~Aviu Ştefan Teompa: La „Crucea trei aplecăciuni“ (victime ale comunismului)

La poalele Muntelui Poienţa, rătăcit prin imperiul pădurilor, satul împărtăşea parcă la nesfârşit condamnarea la singurătate. Doar din când în când, asemeni fâlfâirii din aripi a unei păsări, sufletul unui răposat se despărţea de trupu-i gârbovit. Destinul, parcă jurase să le apere o existenţă, ostilă oricăror rugăminţi de binecuvântare cu înnoiri civilizatorii.

            Stângaci, cocoşi cu glas de tinichea, apoi mai clar, mai curgător, mai graţios, vesteau ivirea zorilor. În fiecare casă strălucea palid o luminiţă, furios un bulgăre de lumină se azvârlea în întuneric.

             Vremurile aveau însă să devină tulburi. Amăgitoarea stăpânire comunistă de import, care tocmai se instaurase, cuibărea în sufletul majorităţii românilor teamă. Erau timpurile de după război. Cu strâmbe promisiuni umblaseră noile autorităţi.

Aşa încep amintirile mele despre comunism, văzute prin ochii bunicii mele, cernute prin gândurile unei adolescente încrezătoare pentru care trecutul este departe, iar viitorul mult prea aproape ca să poată întrezări ceea ce va fi. De cele mai multe ori comunismul pentru noi este o lecţie oarecare dintr-o carte de istorie, nişte date seci, reci care acoperă o parte din istoria noastră.

Evadăm din lumea de vis şi de ciocolată a zilelor noastre. Mă bucuram de prezenţa bunicii mele. Avea acelaşi glas dulce, când fiind mic ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfingea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. Glasul ei dulce mă legăna, genele mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream şi o întrebam câte ceva; începea să spună, şi eu visam mai departe.

Aveam să o regăsesc din nou la tulpina unui măr în floare povestindu-mi despre comunism. Îmi desfăcea părul cârlonţat şi mă săruta în creştetul capului. Câte-o petală se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam “Spune bunico, spune!”

Iarna parcă se mâniase şi ea. Satul zăcea într-o amorţeală hibernală.

Îndelungata şi apăsătoarea linişte fu’ curmată. Pinter tocmai îşi orându-i-se animale. Stătea la gura sobei aşteptând ca nevasta lui să pregătească masa. Locuiau într-o casă veche, printre cele mai vechi din sat cu cheotori în cruce,  acoperită cu paie, având o singură odaie. Se auzeau paşi prin târnaţ, apoi deodată bătăi în uşa de la tindă, asemeni unei avalanşe de pietre ce se rostogolesc într-o vale seacă. Pinter rămase fără grai. Doi miliţieni cu scântei în priviri erau în prag. N-apucă bine să-şi pună o haină groasă pe el că şi cătuşele erau pe mână. Vorbise de rău noile autorităţi comuniste şi ceasul răfuielii sosise. Era într-o seară de duminică când în cârciumă avuse o discuţie mai aprinsă cu noul primar, un guraliv dar printre sărăntocii satului care se înfinse-se în politică, susţinând  noul regim. Refuzase să prindă într-o zi de duminică boii la jug şi să meargă la pădure pentru a duce lemne de foc la primărie.

Străbătură satul escortat îndeaproape. Merseră un timp apoi la ieşire din sat poposiră la o casă zăbovind un timp. Miliţienii cer să fie omeniţi cu mâncare şi băutură. Pinter îşi exprimă dorinţa de a fuma o pipă dar fu’ refuzat. Făcu cu ochiul gazdei şi ceru apă. I se aduse o doniţă cu ţuică din care înghiţi cu sete şi cu năduf.

Porniră mai departe, aveau cale lungă de urmat. Pinter simţea cătuşele ce-i strângeau mâinile. Ceru îndurare să fie lăsat mai slobod, dar primi doar zâmbete mânzeşte pe sub mustaţă. Într-un moment de supremă încordare zalele cătuşelor cedară. Printr-un gest,     într-un soi de neghiobie le aruncă în tâmpla unuia dintre jandarmi, a cărui zbatere fu zadarnică. O grimasă îngheţă pe chipul celuilalt …

Pinter nu era un om oarecare, frângea alune în degete şi avea “darul” de a duce mult în spate, iar atunci când se întâmpla să aibă boureni mai slăbuţi, apuca tânjala şi trăgea de unul singur plugul prin pământ. N-avea nevoie de pogonici, doar de cineva care să ţină de coarnele plugului.

