~Dan Floriţa-Seracin: „Andrei Mocioni, 130 de ani de la moartea liderului luptei de emancipare naţională“

În ziua de 5 mai a acestui an s-au împlinit 130 de ani de la trecerea în nefiinţă a unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai mişcării de emancipare a românilor bănăţeni de sub dominaţie străină din secolul al XIX-lea, Andrei Mocioni de Foeni.

„Istoria nobilului senior Andrei de Mocioni atât de intim şi prin atâtea fapte comune se îmbină cu istoria mai recentă a naţiunei sale, a celor trei şi jumătate milioane de români din Monarhia austriacă, încât una fără alta nu se poate scrie exact.” Acestea sunt cuvintele prin care este caracterizat marele om politic român într-o lucrare în limba franceză apărută la Geneva în anul 1862, intitulată Istoria bărbaţilor de stat ai secolului al XIX-lea, reproduse şi de Vicenţiu Babeş în cuvântarea sa Notiţe biografice asupra vieţii şi activităţii decedatului Andrei Mocioni, rostită cu prilejul comemorării marelui dispărut în şedinţa Academiei Române din Bucureşti la 19 martie 1882, printre ai cărei membri fondatori acesta s-a numărat. (v. Ion Rusalin, Andrei Mocioni (Mocsony) de Foeni, Revista Cercului Juridic Bănăţean, anul V, nr. 6, p. 245) Astfel s-a adus cinstire luptei de două decenii, între anii 1849 – 1869, a celui care s-a dăruit cauzei propăşirii neamului său pe tărâm politic, bisericesc, economic şi cultural, atât în Banat, cât şi în celelalte provincii locuite de români pe vremea fostei monarhii habsburgice.

Andrei Mocioni se trage dintr-o familie de români macedoneni, refugiată din pricina persecuţiilor otomane şi albaneze, stabilită la Pesta, în Ungaria, în secolul al XVIII-lea. Strămoşul său a fost preotul Constantin Mocioni, care a avut cinci fii. Prin tradiţie buni comercianţi, ei au prosperat în capitala Ungariei şi la Viena, adunând o avere considerabilă. Dintre aceştia s-au distins mai cu seamă doi, ambii înnobilaţi de împăratul Iosif al II-lea pentru servicii aduse coroanei, Andrei, din care provin Mocioneştii de Foeni, şi Mihai, între ai cărui descendenţi se numără nu mai puţin vestitul Alexandru Mocioni, şi el lider de seamă al românilor din Banat. Andrei Mocioni a cumpărat cu suma de 70 de mii de florini domeniul de la Foeni, astfel explicându-se particula nobiliară a numelui său. Până a nu muri asasinat la 17 nov. 1782, a avut patru copii, dintre care numai unul s-a bucurat de urmaşi: Ioan Mocioni de Foeni.

Tată a nouă copii, Ioan Mocioni de Foeni, şi-a educat, ca şi înaintaşii lui, familia în spiritul devotamentului faţă de valorile neamului românesc şi s-a impus el însuşi ca factor politic, confesional şi cultural în viaţa românilor din fostul regat al Ungariei. Al doilea fiu al său şi al soţiei Iulia născ. Panaiot, Andrei, purtător cu toată cinstea al numelui bunicului, numit de aceea în familie Andrei al II-lea, a devenit principal promotor al luptei pentru emancipare socială şi naţională a poporului român. Despre acest personaj ilustru va fi vorba în rândurile ce urmează.

