~Arhimandrit Dr. Ioan Marin Mălinaş: „Cele trei principate româneşti în secolul al XVII-lea (Epoca pravilelor)“

După   Unirea   scurtă,   dar   cu   urmări   pozitive   în   timp,  a   lui   Mihai   Viteazul (1599 – 1601),    participarea   Principatului   Transilvaniei   ca   stat   suveran   la   semnarea   Păcii   de   la   Westfalia,  în   data   de   24   octombrie   1648,   la   Osnabrück   şi   Münster,   domniile   glorioase   ale   domnitorilor   Matei   Basarab (1632 – 1654),   Şerban   Cantacuzino (1678 – 1688),   Constantin  Brâncoveanu (1688 – 1714), în   Ţara   Românească,   a   lui   Vasile   Lupu(1634 – 1653),   în   Moldova,  la   care   mai   adăugăm   diferitele   tratate   politice,   încheiate   între   principii   şi    domnitorii   celor   trei   ţări   româneşti,   activitatea   tipografică   şi   cea   bisericească,   ne   determină   să   declarăm   secolul   al   XVII – lea,   ca   SECOLUL    ROMÂNESC   ( vezi   Mircea   PĂCURARIU,     Istoria    Bisericii   Ortodoxe   Române,    vol.   1 – 3,   Bucureşti,   1992,   mai   ales   vol.   2,  p.   5 – 288).

Înainte   chiar   de   perioada   celei   de   a   doua   jumătăţi   a  secolul   al   XVIII – lea,   adică   de   fenomenul   “Iluminist”,   Iosefinist   şi   Postiosefinist,   cu   influienţele   lui   asupra   Transilvaniei,   secolul   al   XVII – lea  rămâne   totuşi   mai   pregnant   şi   cu   urmări   mult  mai   profunde   asupra   Istoriei   Româneşti.   Secolul   al   XVII – lea   a   fost   mai   paşnic   şi   echilibrat,   în   comparaţie   cu   “ secolul   luminilor”   şi   al   “Aufklärung – ului“   preiosefinist,   iosefinist,  postteresian   şi   postiosefinist.   Pentru   Transilvania,   prima   jumătate   a   secolului   al   XVIII – lea   a   însemnat   un   regres,   o  stare   de   întuneric,   de   revenire   la   situaţia   de   dinainte   de   secolul   al   XVII – lea.   Abia   din   a   doua   jumătate   a   secolului   al   XVIII – lea,   se   poate   vorbi   de   un   început,   de   un   curs   ascendent,   al   evenimentelor,   de  o  reluare   din   secolul    al   XVII – lea,  a   cursului  lor,   după   blocajul   de   o   jumătate   de   secol,   întâmplat   în  prima   parte   a   secolului   al   XVIII – lea.  Să   ne   gândim   doar   la   urmările   Unirii   cu   Roma(1697 – 1701),   în   Transilvania,  în   prima   jumătate   a   secolului   al   XVIII – lea   şi   la   începutul   domniilor   fanariote  în   Moldova,   în   anul   1711  şi   în   Ţara   Românească,   în   anul   1716,   pentru   a   ne   da   seama   de   epoca   de   regres   din   acest   secol,   în   comparaţie   cu   secolul   al   XVII – lea.

În   secolul   al   XVII – lea,   Principatul   Transilvaniei   devenise   o   putere   europeană   chiar,   iar   domnitorii   din   Ţara   Românească    şi   Moldova,   mitropoliţii,   episcopii,   boierii   şi   mănăstirile   desfăşurau   o   activitate   culturală   strălucită (   vezi   în   sensul   acesta   lucrarea   Maja    DEPNER,    Das    Fürstentum    Siebenbürgen   im   Kampf   gegen   Habsburg.   Untersuchungen   über   die   Politik   Siebenbürgen   während   des   Dreißigjährigen    Krieges,    Verlag   von   W.   Kohlhammer,   Stuttgart,   1938,   331   p. ).

