~Orghidan G. Radu: „Mişcarea legionară între 1934-1937 şi C.Z.Codreanu“

În decembrie 1933, guvernul şi partidul Naţional-Liberal declaraseră că asasinarea lui I.G.Duca fusese opera Gărzii de Fier, drept pentru care au cerut pedepsirea exemplară nu numai a făptaşilor, ci şi a conducătorilor acestei organizaţii. Dar, numai după câteva luni, presa guvernamentală a abandonat acest subiect. Au fost eliberaţi cei care nu avuseseră o legătură directă cu actul din 29 decembrie – între care Nae Ionescu şi Nichifor Crainic.

Procesul a început la 17 martie 1934 şi s-a desfăşurat într-o atmosferă  tensionată. Pe lista inculpaţilor figurau, alături de cei trei asasini, principalii lideri legionari: Corneliu Z. Codreanu şi Gh. Cantacuzino Grănicerul, acuzaţi de complot împotriva ordinii de guvernământ existente. În ordonanţa definitivă se arăta că asasinatul din 29 decembrie 1933 nu a fost actul individual al celor trei (Caranica, Belimace şi Constantinescu), deoarece ei au executat o hotărâre luată de conducerea Gărzii de Fier, care, prin întreaga ei activitate, urmărea subminarea statului şi instaurarea unui regim dictatorial în România. Regele s-a implicat şi el în proces. Unul din liderii Gărzii de Fier avea să afirme: „Noi, gardiştii, suntem profund recunoscători regelui că a supravegheat ca cercetările justiţiei militare să se facă în cea mai strictă legalitate.”

În ziua de 29 aprilie 1934 a avut loc o manifestaţie „studenţească” în faţa Palatului Regal, la care s-a strigat „Trăiască Garda”, „Trăiască Codreanu”, „Trăiască regele”. Deşi legile restrictive adoptate în 1934 păreau să se refere la legionari, în fapt autorităţile nu au acţionat cu hotărâre în aplicarea lor. Organele de ordine rămâneau pasive atunci când legionarii ardeau cărţi şi ziare despre care spuneau că propagă idei „iudeo-masonice”, umblau în uniforme şi organizau marşuri de propagandă prin sate, trimiteau scrisori de ameninţare unor oameni politici. La sfârşitul lui 1935 şi în 1936 devenise un spectacol cotidian arderea unor ziare precum „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Lupta”, a cărţilor lui Mihail Sadoveanu, ameninţarea cu moartea a unor lideri democraţi (N.Iorga, V.Madgearu, N.Titulescu). Această atitudine îngăduitoare a guvernului faţă de forţele extremiste, antisemite, era sugerată de Carol al II-lea, care – urmărind să compromită marile partide democratice, să creeze un climat propice instaurării unui regim autoritar – a privit cu interes Mişcarea Legionară.

Dar treptat, acţiunile extremei drepte au ieşit de sub controlul guvernului şi al regelui. În aprilie 1936 s-a desfăşurat la Târgu Mureş congresul studenţilor legionari. Ei au adresat critici virulente democraţiei şi partidelor politice precum şi „forţelor oculte care întunecă Coroana regală”. S-a subliniat necesitatea sacrificiului pentru salvarea ţării şi a românismului, au fost constituite „echipe ale morţii” depunând jurământ. La 5 noiembrie 1936, C.Z.Codreanu adresa regelui şi oamenilor politici o scrisoare pe un ton ultimativ, prin care le cerea să declare că „răspund cu capul” pentru linia pe care o promovau în politica externă şi care ducea România spre dezastru.

În a doua jumătate a anului 1936, „căpitanul” a început o amplă acţiune de atragere în Mişcarea Legionară a unui număr cât mai mare de membri, îndeosebi din rândurile ofiţerilor şi de consolidare a Gărzii de Fier. Aceste fapte demonstrau că legionarii nu mai acceptau acţiunile regelui, ci urmăreau să-şi impună propria lor linie politică în conducerea ţării.