Dar care era starea românilor (oficial numiţi Walachen) în fosta monarhie habsburgică? După eliberarea de sub dominaţia de 164 de ani a turcilor, Banatul trece sub stăpânirea Imperiului habsburgic, care s-a dovedit pentru români chiar mai greu de suportat decât cea otomană. Sunt suficiente trei argumente în această privinţă: turcii nu au dus o politică de denaţionalizare, nu s-au amestecat în problemele confesionale şi au permis multor autohtoni eliberaţi din starea de şerbie să se stabilească la oraşe, unde au întemeiat o puternică şi din ce în ce mai prosperă pătură meşteşugărească. După tratatul de la Passarovitz (1718), guvernul austriac ia mai multe măsuri în dauna pământenilor: populează Banatul cu colonişti germani, bulgari etc., dislocându-i pe băştinaşi. Dăruieşte nobililor săi întinse teritorii, aducând în stare de servitute pe locuitorii lor. Au scăpat din starea de iobăgie doar cei din zona de frontieră, integraţi în organizaţiile militare ale Confiniului. În domeniul confesional, se decide trecerea bisericii ortodoxe române, singura pavăză rămasă întru apărarea fiinţei naţionale, sub jurisdicţia mitropoliei sârbeşti de la Carloviţ, înfiinţată la 1691, în urma emiterii Diplomei leopoldine (1690). Noile foruri ecleziastice impun în biserică limba slavonă, la fel în şcolile confesionale, mai mult, dispun că nu pot fi hirotonisiţi preoţi decât absolvenţii seminarului sârbesc de la Neoplanta.

Aşadar, în această perioadă vitregă, în care poporul român bănăţean nu era recunoscut ca naţiune în stat, fiind privat în consecinţă de orice drepturi politice, aflat în stare economică inferioară, lipsit de o pătură intelectuală care să îi apere interesele, cu clerul angajat de patru decenii în lupta pentru emanciparea de sub autoritatea unei mitropolii străine de neam, expus procesului de denaţionalizare, se iveşte în viaţa publică Andrei Mocioni.

Născut la 27 iunie 1812 la Budapesta, tânărul descendent al familiei de Föen (în pronunţia vremii) absolvă în 1832 facultatea de drept a Universităţii din Budapesta. Era cu siguranţă la curent de timpuriu cu noul spirit democratic răspândit de revoluţia franceză din 1789, care a trezit pe întreg continentul la conştiinţă naţională popoarele oprimate. Purta în suflet şi respectul familiei pentru neamul său, căci ea îşi asumase de la bun început rolul de promotor al intereselor acestuia, conform principiului că „supremul scop a[l] românului politic trebuie să fie conservarea şi nobilitarea elementului său naţional şi acestui scop trebuie acomodată toată activitatea vieţii.” (idem, p. 240)

După terminarea facultăţii, Andrei Mocioni se ocupă timp de patru ani de administrarea domeniului tatălui său de la Foeni, putând intra în contact nemijlocit cu oamenii de rând, cărora ajunge să le cunoască foarte bine păsurile şi aspiraţiile. În 1836 intră ca vicenotar în administraţia comitatului Torontal, pentru ca în 1843 să devină protojude districtual (subprefect), prilej pentru a se implica mai mult în activitatea de promovare a intereselor neamului său. Având drept scop trimiterea unor reprezentanţi ai naţiunii române în dieta de la Pojon (Bratislava), el susţine în districtul lui candidatura fratelui său mai mare, Petru, care izbuteşte în urma alegerilor din 1847 să devină deputat.

În timpul evenimentelor de la 1848, familia Mocioni îşi declară loialitatea faţă de coroană şi dezavuează revoluţia maghiară. Mocioneştii au socotit mereu că îşi pot îndeplini menirea faţă de neam folosind cu diplomaţie căi paşnice în vederea atingerii obiectivelor lor, în virtutea convingerii că „continuul progres trebuie să fie moderat, succesiv şi introdus cu consimţământul autorităţii de stat.” (ibidem) Din această cauză şi-au atras mânia revoluţionarilor kossuthişti, care vandalizează domeniul de la Foeni, silindu-i pe proprietari să se refugieze în străinătate.