 

Unirea   lui   Mihai   Viteazul,   din   anii   1599 – 1601   a   fost   imitată   şi   urmată   de  alte   încercări     de   “unificare”   sau  “restaurare”,   chiar   numai   sub    aspect  militar   sau   abuzive,  în   cele   trei   Principate   Româneşti.   Restaurarea    Regatului     Dacic   sau   Restaurarea  “Dacică”,   din   partea   principilor   calvini   ardeleni    era   compensată   sau   continuată     de   tendinţele   de   restaurare   a   Imperiului    Bizantin,   în    Principatele   Moldova   şi   Ţara   Românească,   acţiuni   stimulate   de    nobilii   creştini   fanarioţi   din   Constantinopol,   cu   acordul   tacit   al   Patriarhiei   Ecumenice   (vezi    Dan   IONESCU,     Şerban   Cantacuzène   et   la   restauration   byzantine.   Un   idéal   à   travers   ses   images,    în   vol.    ÉTUDES    BYZANTINES   ET   POST  –  BYZANTINES,   I,   Publié   par   les   soins   de   Eugen   STĂNESCU   et   Nicolae – Şerban    TANAŞOCA,    Editura   Academiei   Române,   Bucureşti,   1979,   p.  239 – 268 ).   În   acelaşi   timp   se   constată   şi   mişcarea   de   rezistenţă   împotriva   elementului   grecesc   în   Moldova   şi   în   Ţara   Românească,   mişcare,  ce   se   va   accentua   şi   dezvolta   în   secolul   al   XVIII – lea.   În   Transilvania   se   va   constata   lupta   românilor   pentru  rezistenţă,   împotriva   presiunilor   calvinizante   şi   pentru   libertăţi   sociale.

Iată   ce   idealuri   mari   frământau   societatea   înaltă   a   timpului, în   toate   trei   Principatele   Româneşti,   după   uciderea   lui   Mihai   Viteazul,   în   tot   cursul   secolului   al   XVII – lea.   Domnitorul  Şerban   Cantacuzino (1678 – 1688)   al   Ţării   Româneşti   a   fost   unul   dintre   exponenţii   ideii   de   restaurare   bizantină,   iar   prinţul   Gabriel   Bethlen (1613 – 1629)   al   Transilvaniei,   dorea   fondare   Regatului   Unit   al   Daciei,   cu   includerea    celor   trei   Principate   Româneşti,   pentru   a   menţiona   doar   două   personalităţi.  În   acest   scop,   adică   pentru   fondarea   Regatului  Unit   al   Daciei,   în   sens   calvino-maghiar,  Gabriel   Bethlen,   în   anul   1627   a   şi   cerut   sprijinul   Porţii   Otomane,   intenţie   care   nu   exprima   însă   interesul    politic  al  turcilor.  (vezi   ETUDES   HISTORIQUES   HONGROISES   1980,    publiées   à   l‘ occasion   du   XV –e    Congrès   International   des   Science   Historiques   par   la   Commission   Nationale   des   Historiens   Hongrois,   în   colaborare,   vol.   I   si   II,    Akadémiai   Kiadó,   Budapest,   1980 ).  Înaintea   lui   Gabriel   Bethlen,   la   29   decembrie    1610,   Principele   Gabriel   Báthory    al   Transilvaniei ( 1608 – 1613)   a   atacat   Ţara   Românească,   a   ocupat   capitala   Târgovişte,   iar   la   26   ianuarie   1611   s-a   proclamat   Principe   al   Transilvaniei   şi   Ţării   Româneşti.   Nefiind  recunoscut   de   sultan,   în   data   de   16    martie,   1611   s-a   retras   la   Alba   Iulia.

Numai   lista   tipografiilor   din   cele   trei   ţări   româneşti   constituie   o   dovadă   a   înfloritoarei   vieţi   culturale   româneşti,   de   care   s-a   bucurat   secolul   al   XVII – lea,   în   spaţiul   carpato – danubian :

Câmpulung,  1635 ;   Govora,   1637;   Dealu,  1644 ;   Târgovişte,   1646 ;   Bucureşti,   1678 ;    Buzău,   1691 ;   Snagov,   1696 ;   Râmnic,   1705 ;   Iaşi,   1642 ;   Alba   Iulia,  1640 ;   Sebeş,   1683.

