născut doar în anul 753 î. C., deci este de dată mult mai recentă.  Anterioritatea latinei clasice faţă de româna ţărănească este infirmată de probe arheologice şi analize lingvistice.  În latină apar cuvinte stinghere, existând fără să fie parte dintr-o familie de cuvinte, fapt ce suscită controverse.  De exemplu, cuvântul latin ingurgitare trebuie să plece de la o rădăcină gur, care se regăseşte ca atare doar în română, gur-a (3).  Ne-glige-re trebuie să plece de la o rădăcină glige, care există însă doar în româneşte, grij-a [DLRM (6) îl descoperă, fără nici o explicaţie valabilă, ca provenind din bg. grija, care e de fapt împrumut din româneşte, limba locului, existentă aici pe când nici nu se ştia de bulgari].  A fi neglijent înseamnă a nu avea grijă (6).  Prin definiţie, limba care posedă rădăcini de clădire a familiilor de cuvinte este o limbă originară, donatoare şi mai veche decât o ramură înrudită cu ea căreia îi lipsesc acele rădăcini.  Limba plecată dintr-un spaţiu pierde şi deformează cuvinte din graiul ancestral al locului de obârşie.  În cazurile de mai sus, se vede sărăcia de sensuri în latină şi modificările consonantice în raport cu limba română.

2.13. Originea onomatopeică a celor mai vechi cuvinte româneşti (3, p.16).

2.14. Dr. Lucian I. Cueşdean notează 265 de onomatopee listate în DEX, care prin compunere dau naştere la peste 2.000 de cuvinte (ibid., p.28, 30).

2.15. Derivarea cuvintelor se face prin modificări consonantice -eufonii- (de exemplu p, b, v, f, de la poc, boc, voc-e, foc, etc.) şi alunecări vocalice inclusiv diftongări (ibid., p.35).

2.16. Construirea primelor coduri sonore, la început naturale, ivite prin imitaţia sunetelor din natură, apoi a codurilor elaborate, derivate, artificiale.  Codurile sonore dau naştere la sfere semantice de cuvinte care gravitează în jurul unui concept iniţial:  ra, re, ro, pentru soare, produc ra-za, re-ge, ro-ata, ho-ra, ro-şu, ră-sărit.  Ru, ro, pentru râu, produc Ru-mân, Ro-mân, Ni-(i)st-ru (o stenogramă tipic românească pentru o exprimare mai completă, cu subiect, predicat şi complement: apa ista e un rîu), ro-ua, ru-de (oamenii aceleiaşi familii de lângă rîu).

2.17. Dr. Lucian I. Cueşdean listează 460 de coduri de construcţie ale limbii române, din care aproape jumătate (224) sunt de forma consoană+vocală+consoană (gen foc, fum, puh, bos).  Vocala diferenţiază un cod care are aceleaşi consoane, de exemplu: pah, în pah-ar şi puh în puh-oi, puh-av, nar în am-nar, nor în nor-oc, năr în tâ-năr, nur în nur-lie; duh în duh-ni, duh-ov-nic, văz-duh, bur-duh-os, dih în dih-anie, dih-onie, dih-ai.  Alunecarea consonantică îmbogăţeşte sensul codurilor: puh clădeşte pe buh în buh-ăit, buh-ai, apoi buf-niţa, pah clădeşte pe bah în Bah-lui, Bâc, de unde Bach în germană (extrem de productiv în onomastica şi toponimia germană).  Prezenţa unui mare număr din aceste coduri în latină trădează strânsa înrudire la nivel de PFC a celor două limbi (ibid., p. 100, p.121-142).