După întoarcerea în ţară, guvernul austriac îl recompensează pe Andrei Mocioni pentru fidelitate, noul monarh, Franz Ioseph I, numindu-l în septembrie 1849 suprem comisar districtual, cu alte cuvinte, guvernator al Banatului Timişan. El acceptă funcţia doar în speranţa că va putea, în noua sa poziţie, să îşi ajute mai bine conaţionalii. În perioada postpaşoptistă românii ardeleni şi bănăţeni şi-au sporit încercările de unificare a naţiunii lor, între altele înaintând împăratului Petiţia generală din februarie 1849, semnată de 7 reprezentanţi ai Transilvaniei şi 3 ai Banatului, prin care i se cerea acestuia să consimtă la unificarea românilor din imperiu sub o administraţie proprie. Nu numai că petiţia a fost respinsă, dar, prin Constituţia din 1849, bănăţenii s-au văzut împărţiţi în două provincii, Voivodina şi Banatul Timişan, ambele sub administraţie austriacă, situaţie care se va prelungi până în 1860.

Andrei Mocioni a încercat zadarnic, înaintând diferite memorii împăratului şi guvernului austriac, să atragă atenţia acestora asupra situaţiei precare a poporului român, cerând recunoaşterea drepturilor lui ca naţiune în stat, fiindcă toate demersurile sale au rămas fără rezultat.*) Profund dezamăgit îşi dă în anul 1852 demisia din postul de guvernator, refuzând cu fermitate să revină asupra hotărârii sale ori să primească alt post. Un an mai târziu acceptă totuşi, din aceleaşi considerente, să fie investit preşedinte al Comisiei centrale de cadastru şi urbanism din Timişoara, dar în 1956 se va retrage şi din această funcţie, revenind pentru o bună bucată de vreme la Foeni, unde s-a căsătorit în 1859 cu Laura Cernovici, fiica baronului Petru Cernovici.

În acelaşi an se decide reorganizarea senatului de la Viena, sporindu-se numărul de membri ai acestuia de la 15 la 45 (Verstärker Reichsrath). Era un prim pas în reformarea statului dorită de împărat, detaliat înfăţişată în Diploma din octombrie 1860. Guvernul austriac decide să includă în componenţa senatului lărgit pe Andrei Mocioni de Foeni, pe ierarhul Andrei Şaguna şi pe baronul Alecu de Petrino din Bucovina, ca reprezentanţi ai românilor din întreg imperiul. În şedinţele senatului, Andrei Mocioni a criticat nu o dată oficialităţile pentru lipsa de interes faţă de naţionalităţi, afirmând între altele că „de 146 de ani de când Banatul Timişan a devenit sub stăpânirea Austriei, această stăpânire nu a ridicat o unică şcoală pe spesele statului, pentru majoritatea populaţiunii, pentru români, nici nu a îndemnat şi sprijinit pe români ca ei să înfiinţeze o şcoală secundară şi superioară română.” (idem, p. 247)

În şedinţa din 24 sept. 1860, Andrei Mocioni înaintează senatului un memoriu în 10 puncte, având ca principală revendicare „drept egal, politic, naţional şi confesional pentru toţi conlocuitorii monarhiei.”(ibidem) S-au mai pretins reformarea justiţiei şi autonomia Banatului, întocmai ca aceea a Ardealului. Cum era de aşteptat, memoriul lui Mocioni a stârnit vehemente proteste în senat, astfel încât autorul a fost silit să îl retragă, prezentându-l însă câteva zile mai târziu monarhului.