Prin   tipăriturile   din   secolul   al   XVII – lea,   s-a   desăvârşit   şi   acţiunea   de   introducere   a   limbii   române   în   Biserică,   adică   înlocuirea   limbii   slavone   ca   limbă   liturgică   la   români,   cu   limba   română,   o   realizare   deosebit   de   importantă,   care   merită   subliniată   în   mod   pregnant.   Aşa   se   explică   şi   existenţa   limbii   române   în   Biserica   Unită   din   Transilvania,   după   anul   1698   şi   acceptarea   ei   ca   atare,   de   către   autorităţile   imperiale,   de   către   cardinalul   Kolonics,   de   către   iezuiţi   şi   mai   târziu   de   Roma   chiar.   Dacă   în   momentul   în   care  au   avut   loc   tranzacţiile   de   Unire   cu   Roma,   Biserica   Ortodoxă   din   Transilvania   nu   avea   deja,   de   mult   timp   încetăţenită   limba   română   ca   limbă   liturgică,   atunci,   conform   uzanţelor   canonice   uniatiste  în   vigoare,   românii   ardeleni   ar   fi   rămas   cu   limba   slavonă   ca   limbă   liturgică,   de   la   1697   şi,  poate   chiar,   până   la   Conciliul   II   Vatican (1962 – 1965).   Un   aspect  prea   puţin   apreciat   încă  de   către   cercetătorii   acestor   probleme   unioniste.

Relaţiile   panortodoxe   din   secolul   al   XVII – lea   au   fost   încoronate   de   activitatea   mitropolitului   Petru   Movilă   de   la   Kiev(1633 – 1646),   prin   Sinodul   de   la   Iaşi,   din   anul   1642,   de   unde   avem   MĂRTURISIREA   ORTODOXĂ.   Înainte   şi   după   această   dată,   principii,   vlădicii,   boierii   şi   credincioşii   din   Moldova   şi   Ţara   Românească   a   ajutat   financiar,   în   mod   necondiţionat   şi   permanent,   atât   Patriarhia   Ecumenică   din   Constantinopol,   Sfântul   Munte   Athos,   Mănăstirea  Sfânta   Ecaterina   din  Sinai   şi   Patriarhiile   Apostolice   din   Alexandria   Egiptului,   Antiohia   Siriei   şi   Ierusalimului,   cât   şi   celelalte   biserici   ortodoxe   locale   şi   mănăstiri   năpăstuite   de   prigoana   musulmană,   în   Orient   şi   în   Imperiul   Otoman,   sau   confruntate   cu   intoleranţa   catolică   şi   protestantă   din   Europa  şi   mai   concret   din   Transilvania.  (vezi   Teodor   BODOGAE,   Din    istoria   Bisericii   Ortodoxe   de   acum   300   de   ani.   Consideraţii   istorice   în   legătură   cu   Sinodul   de   la   Iaşi,   Sibiu,   1943,   156   p.   +  il. ;   ACELAŞI,   Ajutoarele    româneşti   din   Sfântul   Munte   Athos,   Sibiu,   1940,   353   p.).

Mitropolitul   Simion   Ştefan   al   Transilvaniei( 1643 – 1656),   în   anul   1648,   a   tipărit   la   Alba   Iulia,   “Noul   Testament   de   la   Bălgrad”,   reeditat   la   Bucureşti,   în   anul   1703.  În   anul   1688,   la   Bucureşti   a   apărut   “Biblia   lui   Şerban   Cantacuzino”,   mitropolit   al   Ungrovlahiei   fiind   Chir   Teodosie  Veştemeanul( 1668 – 1672   şi  1679 – 1708,   a   doua   oară),   originar   din   părţile    Sibiului.