2.18. Apariţia construcţiilor sonore din silabe: Ro-ma reproduce etruscul Ru-ma, adica Râ-ul Ma-re, Da-cii e sinonim la nivel de morfeme cu Ru-mân-ii, adică oamenii rîului, da = ru, cii = mân-ii (2, p.5, 47, 82).  Aici este explicaţia permanentei suprapuneri roman-român, care e la originea confuziei contemporane.  Ro-mâni-a este un sinonim perfect la nivel de silabe primordiale cu Da-ci-a, însemnând absolut acelaşi lucru: ţara oamenilor man ori ci de pe ape ro, sau da.  Din acest punct de vedere, dilema care e numele corect al ţării noastre, Ro-mâni-a ori Da-ci-a este o chestiune de alegere între două nume strict româneşti, pentru că Ro-mân-i-a nu provine din limba latină, cum se bate necontenit şi nefondat moneda.  A se vedea  Dr. Cueşdean, Lucian I., Româna, limba vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006.   Nu e vina românilor că ro-man-ii au folosit exact acelaşi nume din materialul lingvistic al limbii lor, înrudită cu a noastră, dar prioritar e cuvântul nostru, deoarece e construit din monosilabe cu sens precizat.  Una din sarcinile exerciţiului etimologic este să descopere şi să demonstreze obârşia, provenienţa cuvintelor, în cele din urmă, ce limbă deţine întâietatea acestora, care e matca ce generează şi care e maştera care preia vorbele fără să recunoască plagierea.  Etimologic, silabele româneşti cu sens sunt anterioare cuvintelor latine, pentru simplul motiv că latina abia mai păstrează urme din alcătuirea sa originară silabică, fiindcă le-a pierdut în timpul evoluţiei sale spre rafinare, stilizare şi complexitate gramaticală, în timp ce româneasca le păstrează abundent neschimbat!

2.19. Elaborarea cuvintelor cu sens abstract prin metafore şi alegorii pornind de la monosilabe onomatopeice: pac e sunet de lovitură, bruscare, cădere, este o onomatopee cod primar din care apare derivarea cu sens negativ, de catastrofă, pac-os-te, şi căderea în păc-at.  Peccat-um din latină pierduse deja rădăcina precisă, onomatopeică, pentru că latina a scos din uz vocalele ă şi î, ă fiind redat prin e.  Păc-at e mai arhaic decât peccatum!  Nu ştim exact ce a determinat alungarea din rostirea latinească a celor două vocale primare, naturale, unii cercetători consideră că e vorba de o epurare estetică, oratorică, de rafinare a limbajului.  Posibil; oricum ar fi, latina s-a îndepărtat de matcă.  Varietatea şi bogăţia cu care se produc cuvinte din onomatopeele care stau la baza vocabularului românesc denotă o capacitate de abstractizare şi o imaginaţie poetică neregăsită în vreo altă limbă europeană.  Avem aici încă o probă a originalităţii limbii care exclude orice provenienţă străină.  Limba noastră s-a clădit organic, dinăuntru, prin ea însăşi, din vremuri imemoriale.  Cărămizile ce constituie edificiul ei poartă peceţile puse de strămoşii noştri, iar noi suntem datori să aducem la lumină toate acele peceţi.

2.20. Dr. Lucian I. Cueşdean introduce conceptul de Prim Grai European, prescurtat PGE (ibid., p.5).

2.21. NŞLR foloseşte noţiunea de morfem pentru particula fundamentală de construcţie (în lucrarea de faţă e prescurtată PFC), ceea ce în engleză s-ar putea chema “basic building block” (BBB) (3, p. 27).

2.22. Particulele fundamentale de construcţie stau la baza edificării prin derivare, aglutinare, modificare vocalică şi consonantică a întregului vocabular vechi românesc.

Continuarea în numărul viitor a discuţiei de sinteză asupra descoperirilor NŞLR.