În pofida aparenţelor, conjunctura politică era cât se poate de delicată. Chiar dacă prin Diploma din octombrie 1860, monarhia lăsa limpede impresia că e dispusă să facă importante concesii, renunţând la sistemul de guvernare absolutist în favoarea unuia constituţional şi acordând importante facilităţi popoarelor încorporate în imperiu, în realitate situaţia nu era favorabilă acestora. Două evenimente petrecute cu un an înainte şi-au pus amprenta asupra politicii împăratului: înfrângerea sa în războiul austro-franco-piemontez şi Unirea Principatelor. Simţindu-se vulnerabil după eşecul din campania militară, Franz Joseph se vede nevoit să ţină seama de pretenţiile nobilimii maghiare, forţă politică de prim ordin în imperiu, ce deţinea poziţii-cheie în toate instituţiile statului. Or, aceasta nu era câtuşi de puţin dispusă să accepte autonomia Banatului, dimpotrivă, voia să-l vadă încorporat Ungariei, mai mult, nu făcea un secret din faptul că râvnea şi includerea Transilvaniei între limitele teritoriale ale acesteia, existând precedentul din 1848.  De asemenea, împăratului i se sugera mereu, pe diverse căi, că românii din imperiu, după Unirea Principatelor, ar nutri intenţii separatiste, în vederea refacerii Dacoromaniei.

Sesizând poziţia duplicitară a monarhului, Andrei Mocioni convoacă o conferinţă a reprezentanţilor naţiunii române la Timişoara în 18 – 19 nov. 1860, având ca preşedinte pe episcopul unit Alexandru Dobra. La această adunare se preconizează crearea unui „Căpitănat”, care să includă teritoriile locuite de români, de asemenea, în programul adoptat se specifică drepturile pretinse de naţiunea română, foarte asemănătoare celor incluse în revendicările sale de Eftimie Murgu în 1848. Ca alternativă a autonomiei, se acceptă şi unirea cu Transilvania. Unirea cu Transilvania a fost stipulată şi într-un memoriu elaborat în decembrie 1860, semnat de peste 12.000 de locuitori ai Banatului din toate categoriile sociale, înaintat de Andrei Mocioni suveranului. Niciunul din demersurile românilor nu a fost încununat de succes. În temeiul unui simulacru de plebiscit, prin Patenta din 27 dec. 1860, Franz Joseph decide alipirea Banatului la Ungaria. Pentru a-l împăca pe Andrei Mocioni şi a-l face să renunţe la campania sa politică, prim-ministrul guvernului de la Viena, Anton von Schmerling, îi oferă acestuia postul de guvernator al Transilvaniei, pe care el însă, plin de demnitate, îl refuză.

În 1861 au loc alegeri pentru dieta maghiară. Andrei Mocioni se pronunţă pentru adoptarea unei atitudini pasive faţă de acestea (pentru un boicot politic, cu alte cuvinte), dar ceilalţi conaţionali nu îi împărtăşesc opinia, astfel se ajunge că în urma alegerilor au primit mandat 15 deputaţi români, între ei şi Andrei Mocioni, desemnat deputat de Lugoj. Consecvent principiului pasivităţii şi convins că în dieta maghiară nu va obţine nimic, el refuză mandatul.

De altfel, această dietă, întrunită la Pesta, nu va avea o existenţă prea lungă (din aprilie până în august 1861). Nemulţumiţi că monarhul nu le-a îndeplinit deplin doleanţele, restituindu-li-se in integrum legile adoptate de ei în 1848, prin care incluseseră şi Transilvania regatului maghiar, ungurii refuză compromisul propus de Habsburgi, astfel că împăratul le dizolvă parlamentul. Pentru a profita de pe urma situaţiei, Andrei Mocioni se instalează la Viena, încercând să întreţină o legătură strânsă cu demnitarii austrieci. Aceştia în principiu îi acceptă iniţiativele, cu aparentă bunăvoinţă, mai puţin propunerea de „constituire a tuturor românilor din monarhie într-un unic corp politic, o ţară coronală cu tip şi caracter naţional român.” (ibidem).