Societatea   românească   şi   Biserica   Ortodoxă   din   Principate   s-a   condus    după   PRAVILELE   sau   colecţiile   de   legi   şi   canoane   tipărite   în   acest   scop,    tot   în   secolul   al   XVII – lea  :   “Carte   românească   de   învăţătură   la  pravilele   împărăteşti  şi   de   la   alte   giudeaţe”,   Iaşi,   1646   sau   Pravila   lui   Vasile   Lupu (   a   nu   se   confunda   cu   Cazania   lui   Varlaam,   Iaşi,   1643,   sau   “  Carte   românească    de   învăţătură    dumenecele   preste   an   şi   la   praznice   împărăteşti   şi   svânţi   mari” )  ;   “Pravila   cea   Mică”    sau   “Pravila   de   la   Govora”,   1640 ;   “Pravila   cea   Mare”   sau   “Îndreptarea   Legii”,   Târgovişte,   1652   etc.   În   Transilvania,  Pravila   cea   Mare   a   fost   tradusă   în   limba   latină,   în   anul   1722,  pentru   uzul   judecătorilor   din    acest    Principat,  pentru   a   fi   utilizată  în   litigiile   în   care   erau   implicaţi   şi   românii.  Aici   se   mai   cuvine   precizat   că,   în  mod   indirect,   Pravila   cea   Mare,   de   la   Târgovişte,   din   anul   1652,   în   secolul   al   XIX – lea,   a   devenit   îndreptarul   canonic   oficial,   şi   pentru   toate   bisericile   unite   din   Imperiul   Austriac,   adică   pentru   români,   ruteni,   slovaci,   croaţi,   unguri   etc.  Fenomenul   poate   fi   înţeles   graţie   eforturilor  episcopului   unit  de   Oradea   Mare    Iosif   Pop   Sălăjanu(1863 – 1873),   care   fiind   canonist,   adică   specializat   în   dreptul   bisericesc,   a   redactat   în   limba   latină  o   lucrarea   fundamentală,   “Enchiridion   Juris   Ecclesiae   Orientalis   Catholicae.  Pro   usu   auditorum   Theologiae,   et   eruditione   cleri   graeco – catholici   e   propriis   fontibus   constructum”,   M. – Varadini (Oradea),   1862,   633  p. ).   În   afara   problemelor   canonice,  legate   strict   de   dreptul  canonic    romano-catolic,   partea   “orientală”   a   Enhiridionului   este   preluată   după   Pravila   cea    Mare,   de   la   Târgovişte,   din   anul    1652.   Confraţii   greco-catolici   polemişti   nu   se   vor   prea   bucura   de   această   veste,   dar,   de,    asta   e   realitatea   cruntă…(vezi   şi   Nicolae  Nectarie   COTLARCIUC,   Stifterrecht   und   Kirchenpatronat   im   Fürstentum   Moldau   und   in   der   Bukowina….,   Stuttgart,   1907 ).

Mitropoliţi  ca  Anastasie   Crimca ((1608 – 1617  şi   1619 – 1629),  Varlaam (1632 – 1657),   Dosoftei (1671 – 1674  şi   1675 – 1686,  +  1693)   ai   Moldovei,   precum   şi   Ştefan (1648 – 1653   şi   1655 – 1668),   Teodosie   Veştemeanul   ai   Ungrovlahiei   sau   Ilie   Iorest (1640 – 1643, + 1678),  Simeon   Ştefan   şi   Sava  Brancovici (1656 – 1680, + 1683)   ai   Transilvaniei,   la   care   trebuie   să-l   amintim   şi   pe   Popa   Ioan   Zoba   din   Vinţ,    sunt   numai   câteva  nume,   care   încununează   activitatea   prodigioasă   culturală,   bisericească  şi   profană   chiar,   din   secolul   al   XVII – lea.   Pe   realizările   acestui   secol   urma   să   se   construiască,   dezvolte   şi   extindă   cultura   românească   a   secolelor   XVIII   şi   XIX,   cu   formele   ei    de   amplificare   modernă   din   secolul   al   XX – lea.   Desigur,  influienţe   bune   şi   rele   au   venit   din   toate   părţile,   dar   baza   culturi   româneşti   moderne   ne-o   oferă    secolul   al   XVII – lea.   Acesta    este   şi   rămâne   în   continuare,     SECOLUL   ROMÂNESC   prin   excelenţă.

