~Dan Floriţa-Seracin: „Valeriu Branişte – 140 de ani de la naştere“

Memorialistica este bine reprezentată în literatura română, prin scriitori ca Ion Ghica, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Gheorghe Panu, Iacob Negruzzi, iar ceva mai recent de Ioan Slavici, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu ş.a.

Memoriile lui Valeriu Branişte adaugă patrimoniului literaturii memorialistice româneşti pagini de mare interes istoric şi cultural. Ele au fost publicate în două volume, primul, Amintiri din închisoare (Însemnări contimporane şi autobiografice), a apărut sub îngrijirea lui Alexandru Porţeanu, cu un studiu introductiv de Miron Constantinescu şi Alexandru Porţeanu, la Editura Minerva, Bucureşti, în anul 1972, iar al doilea, Oameni, fapte, întâmplări, a fost publicat sub îngrijirea Valeriei Căliman, fiica scriitorului, şi a lui Şerban Polverejan, cu o prefaţă de D. Vatamaniuc, la Editura Dacia, Cluj-Napoca, în anul 1980.

Amintiri din închisoare conţine cea mai mare parte a însemnărilor lui Valeriu Branişte redactate în anul 1918, pe când era deţinut în temniţa sucursală (fiok-fogház) a procuraturii regionale din Seghedin. Ele nu au mai putut fi verificate şi publicate de autor, datorită precipitării evenimentelor după anul 1918, în timpul cărora Valeriu Branişte a avut un rol primordial, apoi a bolii şi a morţii autorului, survenită prematur la 1 ian. 1928. Oameni, fapte, întâmplări „cuprinde – aşa cum se arată în nota asupra ediţiei – o parte din opera publicistică cu caracter literar a lui Valeriu Branişte, evocând figuri, fapte şi întâmplări din răstimpul anilor 1893 – 1926.”

Aşadar, Valeriu Branişte începe să-şi scrie memoriile pe când se află întemniţat de autorităţile maghiare la Seghedin în anul 1918. Prima condamnare pe termen lung o suferise însă în anul 1895 (când a fost deţinut timp de 15 luni la Vác), determinată de cele 72 de articole antiguvernamentale publicate în paginile ziarului „Dreptatea” din Timişoara, în care ia atitudine fermă împotriva sentinţei pronunţate în procesul Memorandumului (1894). Următoarea întemniţare o suferă la 16 februarie 1918, în timpul Primului război mondial, când este arestat şi închis la Seghedin sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. Adevărata cauză a condamnării sale o constituie însă activitatea publicistică în calitate de director al bisăptămânalului „Drapelul” din Lugoj şi angajamentul deschis în lupta pentru emanciparea naţională a românilor din Transilvania şi Banat, dar, mai ales, refuzul de a semna o declaraţie de fidelitate faţă de regimul lui Tisza István. Intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei în anul 1916 a atras după sine un imens val de şicane şi persecuţii a populaţiei româneşti din interiorul arcului carpatic, mai cu seamă a liderilor acesteia, printre care se număra şi Valeriu Branişte.

Valeriu Branişte şi-a redactat memoriile în perioada dintre 4 aprilie şi 30 iunie 1918. El s-a folosit atunci de încuviinţarea conducerii penitenciarului de a face traduceri literare, aşa că fiecare dintre caietele sale de memorii începeau cu tălmăciri ale unor pagini celebre din literatura universală. Dacă s-ar fi descoperit adevăratul conţinut al caietelor, acestea ar fi fost desigur confiscate, iar autorul ar fi suferit aspre consecinţe. La 1 oct. 1918, sub presiunea evenimentelor, Valeriu Branişte este eliberat din închisoare şi în aceeaşi noapte el coboară din tren în gara Lugojului, aducând cu sine manuscrisul preţioaselor memorii, care au rămas în grija familiei până la publicarea lor în anul 1972.