În numărul precedent am văzut că determinarea oficială conform căreia milă provine dintr-o limbă străină este incorectă, dovezile aduse de DLRM în sprijinul osândirii lui milă fiind contradictorii.  Dacă milă vine din bg., cum pretinde DLRM, atunci de ce pentru unii compuşi de la milă, DLRM nu mai dă originea din bulgară, ci schimbă obârşia, pretinzând că modelul, etimonul pe care zice-se că l-am fi imitat noi în româneşte provine de astă dată din vechea slavă!  Inconsecvenţa sursei, a etimonului, care ba e bulgăresc, ba e vechi slav, trădează făcătura.  Conform cu DLRM, verbul a milui vine din v. sl., deoarece acolo apare verbul milovati, cu care are în comun doar rădăcina mil, apoi adjectivul milostiv vine tot din slavă, din v. sl. milostivŭ, substantivele feminine milostenie şi milosârdie vin din slavă, din v. sl. milostyni şi milosrŭdije.  Culmea, substantivul milă, ca atare, nu e atestat în v. sl.!  Simpla înşiruire de slove corespondente în alte limbi, asemănătoare sonor şi semantic cu cele româneşti nu probează cine a luat slovele de la cine.  Chiar admiţând dogma oficială că româna continuă latina populară vorbită în Dacia după 106 d. C., şi tot am ajunge la concluzia opusă celei susţinute de lingviştii DLRM: româna fiind mai veche, ea este limba donatoare, iar nu v. sl.!  Să adăstăm puţin asupra acestui raţionament: avem o submulţime formată din elemente existente în limba A (în cazul nostru româna) si în limba B (aici vechea slavă).  Oficial limba A este atestată ca fiind cu veacuri mai veche decât limba B.  În absenţa vreunei rupturi catastrofice în limba A, putem afirma că elementele comune limbilor A si B provin din limba A, sau dintr-o terţă limbă C, anterioară limbilor A şi B, dar sub niciun motiv din limba B, care e cea mai recentă pe scara istorică.  Nicio ruptură catastrofică nu e menţionată despre limba A, dar limba B abia apare în veacul IX şi se stie precis că limba B, săracă prin definiţia ei de limbă nomadă, a suferit o ruptură istorică majoră, aceea de translocaţie prin migrare în alt spaţiu ocupat, civilizat şi vechi al limbii A.  Limba B a suferit deci o ruptură încă înainte de a fi notată în scris.  Acest fapt întăreşte probabilitea ca elementele limbii B să provină din limba A şi exclude direcţia de la B la A.  Rămâne să discutăm existenţa limbii C.  Posibilitatea teoretică a unei terţe limbi C, mai veche decât A şi B, lansată sub denumirea de limbă indo-europeană, nu este confirmată prin nimic, conceptul respectiv fiind o invenţie anglo-germană bazată pe o presupunere şi pe totala ignorare a limbii româneşti (12).  Reiese o singură direcţie logică a călătoriei elementelor comune celor două limbi: obligatoriu de la A la B.

Cuvinte similare care pleacă tot de la rădăcina mil- există din abundenţă în limbile romanice, aşa cum se va arăta mai jos, ca urmare direcţia vehiculării cuvântului este de la românească la slavă, nicidecum invers.  Numai cu probele aduse în prima parte a pledoariei ar fi suficientă absolvirea de orice vină a slovei noastre mila, dar apărarea mai are alte argumente care întăresc cu prisosinţă obârşia ei arhaică românească şi care arată nu numai că mila nu poate proveni din vreo limbă slavă, dar că mila a fost preluată peste tot din româneşte.  Cu alte cuvinte, cei de la care suntem acuzaţi că am fi furat cuvântul, sunt ei inşişi hoţii.  Pârâta, limba română, este victima fraudei şi cerem instanţei să o dezvinovăţească şi să inverseze rolurile părţilor din pricină.  Apărarea aduce aici aceste dovezi.

MILA

(continuare)

Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi,

Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

Să ne dai un semn şi nouă din mila măriei-tale…

Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a

Apare o listă de cuvinte derivate din milă, pentru care DLRM nu mai dă niciun etimon, cum ar fi milos, a se milostivi, milostivire, milog, milogeală, miluţă, a se milcui, şi a mildui.  Trecând în revistă întreg contingentul de vorbe generate de milă, după DLRM, avem: cuvântul de bază provine din bulgară, dar nu există în nicio altă limbă slavă inclusiv v.sl., în schimb unii compuşi de la cuvântul de bază există în vechea slavă, dar nu toţi.  Concluzia logică ce se impune este că determinările DLRM sunt profund greşite, călcând două principii de bază în stabilirea oricărei etimologii.  Primul este că nu pot să existe două surse diferite pentru membri ai aceleiaşi familii de cuvinte.  Al doilea principiu afirmă că limba donatoare trebuie să posede rădăcina cu întreaga sa familie, în raport cu limbile receptoare care preiau parţial, doar unele cuvinte înrudite.  Este limpede că româna are cuvântul de bază şi o numeroasă familie ce nu se regăseşte decât fragmentar în limbi străine, care sunt în poziţie de receptoare.  Doar româna are dubletul verbal a milui şi a se milostivi, care sunt nuanţări fine ale verbului derivat din milă, încă o dovadă a interesului ce-l are limba noastră faţă de noţiunea de extremă bunătate revărsată necondiţionat.