Ioan   Marin   MĂLINAŞ

Sommerein,   14   Septembrie,   2000.

Înălţarea   Sfintei   Cruci

CELE    TREI    PRINCIPATE    ROMÂNEŞTI   ÎN    SECOLUL   AL    XVII  – LEA  SAU SECOLUL     ROMÂNESC

 

După   Unirea   scurtă,   dar   cu   urmări   pozitive   în   timp,  a   lui   Mihai Viteazul (1599 – 1601), participarea   Principatului   Transilvaniei   ca   stat suveran la semnarea Păcii de  la Westfalia,  în   data   de   24   octombrie 1648, la Osnabrück şi Münster, domniile glorioase  ale domnitorilor Matei   Basarab (1632 – 1654), Şerban Cantacuzino (1678 – 1688), Constantin  Brâncoveanu (1688 – 1714), în Ţara Românească, a   lui   Vasile   Lupu (1634 – 1653),  în Moldova,  la   care   mai   adăugăm   diferitele   tratate   politice,   încheiate   între   principii şi domnitorii celor   trei   ţări   româneşti,   activitatea   tipografică   şi   cea   bisericească ne   determină   să   declarăm   secolul   al   XVII – lea, ca SECOLUL ROMÂNESC (vezi Mircea PĂCURARIU, Istoria    Bisericii   Ortodoxe   Române, vol.   1 – 3,   Bucureşti,   1992,   mai   ales   vol.   2,  p.   5 – 288).

Înainte   chiar   de   perioada   celei   de   a   doua   jumătăţi   a  secolului   al XVIII – lea, adică de   fenomenul   “Iluminist”,   Iosefinist   şi   Postiosefinist,   cu   influenţele   lui   asupra   Transilvaniei,   secolul   al   XVII – lea  rămâne,   totuşi, mai pregnant şi cu urmări mult mai profunde asupra Istoriei Româneşti.   Secolul   al   XVII – lea   a   fost   mai   paşnic   şi   echilibrat,   în   comparaţie   cu   “secolul   luminilor”   şi   al   “Aufklärung – ului“   preiosefinist,   iosefinist,  postteresian  şi postiosefinist. Pentru   Transilvania,   prima   jumătate   a   secolului   al   XVIII – lea a   însemnat   un   regres,   o  stare   de   întuneric,   de   revenire   la   situaţia   de   dinainte   de   secolul   al   XVII – lea.   Abia   din   a   doua   jumătate   a   secolului   al   XVIII – lea,   se   poate   vorbi   de   un   început,   de   un   curs   ascendent al evenimentelor, de  o  reluare   din   secolul    al   XVII – lea  a   cursului  lor,   după   blocajul   de   o   jumătate   de   secol, ce a avut loc  în  prima   parte   a   secolului   al   XVIII – lea.  Să   ne   gândim   doar   la   urmările   Unirii   cu   Roma (1697 – 1701), în Transilvania,  în   prima   jumătate   a   secolului   al   XVIII – lea   şi   la   începutul   domniilor   fanariote  în   Moldova,   în   anul   1711  şi   în   Ţara   Românească,   în   anul   1716,   pentru   a   ne   da   seama   de   epoca   de   regres   din   acest   secol,   în   comparaţie   cu   secolul   al   XVII – lea.

În   secolul   al   XVII – lea,   Principatul   Transilvaniei   devenise   o   putere   europeană   chiar,   iar   domnitorii   din   Ţara   Românească    şi   Moldova,   mitropoliţii,   episcopii,   boierii   şi   mănăstirile   desfăşurau   o   activitate   culturală   strălucită (vezi   în   sensul   acesta   lucrarea   Maja    DEPNER,    Das    Fürstentum    Siebenbürgen   im   Kampf   gegen   Habsburg.   Untersuchungen über die Politik  Siebenbürgen   während   des   Dreißigjährigen    Krieges, Verlag   von   W.   Kohlhammer,   Stuttgart,   1938,   331p. ).