Un junghi de durere străbătu sufletul lui Pinter. Era tulburat. Se simţea ca şi cum Dumnezeu i-ar fi spulberat inima, ca pedeapsă pentru nelegiuirea sa. Se aşeză pe zăpadă, inspirând aerul de iarnă, cu privirile orientate înainte, orbit, clătinându-se în timp ce câmpul vizual i se umplea de umbre, parcă îngeri luminoşi ce se îndepărtau. O felie de lumină se pogora asupra locului. Parcă lama unei săbii uriaşe se rotea în spaţiu. Epoleţi de zăpadă strălucitoare luceau în sărutul razelor soarelui. În mintea sa totul era un haos. Suspine, bocete se prelinseră formând constelaţii de sunete molipsitoare ce comunicau cu o altă lume. Un cântec se înălţa în aerul prin care razele aurii de lumină dansează feeric. Tăcere, nemişcare, voci. O, Doamne ce-am făcut?

Făcu trei aplecăciuni ca şi cum ar fi fost în faţa altarului. Cu o ultimă urmă de voinţă, şovăielnic, puse povara jandarmului mort în spate şi porniră în tăcere, nestingheriţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Faţa i se îngălbeni, doar din ochi îi ţâşneau fulgere negre. Îşi ridică privirea şi văzu corbi ce croncăneau …

Era trecut cu puţin de amiază. Brodoabele de transpiraţie i se scurgeau pe faţă. Încovoiat, obosit de efort, chinuit de calvar, păşea spre prăpastia existenţei, parcă uşa unei cripte se deschide,  închizându-se lent peste un om în stare de catalepsie, care n-a murit.

Îşi vedea scrisă condamnarea cu litere de mucegai. Dincolo de gratii zărea faţa păroasă a unui demon cu lămpi galbene şi strălucitoare în locul ochilor, ferestre dincolo de care se ghicea iadul. Un bătrân, mai bătrân decât omenirea, mai bătrân decât pământul …Halucinaţii îl făceau să capete aerul unui idiot, să pătrundă în tărâmul nebuniei.

Restul se va întâmpla ca un vis. Soarele se cobora acum dincolo de orizont, iar lumina zilei şi întunericul ajunseseră la un moment de echilibru perfect. Se uită în jur cu teamă. Străbătură uliţele strâmte ale Abrudului şi pătrunseră în clădirea Miliţiei. Camera arestului avea miros de catran.

Ceasurile nopţii de iarnă erau lungi…Pe întuneric se apropia de fereastră şi lăsă să intre în odaie un val de aer proaspăt.  Agonizat de remuşcări, asaltat de coşmaruri avu o noapte agitată. Când se trezi, descoperi că în timpul somnului i se strecurase un gând, ispăşirea nelegiuirii. Nu mai credea în mântuire, spera doar în şansa să moară liniştit.

Stimată redacţie,

Ne-am obişnuit (poate pentru că atâţia ani victimele comunismului au fost uitate, contestate sau chiar hulite) să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală. Am  recurs la istoria locală, mai valoroasă poate decât un document, riscând ne-am face vinovat faţă de un ins năpăstuit din „marea de amar”. L-am desprins dintr-o cifră sau o fracţiune de cifră, iar cifrele sunt definite reci şi distante.

În fiecare atom al acestui univers de suferinţe se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât un convoi de sclavi. Toate aceste frânturi sunt acuzaţii la adresa comunismului venite din partea unui istoric de conjunctură, comunism care ne-a scos peste o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost .

Nu toate victimele au fost martiri, dar toate roagă, din Cerul lor, să nu le uităm…

Cu câteva zile am descoperit o revistă de ţinută culturală. Cu permisiunea   D-voastră mă alătur Familiei Neamului Românesc.

Cu respect, profesor AVIU ŞTEFAN TEOMPA