În discuţia asupra vorbei milă, cel mai interesant aspect îl dă nevinovatul cuvinţel a mildui, care e rar azi, însemnând a bate uşor, în glumă, a atinge pe cineva.  Regăsim în acest cuvânt nu numai rădăcina mil-, ci şi construcţia cu consoana finală în –d, pe mild-, exact aşa cum aflăm cuvântul corespunzător înrudit din limbile germanice, mild în engl. şi germ., adjectiv cu sens de blând.  Mai observăm că sensul lui a mildui este antonim versus a milui, adică regăsim antonimul algebric pe sensul +/- al românei arhaice, chiar dacă intensitatea opoziţiei între milă şi mildui este scăzută.  Trăsătura aceasta e o dovadă peremptorie că toată familia lui milă e născută în româneşte.  Un antonim pentru milă, izvorât din aceeaşi PFC, dar mai tare ca intensitate decât a mildui, se află în latineşte, miles, discutat mai jos.

Unul din argumentele cel mai des invocat de lingvistica oficială în sprijinul desemnării ca neromâneşti a unor cuvinte, este tocmai absenţa unor corespondente de-ale lor în limbile romanice.  Avem de-a face în primul rând cu o logică şubredă, după care inexistenţa în latină sau alte limbi romanice a vreunei slove româneşti este proclamată drept dovadă sigură că slova respectivă e preluată din limbile nomade din jur.  Atâta timp cât nu se dau probe precise că slova cu pricina era prezentă în limbi nomade şi nu exista în româneşte, o asemenea dovadă cade, pentru că există opţiunile: slova exista în româneşte înainte de veacul VI, de când se consideră că apar feluriţi cotropitori în spaţiul nostru, dar nu avem informaţii despre ea, sau slova era şi în alte limbi romanice dar în perioade istorice mai vechi, sau pur şi simplu doar româneasca poseda cuvântul din vremuri imemoriale.  În al doilea rând, se poate uşor observa că sunt cuvinte înrudite în limbile surori limbii noastre, a căror semnificaţie nu se suprapune aidoma, pentru simplul motiv că separarea între limbi şi evoluţiile diferite au modificat cu necesitate sensul original.  Pentru milă, descoperim că nici măcar nu se poate susţine argumentul acuzatorilor cum că nu există cuvinte corespondente în limbile surori.

Aserţiunea că milă există doar în româneşte şi, prin descendenţi împrumutaţi, în limbile slave, este falsă.  În toate limbile romanice există rădăcina mil- dar cu sens negativ, adică fără compasiune, necruţător, preluată din cuvântul latinesc mil-es, soldat – persoană necruţătoare, fără milă, care execută ordinul fără cruţarea adversarului.  Era şi firesc ca latina să păstreze cu precădere sensul negativ, opus milei româneşti, pentru că la romani cuvântul cel mai frecvent folosit din cuplul binar cu milă/fără milă era cel care denota o stare de spirit dominantă la ei, a lipsei de milă faţă de adversari, sclavi, sau persoanele condamnate de tribunalele lor.  Să nu ne facem false impresii despre civilizaţia romanilor, atât de admirată azi, idealizând o realitate care era aceea a unei odioase micimi omeneşti hrănită din teroare şi asuprire.  Unul din monumentele cele mai reprezentative ale civilizaţiei lor ce s-a păstrat la Roma este Colloseum-ul, care adăpostea mulţimi venite să asiste la cele mai inimaginabile atrocităţi, cu nimic mai prejos de barbariile săvârşite pe platformele templelor în trepte ale civilizaţiei aztece, sau de cele din nu mai puţin celebra Place de la Concorde din Paris, loc de masacru în 1794!  Unde era mila?  Nu în acele locuri şi nici la acele popoare în acele vremuri.  Dicţionarele etimologice latineşti îl pun pe mil-es pe seama lui mil, o mie, găsind ceva nefiresc, şi anume că de la o mie de soldaţi vine numele unuia singur, în plus nu se cunosc unităţi de o mie de soldaţi, deci avem o făcătură ca să se umple un loc gol cu ceva scris!  După exprimarea savantului Gabriel Gheorghe, laureat al Premiului Academiei Române, avem de-a face cu un urechism, ori, altfel zis, seamănă dar nu răsare.  Mil-es are legătură cu mil-ă din română, dar pe poziţie de antonim, amândouă slovele plecând de la PFC mil.  Sensul negativ e preluat tardiv şi în română: miliţie, militar, militărie.  E posibil ca militar să fie totuşi o slovă veche la noi, nu un împrumut recent din latineşte, cum susţin dicţionarele actuale.  Dacă este aşa, ar reveni că şi româna posedă un antonim veritabil al asociaţiei binare cu cruţare/fără cruţare de care am vorbit, în cuplul mil-ă/mil-itar, prin moştenire a propriei sale zestre.  Mil-va, pasăre răpitoare în latină, îşi trage numele tot de la rădăcina mil- pe semiaxa negativă, cu semnificaţie de fără cruţare.  Derivarea în latină a unor cuvinte ieşite din PFC mil- pe conotaţie negativă, probează încă o dată că latina se despărţise de trunchiul continental de mult timp şi îşi clădea vocabule din rădăcinile monosilabe ancestrale, care erau o noutate lingvistică faţă de matcă, neregăsite în protolatina continentală pe care o continuă româneasca.  Aici este explicaţia atâtor divergenţe între română şi latină, iar nu cea găsită oficial, după care latina s-a transplantat în Dacia cu pierderi şi cu modificări.  Este exact pe dos.