 

Unirea   lui   Mihai   Viteazul,   din   anii   1599 – 1601   a   fost   imitată   şi   urmată   de  alte   încercări de   “unificare”   sau  “restaurare”,   chiar   numai   sub    aspect  militar   sau   abuzive,  în   cele   trei   Principate   Româneşti.   Restaurarea    Regatului Dacic sau Restaurarea  “Dacică”,   din   partea   principilor   calvini  ardeleni era   compensată   sau   continuată     de   tendinţele   de   restaurare   a   Imperiului Bizantin,   în    Principatele   Moldova   şi   Ţara   Românească, acţiuni   stimulate   de    nobilii   creştini   fanarioţi   din   Constantinopol,   cu   acordul   tacit   al   Patriarhiei   Ecumenice   (vezi    Dan   IONESCU,  Şerban   Cantacuzène   et   la   restauration   byzantine.   Un   idéal   à   travers   ses   images,    în   vol.    ÉTUDES    BYZANTINES   ET   POST  –  BYZANTINES,   I,   Publié   par   les   soins   de   Eugen   STĂNESCU   et   Nicolae – Şerban TANAŞOCA,    Editura   Academiei   Române,   Bucureşti,   1979,   p.  239 – 268 ).   În   acelaşi   timp,   se   constată   şi   mişcarea   de   rezistenţă   împotriva   elementului   grecesc   în   Moldova   şi   în   Ţara   Românească,   mişcare,  ce   se   va   accentua   şi   dezvolta   în   secolul   al   XVIII – lea.   În   Transilvania, se va constata lupta   românilor   pentru  rezistenţă,   împotriva   presiunilor   calvinizante   şi   pentru   libertăţi   sociale.

Iată   ce   idealuri   mari   frământau   societatea   înaltă   a   timpului, în   toate   trei   Principatele   Româneşti,   după   uciderea   lui   Mihai   Viteazul,   în   tot   cursul   secolului   al   XVII – lea.   Domnitorul  Şerban   Cantacuzino (1678 – 1688) al Ţării   Româneşti   a   fost   unul   dintre   exponenţii   ideii   de   restaurare   bizantină, iar prinţul   Gabriel   Bethlen (1613 – 1629) al   Transilvaniei   dorea   fondarea Regatului   Unit   al   Daciei,   cu   includerea    celor   trei   Principate   Româneşti,   pentru   a   menţiona   doar   două   personalităţi.  În   acest   scop,   adică   pentru   fondarea   Regatului  Unit   al   Daciei,   în   sens   calvino-maghiar,  Gabriel   Bethlen,   în   anul   1627   a   şi   cerut   sprijinul   Porţii   Otomane,   intenţie   care   nu   exprima   însă   interesul    politic  al  turcilor.  (vezi   ETUDES   HISTORIQUES   HONGROISES   1980, publiées   à   l‘ occasion   du   XV –e    Congrès   International   des   Science   Historiques   par   la   Commission   Nationale   des   Historiens   Hongrois,   în   colaborare,   vol.   I   si   II,    Akadémiai   Kiadó,   Budapest,   1980 ). Înaintea   lui   Gabriel   Bethlen,   la   29   decembrie    1610,   Principele   Gabriel Báthory al Transilvaniei (1608 – 1613)   a   atacat   Ţara   Românească,   a   ocupat   capitala Târgovişte,   iar   la   26   ianuarie 1611   s-a   proclamat   Principe al Transilvaniei şi al Ţării Româneşti. Nefiind  recunoscut   de   sultan,   în   data   de   16 martie 1611 s-a retras la Alba Iulia.

Numai   lista   tipografiilor   din   cele   trei   ţări   româneşti   constituie   o   dovadă   a   înfloritoarei   vieţi   culturale   româneşti,   de   care   s-a   bucurat   secolul   al   XVII – lea,   în   spaţiul   carpato – danubian: Câmpulung,  1635 ;   Govora,   1637;   Dealu,  1644;   Târgovişte,   1646;   Bucureşti,   1678;    Buzău,   1691;   Snagov,   1696;   Râmnic,   1705;   Iaşi,   1642;   Alba   Iulia,  1640;   Sebeş,   1683.