Oferind posterităţii o amplă imagine asupra locurilor de detenţie din fosta Ungarie integrată imperiului dualist, în care erau adesea întemniţaţi reprezentanţi ai naţionalităţilor marginalizate şi oprimate din monarhia bicefală, Valeriu Branişte intra, fără să ştie, în competiţie cu Ioan Slavici, care îşi scria în 1919 volumul de memorii Închisorile mele. Dacă Slavici însă îşi concepe opera cu scopul de a-şi justifica şi apăra activitatea politică, Branişte este interesat în primul rând să evoce vremea şi oamenii pe care i-a cunoscut, şi mai puţin să aducă argumente în favoarea unor anumite teze sau principii politice. Este remarcabil umorul cu care prezintă faptele, chiar şi pe cele din închisoare, sporind astfel valoarea literară a scrierilor sale. (v. Oameni, fapte, întâmplări, prefaţă de D. Vatamaniuc, p. 18) Fireşte, nici el nu poate face cu totul abstracţie de disputele politice ale vremii, mai ales că, în calitate de ziarist, fusese pus în situaţia de a le comenta, dar distingem limpede strădania lui de a face pe cât posibil dovada obiectivităţii şi de a nu pleda pro domo. O strădanie deloc uşoară, fiindcă între românii sfârşitului de veac nouăsprezece apăruseră nu puţine fricţiuni generate de abordarea diferită a unor probleme generate de opţiunea pentru o formă de luptă politică sau alta. De exemplu, unii lideri ai PNR din zona Banatului, cel mai marcant dintre aceştia fiind Alexandru Mocioni, socoteau că acţiunea memorandistă nu a fost declanşată la momentul oportun şi, prin urmare, avea puţini sorţi de izbândă, în timp ce ardelenii, grupaţi mai cu seamă în jurul „Tribunei” din Sibiu, susţineau contrariul. Ceea ce a urmat se cunoaşte, împăratul nu numai că a respins Memorandumul, dar l-a şi înaintat autorităţilor maghiare, de competenţa cărora a argumentat că ar fi, şi acestea au înscenat binecunoscutul proces din anul 1894. Dar, deşi nu au semnat Memorandumul, „mocioniştii” s-au înrolat numaidecât în lupta pentru apărarea celor implicaţi în proces, dând dovadă de solidaritate deplină cu fraţii lor aduşi în faţa instanţei de judecată. În aceste condiţii a publicat Branişte articolele sale împotriva guvernului maghiar în ziarul „Dreptatea” din Timişoara (publicaţie subvenţionată de Alexandru Mocioni), care au atras după sine procesul de presă şi condamnarea sa din 1895.

Cu închisoarea făcuse Branişte cunoştinţă mai devreme însă. Aflăm din memoriile sale, relatată cu mult umor şi autoironie, o întâmplare petrecută la Braşov, după ce se instalase ca profesor de limba şi literatura maghiară la liceul românesc de aici în anul 1891. Tocmai apăruse o lege prin care se impunea predarea limbii maghiare în şcolile româneşti, în caz contrar ele urmând să fie închise, aşa că venirea lui Branişte la Braşov, după ce se specializase în limbă maghiară la Universitatea din Budapesta, fusese providenţială. Un an mai târziu, tânărul Branişte se vede implicat într-un conflict dintre colectivul didactic al profesorilor braşoveni (dintre care făcea parte şi Vasile Goldiş) şi conducerea publicaţiei româneşti „Gazeta de Transilvania”, iscat tot din pricina unor disensiuni politice. În dispută se implică şi „Tribuna” din Sibiu, în care Goldiş publică o tăioasă luare de poziţie. Un amănunt de senzaţie al disputei e faptul că prea înflăcăratul pe atunci Branişte şi confratele său într-ale scrisului Cornel Scurtu decid să rezolve neînţelegerea printr-un duel, soldat cu rănirea uşoară a celui de al doilea. De notat că, peste ani, Branişte şi Scurtu vor deveni prieteni şi apropiaţi colaboratori. Totuşi, în august 1893, Branişte este citat în vederea executării unei pedepse de opt zile de detenţie la închisoarea din Seghedin, pentru că duelul era interzis de legislaţia vremii.

Aceasta a fost, aşadar, prima luare de contact a lui Branişte cu sistemul penitenciar al monarhiei bicefale. Fără să acorde prea multă importanţă cauzei întemniţării, Branişte înfăţişează în mai multe foiletoane publicate în „Tribuna” toată experienţa scurtei sale detenţii. Ele sunt printre cele mai bune pagini de memorialistică din câte a scris, semnate cu pseudonimul Bill-A-Zam. Aici arată, între altele, cum a cunoscut pe scriitorul slovac Svetozar Hurban Vajansski, un personaj pitoresc, şi el important lider al poporului său în lupta pentru emancipare naţională. Povestea (căci toată relatarea este o poveste plină de farmec) se încheie cu descrierea, la două săptămâni după eliberare, a unei călătorii a autorului la Veneţia. La un moment dat, ghidul vrea să-l conducă pe vizitatorul român pentru a-i arăta temniţa unde a fost închis Casanova. „Nu, nu mulţumesc – îl refuză cu bonomie acesta – , temniţe vedem destule gratis acasă, nu-mi trebuie să văd aici pe bani…” (V. Branişte, Oameni, fapte, întâmplări, ed. cit., p. 62)

Cu talent de romancier înfăţişează Branişte desfăşurarea procesului din 1894, când a fost condamnat la doi ani de închisoare de un tribunal din Timişoara, după articolele politice publicate în „Dreptatea”. Îşi consemnează starea de spirit înainte de proces, vorbind despre sine la persoana a treia, cu următoarele cuvinte: „El, dacă îşi avea interesele sale numai în vedere, putea să îşi găsească uşor alt rost, mai liniştit, mai asigurat şi mai strălucitor, dacă nu-l mâna irezistibil la luptă durerea şi dragostea de popor, de acest neam distinct, amar lovit de soartă, dar vrednic după atâte suferinţe şi jertfe de un viitor mai bun.” (V.Branişte, Amintiri din închisoare, ed. cit., p. 261)

La proces, consemnează memorialistul, participă toţi liderii politici ai românilor din Banat, în frunte cu fraţii Mocioni (Alexandru şi Eugen). Branişte refuză să vorbească în faţa instanţei ungureşte şi i se aduce un interpret. Când este întrebat ce profesie are, el răspunde în româneşte: „Profesor de limba şi literatura maghiară”! Aceste cuvinte sfidătoare i-au pecetluit soarta. A fost condamnat la doi ani temniţă de stat şi 1300 florini amendă. Pentru atitudinea lui la proces a fost aclamat de conaţionali la Braşov, unde s-au organizat în cinstea sa banchete de adio înainte de întemniţare. La Lugoj au avut loc manifestaţii similare, iar Coriolan Brediceanu şi-a încheiat discursul de omagiere a osânditului cu cuvintele: „Jos cu Bánffy” (prim-ministrul Ungariei), primite cu ovaţii de asistenţă.