O privire mai atentă ne aduce la lumină o surpriză, pentru că există cuvinte derivate din mil-ă având sens apropiat de cel românesc de blândeţe, bunătate, atât în limba italiană, cât şi în latină şi franceză (iar cu mari modificări sonore, în spaniolă mejor şi portugheză melhor).  E vorba de cuvintele ce denotă comparativul de superioritate al adjectivului bun, adică mai bun în toate aceste limbi.  De pildă buono în italiană se modifică în migliore (pronunţat miliore, l fiind o consoană zisă înmuiat, notată în scris prin grupul –gl-) la gradul comparativ.  Migliore vine de la mil-ior, în directă filiaţie de la mil-ă!  Ideea ce a stat la baza excepţiei respective este cea de mai multă bunătate, adică o apropiere de noţiunea de milă, care e o bunătate deosebită, mai mare decât o simplă bunătate.  În latină există meli-us, în franceză mieux, (în fr. apare şi superlativul pe aceeaşi rădăcină, le meilleur, la meilleure) legate de mil-, un grad superior de bunătate, fapt care explică de ce avem o excepţie notabilă la acest adjectiv des întâlnit, pentru că mel-ius ori mieux nu au o legătură sonoră cu lat. bon-us, sau fr. bon, care sunt formele adjectivului la gradul pozitiv, ci cu mil-a.  Este de subliniat că italiana redă cel mai fidel rădăcina mil, cu –i-, in migliore, migliorare, ammigliorare, în timp ce latina schimbă pe i în e în rădăcină.  Conotaţia slovei străvechi milă n-a fost nicicând pierdută în lumea limbilor romanice!  Amănuntul a scăpat neobservat de către specialiştii culturnici ai perioadei stăpânirii bolşevice, iar etimologii occidentali, mari maeştri în ignorarea limbii române şi în acceptarea fără rezerve a propagandei promoscovite, nu puteau să ajungă la rezultate corecte în cercetarea propriilor lor graiuri.  Reiese că limbile romanice de apus posedă rădăcina mil- pe semiaxa negativă în mil-es, de unde mil-itar şi în derivatele lui, dar şi pe semiaxa pozitivă, şi anume în gradul comparativ neregulat al adjectivului bun, ca în lat. bon-us,-a,-um, it. buono, fr. bon, adică în formele mel-ius, migliore, mieux.  Faptul că mil- se “ascunde” în limbile romanice apusene tocmai într-o excepţie, în forma neregulată de adjectiv la gradul comparativ (şi de adverb, când e cazul) care întăreşte noţiunea de bunătate, blândeţe, ne ajută să detectăm existenţa unor legături de sororitate foarte vechi, de milenii, între limbile romanice, probă tratamentul diferit pe care-l are PFC mil în aceste limbi şi absenţa în româneşte a excepţiei respective la adjectivul bun, unde avem mai bun, cel mai bun, în timp ce mil- stă doar în locul lui de rădăcină în cuvântul de bază care e izvorul întregii familii, mil-a, fără să participe la vreo construcţie adjectivală neregulată.  De ce româna prezintă numeroase trăsături care o depărtează de toate limbile romanice apusene este o taină cu multe aspecte încă nedezlegate, dar e cert că aceste diferenţieri nu sunt rezultatul unei pretinse pierderi datorate unei izolări de sursă, cum s-a susţinut oficial, ci se datoresc tocmai vechimii sursei la ea acasă şi a inovaţiilor gramaticale făcute de limbile ramificate!