Prin   tipăriturile   din   secolul   al   XVII – lea,   s-a   desăvârşit   şi   acţiunea   de   introducere   a   limbii   române   în   Biserică,   adică   înlocuirea   limbii   slavone   ca   limbă   liturgică   la   români,   cu   limba   română,   o   realizare   deosebit   de   importantă,   care   merită   subliniată   în   mod   pregnant. Aşa   se   explică   şi   existenţa   limbii   române   în   Biserica   Unită   din   Transilvania,   după   anul   1698   şi   acceptarea   ei   ca   atare,   de   către   autorităţile   imperiale,   de   către   cardinalul   Kolonics,   de   către   iezuiţi   şi,   mai târziu, de   Roma chiar. Dacă   în   momentul   în   care  au   avut   loc   tranzacţiile   de   Unire   cu   Roma,   Biserica   Ortodoxă   din   Transilvania   nu   avea   deja,   de   mult   timp   încetăţenită   limba   română   ca   limbă   liturgică, atunci, conform   uzanţelor   canonice   uniatiste  în   vigoare,   românii   ardeleni   ar   fi   rămas   cu   limba   slavonă   ca   limbă   liturgică,   de   la   1697   şi,  poate   chiar,   până   la   Conciliul   II   Vatican (1962 – 1965).   Un   aspect  prea   puţin   apreciat   încă  de   către   cercetătorii   acestor   probleme   unioniste.

Relaţiile   panortodoxe   din   secolul   al   XVII – lea   au   fost   încununate   de   activitatea   mitropolitului   Petru   Movilă   de   la   Kiev (1633 – 1646),   prin   Sinodul   de   la   Iaşi,   din   anul   1642,   de   unde   avem   MĂRTURISIREA   ORTODOXĂ.   Înainte   şi   după   această   dată,   principii,   vlădicii,   boierii   şi   credincioşii   din   Moldova   şi   Ţara   Românească   au   ajutat   financiar,   în   mod   necondiţionat   şi   permanent atât   Patriarhia   Ecumenică   din   Constantinopol,   Sfântul   Munte   Athos,   Mănăstirea  Sfânta   Ecaterina   din  Sinai şi   Patriarhiile   Apostolice   din   Alexandria   Egiptului,   Antiohia   Siriei şi Ierusalimului, cât   şi   celelalte   biserici   ortodoxe   locale   şi   mănăstiri   năpăstuite   de   prigoana   musulmană,   în   Orient   şi   în   Imperiul   Otoman,   sau   confruntate   cu   intoleranţa   catolică   şi   protestantă   din   Europa  şi,   mai   concret, din   Transilvania.  (vezi   Teodor   BODOGAE,   Din    istoria   Bisericii   Ortodoxe   de   acum   300   de   ani.   Consideraţii   istorice   în   legătură   cu   Sinodul   de   la   Iaşi,   Sibiu,   1943,   156   p.   +  il. ;   ACELAŞI,   Ajutoarele    româneşti   din   Sfântul   Munte   Athos,   Sibiu,   1940,   353   p.).

Mitropolitul   Simion   Ştefan   al   Transilvaniei (1643 – 1656),   în   anul   1648, a tipărit   la   Alba   Iulia,   “Noul   Testament   de   la   Bălgrad”,   reeditat   la   Bucureşti,   în   anul   1703.  În   anul   1688,   la   Bucureşti,   a   apărut   “Biblia   lui   Şerban   Cantacuzino”,   mitropolit   al   Ungrovlahiei   fiind   Chir   Teodosie  Veştemeanul (1668 – 1672   şi  1679 – 1708, a  doua   oară),   originar   din   părţile    Sibiului.