Până  în 1938 cea mai puternică ascensiune politică a înregistrat-o Mişcarea Legionară. După numai câteva luni de la asasinarea lui I.G.Duca, măsurile luate de guvern împotriva legionarilor au încetat. La 10 decembrie 1934, când se împlinea un de la dizolvarea Gărzii de Fier, C.Z.Codreanu i-a adresat o scrisoare generalului Gh. Cantacuzino-Grănicerul prin care îi cerea formarea unui partid, în care legionarii să poată activa legal. Noua organizaţie numită Totul pentru Ţară , având ca preşedinte pe Cantacuzino-Grănicerul, s-a înscris la tribunal în ziua de 20 martie 1935 şi cu acest prilej şi-a ales semnul electoral – un pătrat cu două puncte în centru. Prin crearea acestui partid, ierarhia în conducerea Mişcării Legionare nu s-a schimbat. Horia Sima scria: „Există un singur şef supreme – C.Z.Codreanu. Generalul nu era decăt un soldat la ordinele lui, însărcinat cu o importantă funcţie politică, în cadrul Mişcării”1 Partidul „Totul pentru Ţară” a folosit ca organe de propagandă ziarele „Axa” şi „Buna vestire”. Creşterea influenţei Mişcării Legionare a fost determinată de cauze multiple şi complexe, ţinând atât de situaţia internă, cât şi de cea internaţională.

Carenţele regimului democratic, măcinarea şi compromiterea marilor partide de guvernământ, starea de învrăjbire care marca societatea românească, decăderea morală a clasei politice, au nemulţumit pe mulţi cetăţeni care priveau cu îngrijorare situaţia României. Unii intelectuali, precum Nae Ionescu, Radu Gyr, Mircea Eliade au văzut în Mişcarea Legionară o organizaţie preocupată de destinul neamului şi capabilă să înfăptuiască regenerarea României. În timp ce oamenii partidelor politice erau preocupaţi de promovarea intereselor materiale de grup iar trecerea dintr-un partid în altul micşora credibilitatea convingerilor lor politice, ei fiind acuzaţi în mod curent de oportunism şi carierism, legionarii duceau o viaţă austeră, modestă, dublată de hotărârea de a înfrunta orice risc pentru afirmarea idealurilor lor şi „salvarea românismului”.

Prin însăşi structura sa, Mişcarea Legionară nu permitea existenţa  în sânul său a unor facţiuni sau grupări disidente. Cu toate acestea, Mihail Stelescu, apropiat colaborator al lui Codreanu, a iniţiat o acţiune prin care punea sub semnul întrebării supunerea deplină faţă de „căpitan”. Stelescu ar fi pus la cale asasinarea lui Codreanu, drept pentru care a fost judecat de un „tribunal legionar de onoare”, care l-a găsit vinovat.

O coordonată esenţială a concepţiei legionare era antidemocratismul. Vasile Marin, unul dintre fruntaşii Mişcării scria: „Democraţii privesc votul universal ca pe cel mai de preţ câştig al omenirii, panaceul tuturor relelor. Ei uită că de îndată ce li se pune la dispoziţie acest temut instrument de influenţare a treburilor publice, masele acestea, lipsite de perspectivă istorică şi fără simţul eternului naţional , se vor preocupa exclusiv de satisfacerea intereselor lor materiale şi vor obliga pe conducători să se devoteze realizării acestor interese”. O trăsătură definitorie a Mişcării Legionare a constituit-o şi mesianismul. Se pornea de la ideea că, trăind într-o ţară bolnavă, aflată pe marginea prăpastiei, legionarii aveau misiunea de a crea „un om nou, cu suflet de erou”, capabil să edifice o „Românie nouă”. Lichidarea democraţiei, a iudeo-comunismului , a francmasonilor, a „bătrânilor” cerea sacrificii dar, în acest caz, moartea însemna o binefacere pentru naţiune, era împlinirea unui ideal, era mai preţioasă decât viaţa. De aici s-a ajuns la „cultul morţii”. Codreanu afirma categoric: „legionarul iubeşte moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare”. De asemenea, „căpitanul” aprecia : „Credinţa legionară va înflori mai mândră şi mai biruitoare cu fiecare strop de sânge mai mult pe care îl vom plăti senin şi cu sufletul plin de bucurie”. Această jertfă era considerată decisivă pentru soarta neamului românesc şi definirea locului său în istorie.