La Vác, loc de detenţie a mai multor memorandişti, Branişte a dat peste o atmosferă consemnată cu aceste cuvinte de „Tribuna”, ce relevă încă o dată disensiunile între fracţiunile politice ale românilor. „Încă înainte de a pleca din Timişoara – notează Branişte în memoriile sale – , citisem în <Tribuna> ştirea tendenţioasă că martirii (s.a.) de la Vác au hotărât să evite orice contact cu mocionistul (s.a.) Branişte.” (idem. p. 269) Această atitudine a publicaţiei sibiene e, aşa cum am arătat, o consecinţă a faptului că bănăţenii grupaţi în jurul lui Alexandru Mocioni nu s-au raliat acţiunii memorandiste. Totuşi, Branişte a întreţinut relaţii bune cu majoritatea conaţionalilor deţinuţi la Vác, îndeosebi cu Teodor Mihali şi cu George Pop de Băseşti, căruia, mai tânăr fiind, îi zicea Badea George.

În însemnările sale, Branişte surprinde cu plăcerea literatului aspecte ale vieţii din închisoare, analizează caracterologic oamenii cu care intră în contact. Dovedeşte mult umor, face de câte ori are prilejul haz de necaz, oferind cititorilor o lectură agreabilă, chiar şi astăzi, după aproape un secol de la aşternerea amintirilor pe hârtie. Multe amănunte sunt memorabile, ca de pildă întâmplarea cu Badea Cârţan, ţăranul român din ţinutul Făgăraşului care a străbătut pe jos drumul până la Roma, unde a dormit la umbra Columnei lui Traian. El a dorit să-i viziteze pe deţinuţii politici de la Vác dar, fiindcă nu i s-a permis, şi-a petrecut toată ziua cântând din fluier doine româneşti sub zidul penitenciarului, spre profunda emoţie a celor aflaţi înăuntru.

Branişte este eliberat după 15 luni de închisoare, mai devreme decât prevăzuse sentinţa de condamnare, fiind graţiat cu ocazia sărbătorii mileniului, adică a împlinirii unui mileniu de la stabilirea ungurilor în Europa.

Memoriile sale consemnează în continuare reluarea temporară a activităţii didactice la Braşov şi ulterior plecarea în Bucovina pentru editarea unui ziar românesc cu numele „Patria”. Prigonit şi în Bucovina de autorităţile habsburgice, Branişte decide să se stabilească la Lugoj, unde Coriolan Brediceanu îi propune să scoată un ziar românesc, care va apărea curând sub numele „Drapelul” în anul 1901. Între timp Branişte se căsătorise cu văduva profesorului de canto Nichi Popovici, fostul său coleg, împlinise 31 de ani şi era dornic să aibă o ocupaţie stabilă şi o casă pentru sine şi familia sa. Lugojul părea să fie locul ideal în vederea atingerii acestui scop, având în vedere că era un oraş cu o populaţie majoritar românească, foarte dornică de lectura unor pagini în limba proprie.

Intenţionând să asigure noii publicaţii stabilitate şi longevitate, Branişte îşi temperează mult vocea în susţinerea punctelor de vedere în paginile „Drapelului”. Iată ce spune el despre noua sa atitudine: „În primii trei ani am fost cruţaţi de procese de presă. Scriam liniştit, precaut, calm, având în vedere sfatul ce mi-l dase Gheorghe Bariţiu: «La fiecare vorbă ce scrii să-ţi închipui că ai paragraful (din Codul Penal n.m.) înaintea ta şi jandarmul la spate!» Nu voiam să risc existenţa acestei întreprinderi plăpânde prin procese. Plătisem destul de scump acestea la <Dreptatea>!” (idem p. 436)

Totuşi, aşa cum arătam la începutul acestor rânduri, lui Branişte i se înscenează o anchetă judiciară pe motiv că ar fi spion în favoarea României, intrată în război împotriva Austro-Ungariei în anul 1916. Este eliberat sub presiunea evenimentelor din acelaşi an din închisoarea de la Seghedin. Urma o nouă perioadă în activitatea lui Branişte, ale cărui merite pe tărâm cultural şi în procesul de unificare a naţiunii vor fi recunoscute prin cooptarea sa în Consiliul Dirigent, pentru ca la 7 iunie 1919, graţie faimei sale crescânde, să fie proclamat membru de onoare al Academiei Române.

DAN FLORIŢA-SERACIN