Societatea   românească   şi   Biserica   Ortodoxă   din   Principate   s-au   condus    după   PRAVILELE   sau   colecţiile   de   legi   şi   canoane   tipărite   în   acest   scop,    tot   în   secolul   al   XVII – lea  :   “Carte   românească   de   învăţătură   la  pravilele   împărăteşti  şi   de   la   alte   giudeaţe”,   Iaşi,   1646   sau   Pravila   lui   Vasile   Lupu (a   nu   se   confunda   cu   Cazania   lui   Varlaam,   Iaşi,   1643,   sau  “Carte   românească de  învăţătură dumenecele   preste   an   şi   la   praznice   împărăteşti şi svânţi   mari”);   “Pravila   cea   Mică”    sau   “Pravila   de   la   Govora”,   1640;   “Pravila   cea   Mare”   sau   “Îndreptarea   Legii”,   Târgovişte, 1652   etc.   În   Transilvania,  Pravila   cea   Mare   a   fost   tradusă   în   limba   latină,   în   anul   1722,  pentru   uzul   judecătorilor   din    acest    Principat,  pentru   a   fi   utilizată  în   litigiile   în   care   erau   implicaţi   şi   românii.  Aici   se   mai   cuvine   precizat   că,   în  mod   indirect,   Pravila   cea   Mare,   de   la   Târgovişte,   din   anul   1652,   în   secolul   al   XIX – lea,   a   devenit   îndreptarul   canonic   oficial,   şi   pentru   toate   bisericile   unite   din   Imperiul   Austriac,   adică   pentru   români,   ruteni,   slovaci,   croaţi,   unguri   etc.  Fenomenul   poate   fi   înţeles   graţie   eforturilor  episcopului   unit  de   Oradea   Mare Iosif Pop Sălăjanu (1863 – 1873), care fiind   canonist,   adică   specializat   în   dreptul   bisericesc,   a   redactat   în   limba   latină  o   lucrare   fundamentală, “Enchiridion   Juris   Ecclesiae   Orientalis   Catholicae.  Pro   usu   auditorum   Theologiae et eruditione   cleri   graeco – catholici e propriis   fontibus   constructum”,   M. – Varadini (Oradea),   1862,   633  p. ).   În   afara   problemelor   canonice,  legate   strict   de   dreptul  canonic  romano-catolic,   partea   “orientală”   a   Enchiridionului este   preluată   după   Pravila   cea    Mare,   de   la   Târgovişte,   din   anul    1652.   Confraţii   greco-catolici   polemişti   nu   se   vor   prea   bucura   de   această   veste,   dar,   aceasta   e   realitatea   cruntă… (vezi   şi   Nicolae  Nectarie   COTLARCIUC,   Stifterrecht   und   Kirchenpatronat   im   Fürstentum   Moldau   und   in   der   Bukowina….,   Stuttgart,   1907 ).

Mitropoliţi  ca  Anastasie   Crimca (1608 – 1617  şi   1619 – 1629),  Varlaam (1632 – 1657), Dosoftei (1671 – 1674  şi   1675 – 1686,  +  1693)   ai   Moldovei,   precum   şi   Ştefan (1648 – 1653   şi   1655 – 1668),   Teodosie   Veştemeanul   ai   Ungrovlahiei   sau   Ilie   Iorest (1640 – 1643, + 1678),  Simeon   Ştefan   şi   Sava  Brancovici (1656 – 1680, + 1683)   ai   Transilvaniei,   la   care   trebuie   să-l   amintim   şi   pe   Popa   Ioan   Zoba   din   Vinţ,    sunt   numai   câteva  nume,   care   încununează   activitatea   prodigioasă   culturală,   bisericească  şi   profană   chiar,   din   secolul   al   XVII – lea.   Pe   realizările   acestui   secol   urma   să   se   construiască,   dezvolte   şi   extindă   cultura   românească   a   secolelor   XVIII-lea şi al XIX-lea, cu formele ei de   amplificare   modernă   din   secolul   al   XX – lea.   Desigur,  influenţe   bune   şi   rele   au   venit   din   toate   părţile,   dar   baza   culturii   româneşti   moderne   ne-o   oferă    secolul   al   XVII – lea.   Acesta    este   şi   rămâne   în   continuare,     SECOLUL   ROMÂNESC   prin   excelenţă.

Arhimandrit Dr. IOAN   MARIN   MĂLINAŞ