Pentru apropierea momentului în care România va deveni legionară se cerea o luptă permanentă împotriva celor care se aflau în slujba unor interese străine neamului românesc. Astfel a apărut „echipa morţii”care, după cum aprecia Codreanu, „însemnează hotărârea acestui tineret de a primi moartea. Hotărârea lui de a merge înainte, trecând prin moarte”.

Una dintre cele mai eficiente forme de penetrare a legionarilor în rândul populaţiei a fost aceea a taberelor de muncă. În vara anului 1935 a fost organizată prima tabără legionară din Transilvania, în cătunul Dealul Negru, comuna Mănăstireni, plasa Huedin, în vecinătatea localităţii Fântânele, câmpul de luptă a lui Avram Iancu împotriva armatei ungare conduse de Vasvari. Aici legionarii au construit o şcoală. În 1936, legionarii aveau tabere de muncă în aproape toate judeţele ţării. De asemenea în cartierul Bucureştii Noi s-a ridicat noul sediu al Mişcării Legionare – Casa Verde – care a fost inaugurat la 8 noiembrie 1936.

În octombrie 1936 a fost creat Corpul Muncitoresc legionar sub conducerea inginerului Gheorghe Clime. Din iniţiativa acestuia s-au înfiinţat cantine pentru muncitori, s-au organizat acţiuni recreative, de educaţie în spirit legionar. Traian Herseni scria: „În statul legionar nu există exploatarea omului de către om. Statul burghez se întemeiază pe avere şi pe bani. Statul legionar se întemeiază pe credinţă, jertfă şi muncă”2. O lună mai târziu, în noiembrie 1936, Codreanu a decis crearea asociaţiei Prietenii legionarilor, în care „membrii nu se cunosc între ei şi nu se întâlnesc niciodată”; cea dintâi întâlnire se va face „în ziua biruinţei”.

Cântecul şi marşul ocupau un loc central în activitatea legionarilor. Cele mai multe cântece proslăveau pe eroii neamului – Ştefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Viteazul, faptele glorioase din istoria românilor – bătăliile de la Vaslui, Războieni, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, care se constituiau într-un apel la „redeşteptare naţională”. Inocularea acestor idei a generat o stare de spirit întemeiată pe intoleranţă şi violenţă, pe care Nicolae Iorga a numit-o „religia asasinatului din ordin”, cu consecinţe profund negative pentru evoluţia societăţii româneşti. În iulie 1936, legionarii au atacat „Casa Poporului” în care se afla sediul central al Partidului Social-Democrat şi al Confederaţiei Generale a Muncii. „Echipele morţii” făceau „vizite” şi trimiteau scrisori de ameninţare celor socotiţi duşmani sau trădători ai românismului.

Convinşi că aveau de îndeplinit o misiune sacră, aceea de a apăra valorile naţionale şi crucea, ameninţate de spiritul iudeo-masonic, în noiembrie 1936, opt legionari au plecat în Spania pentru a lupta în armatele lui Franco împotriva guvernului Frontului Popular.3

În 1936-1937, Garda de Fier a cunoscut un adevărat avânt. La cererea „căpitanului” legionarii au introdus în viaţa politică românească un mod de acţiune, cu totul original : ei desfăşurau o propagandă foarte concretă („de la om la om”), se interesau de viaţa de zi cu zi a oamenilor, dădeau o mână de ajutor la prăşit, la secerat, la cosit. Mulţi cetăţeni – mai ales din mediul rural – rămâneau impresionaţi şi priveau cu simpatie pe aceşti „băieţi” ; ei se deosebeau radical de politicienii obişnuiţi, care-i vizitau aproape numai în timpul campaniilor electorale pentru a le cere voturile.