În toate limbile germanice, rădăcina mil este prezentă pe o conotaţie pozitivă similară cu cea din româneşte: mil-d, blând în engl. (cuvânt din vocabularul principal cu familia sa – mai mare de media de cinci membri –  to milden, v.t., mildly, adv., mildness, subst., mild-tempered, adj., mild-spirited, adj.,  mildew, subst.) şi mil-d în germ., apoi în engl. numele proprii, femeiesc Mil-dred şi bărbătesc Mil-ton, ori Myles (cea, cel care are blândeţe şi compasiune); s-mila, a fi binevoitor, a zâmbi, în suedeză şi daneză, cuvânt considerat de unii etimologi englezi că stă la baza lui smile, a zâmbi din engleză.  Nume proprii româneşti, cum ar fi Mil-ea, Mil-escu, Mil-cu, Mil-culescu, Mil-oia sunt toate legate de rădăcina mil-, compasiune, blândeţe, o însuşire bună.  Tot de aici provin nume proprii la popoare slave: Lud-mila, Mila, Mil-utin, Milo-drag, Mil-eva, Mil-an, Mil-enka, Mil-oş-evici.  Aşadar, se poate vedea că familia lui milă este bine reprezentată şi în afara limbii româneşti, dar nicăieri altundeva nu se află cuvântul matcă de plecare a familiei, mila!

În concluzie, mil-ă şi familia sa de cuvinte sunt broderii de la rădăcina mil, care e o PFC a codului m*l, unul din codurile cele mai prolifice în română, fiind prezent şi în latină ca element negativ în dubletul cu cruţare – fără cruţare, şi anume mil-a – mil-es, unde mil-es semnifică soldat, sau mil-va, pasăre răpitoare necruţătoare, iar cu sens pozitiv în comparativul neregulat de superioritate mel-ius al lui bon-us.  Similar apare mil în italiană şi franceză.  Pentru o discuţie detaliată a codului m*l, a se vedea lucrările dr. Lucian I. Cueşdean (2 şi 3).  Sensurile + şi – din familia romanică şi apartenenţa lui mil-ă la codul m*l exclud obârşia lui din slavă, care nu cunoaşte nici procedeul +/- şi nici nu are codul respectiv.  Oriunde apare vreun cuvânt izvorât din matca mil-ă în limbile slave, acela este împrumutat sau direct din româneşte, sau indirect prin intermediul textelor din v. sl.  Determinările din DLRM sunt infirmate, q.e.d.  Mil-ă este un cuvânt neaoş străvechi făurit de strămoşii noştri înainte ca ei să primeasca nedoritele vizite cotropitoare; milă e pe româneşte, iar dacă a plăcut şi altora, nu e vina vorbitorilor de limba românească.  Să avem milă şi dragoste de el!

Continuarea în numărul viitor

PRESCURTĂRI

adj.                  adjectiv

adv.                 adverb

bg.                   bulgara

DEX                Dictionarul explicativ al limbii romane

DLRM             Dicţionarul limbii romîne moderne

engl.                 engleza

fr.                     franceza

germ.               germana

lat.                   latina

NŞLR              Noua Şcoală de Lingvistică Românească

PFC                 particulă fundamentală de construcţie, monosilabă cu sens ce stă la baza de cuvinte noi

pol.                  poloneza

q.e.d.               quod erat demonstrandum (ceea ce era de demonstrat)

rom.                 româna

sb.                   sârba

subst.               substantiv

ucr.                  ucraineana, rusa mică

v. sl.                 vechea slavă

v. t.                  verb tranzitiv

BIBLIOGRAFIE

2.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Sistemul sumerian al limbii române, Editura Orfeu 2000, Bucureşti, 2001.            [NŞLR]

3.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Româna, limba vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006.   [NŞLR]

6. ***  Dicţionarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1958, 961 p. (DLRM)

10.  Gheorghe, Gabriel, În vechime, Franţa a fost românofonă, Getica, Tom 1, nr. 1-2,   Editura Gândirea, Bucureşti, 1992.    [NŞLR]

12.  Gheorghe, Gabriel, O ipoteză nouă: Româna străveche=Indo-europeana comună, Getica, Tom 1, nr. 3-4, p.41,  Editura Gândirea, Bucureşti, 1992.   [NŞLR]

13.  Gheorghe, Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească,  Editura Fundaţiei Gandirea, Bucuresti, 2001.   [NŞLR]

 

Toate drepturile rezervate autorului.