Contextul internaţional era favorabil Mişcării Legionare. În deceniul al patrulea regimurile politice din Europa au cunoscut o semnificativă deplasare spre extrema dreaptă ceea ce era desigur un avantaj moral pentru Garda de Fier. Simţind dincotro „bate vântul” şi pentru a nu fi surprinşi de evoluţia evenimentelor, unii oameni politici şi de afaceri români au considerat că era util să se apropie de legionari şi să-i ajute. Cei mai mulţi dintre aceştia nu împărtăşeau concepţiile şi metodele gardiştilor, dar urmăreau să-i folosească drept forţă de diversiune, în vederea atingerii unor obiective proprii, sau să „se pună bine” cu Codreanu pentru eventualitatea unui succes politic al Mişcării Legionare.

În aceeaşi direcţie dar pentru o nealterare a alegerilor din 1937 la 25 noiembrie s-a încheiat un pact de neagresiune între PNŢ (Iuliu Maniu) şi Garda de Fier, la care au aderat apoi gruparea liberală a lui Gh.I.Brătianu şi Uniunea Agrară a lui C.Argetoianu. Cooperarea politică dintre Maniu şi Codreanu nu a însemnat nici o concesie din partea liderului PNŢ în privinţa apărării principiilor democratice sau condamnării antisemitismului, ci doar solidaritatea temporară a două forţe politice în lupta împotriva atotputerniciei camarilei regale.

Dorinţa lui Gh. Tătărescu de a părăsi conducerea guvernului a avut drept urmare libertatea alegerilor din 20 decembrie 1937, care au dat următoarele rezultate: PNL – 35,92 % din alegeri şi 152 de mandate, PNŢ –  20,40 % şi 86 de mandate, Partidul „Totul pentru Ţară” – 15,58 % şi 66 de mandate.

În jurnalul său, Carol al II-lea constată imposibilitatea de a face apel la Codreanu pentru a forma cabinetul, dat fiind refuzul lui Tătărescu de a continua guvernarea şi atitudinea ostilă a lui Maniu. Enumerând temeiurile deciziei de a nu purta discuţii cu legionarii, regele scria: ” Metodele teroriste ce le adoptase, antisemitismul violent, ideile lor vădit hotărâte în politica externă, răsturnarea alianţelor, legătura antinaturală de a se apropia numai de Germania, în general toate metodele lor radicale şi antisociale”.

În timpul campaniei electorale, Codreanu îşi rezumase astfel programul de politică externă: ” Eu sunt contra marilor democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micii Înţelegeri, eu sunt contra Înţelegerii Balcanice şi n-am nici un ataşament pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o politică a României alături de Roma şi Berlin, alături de statele revoluţiilor naţionale. În contra bolşevismului. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Naţionale, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlin, intrând astfel în linia misiunii sale istorice în lume: apărarea Crucii, a culturii şi civilizaţiei creştine”.

Succesul electoral al Gărzii apărea ca o sfidare directă la adresa suveranului, pentru că toţi ştiau că între Căpitan şi rege dialogul nu mai era posibil. Vechile planuri de dictatură personală ale regelui, amânate de împrejurări, dar niciodată abandonate, au redevenit de stringentă actualitate. Bătălia finală s-a dat aşadar între promotorul monarhiei de dictatură şi totalitarismul de extremă dreaptă.

Bibliografie

1. Academia Română, Istoria românilor – România întregită (1918-1940), Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 2003, pp. 355-361.

2.  Compendiu, Istoria României, Coordonatori –  Ioan A. Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca: Institutul Cultural Român, 2004, pp. 588-602.

3.   Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului roman, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1997, pp. 344-348.

4. Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi ţărănimea, Bucureşti,1937, pp. 15-25.

ORGHIDAN G. RADU