În paralel a acţionat Andrei Mocioni şi în domeniul confesional, pentru emanciparea bisericii ortodoxe române de sub jurisdicţia mitropoliei sârbeşti de la Carloviţ. În anul 1860 el obţine din partea monarhului consimţământul de a da satisfacţie românilor în această privinţă. Posibilitatea onorării promisiunii se iveşte în anul 1861, urmare a decesului patriarhului sârbilor Iosif Rajacici. La conferinţa românilor bănăţeni de la Timişoara din 21 ian. 1862, Andrei Mocioni propune ca românii să nu participe la alegerea noului ierarh, pentru a nu da prilej acestuia să îşi aroge dreptul de a-i păstori. Mai mult, în mai 1862 se prezintă împăratului în fruntea unei delegaţii de 24 de români, cerându-i „separarea bisericii române de cea slavonă din Carlovăţ şi constituirea bisericii într-o metropolie română, pe bază naţională şi sinodală.” (idem, p. 248) Guvernul maghiar a văzut numaidecât un pericol în pretenţiile românilor de a se unifica prin biserică şi, pentru a-i menţine scindaţi, a înaintat contrapropunerea de a le fi înfiinţată câte o mitropolie în fiecare din provinciile în care aceştia locuiesc în număr semnificativ.

Congresul pentru alegerea noului patriarh a fost fixat la 1 august. Românii aleg în iulie 1864 pentru a participa la congres 13 deputaţi în eparhiile Arad, Timişoara şi Vârşeţ. Andrei Mocioni trimite memorii, pentru a fi înţeleasă poziţia pe care urmau să o adopte delegaţii români, atât monarhului, cât şi comisarului imperial însărcinat cu conducerea lucrărilor acestuia. De asemenea, ia contact cu reprezentanţii naţiunii sârbe în acelaşi scop. Într-adevăr, conform celor anterior stabilite, delegaţii români asistă pasivi la lucrările congresului, abţinându-se să voteze noul patriarh, iar într-o declaraţie citită cu acest prilej ei îşi justifică dorinţa, cunoscută de monarh, de a avea o mitropolie proprie.

Rezultatul a fost că suveranul, în rezoluţia sa, care confirma alegerea patriarhului din Carloviţ, i-a dat acestuia jurisdicţie arhiepiscopală şi mitropolitană numai asupra părţii sârbeşti a eparhiei şi a rezervat expres jurisdicţia asupra românilor unei mitropolii proprii. După alegerea noului patriarh, congresului arhiereilor bisericii ortodoxe, întrunit în sept. 1864 la Carloviţ, i-a revenit sarcina de a pune în aplicare rezoluţia imperială. Acest sinod acceptă  înfiinţarea unei mitropolii române, dar cu jurisdicţie numai asupra românilor din Ungaria şi Transilvania, Banatul fiind ataşat episcopiei din Arad. Andrei Mocioni s-a luptat din răsputeri pentru reînfiinţarea vechii episcopii româneşti a Timişoarei, dar, pentru a da o satisfacţie şi sârbilor, congresul lasă Timişoara sub jurisdicţia lor. Prin Rescriptul imperial din 24 dec. 1864, Franz Joseph aprobă hotărârea sinodului, adăugând înfiinţarea unei episcopii la Caransebeş. Mitropolia românilor din Transilvania şi Ungaria va fi înfiinţată la Sibiu, în fruntea ei fiind numit Anastasie Şaguna, sub numele de ierarh Andrei. În pofida demersurilor lui Şaguna, şi eparhia din Bucovina rămânea separată.

Andrei Mocioni avea toate motivele să fie nemulţumit de întorsătura lucrurilor, de faptul că îşi vedea compromis proiectul de unificare a tuturor românilor din provinciile imperiului prin biserică, de sacrificarea episcopiei Timişoarei îndeosebi, şi refuză să ia în continuare parte la reorganizarea ecleziastică.

Dându-şi seama de imensul prestigiu politic al familiei Mocioni, ungurii, după un mai vechi obicei, îşi propun racolarea acesteia de partea cauzei lor. În 1865, cancelarul Ungariei Zichy le-a comunicat fraţilor Andrei şi Antoniu Mocioni de Foen intenţia de a-i ridica la rangul de conţi, titlu care le conferea calitatea de membri de drept ai Casei Magnaţilor, cum se numea senatul maghiar. Reacţia lor, Antoniu Mocioni o exprimă în cuvintele: „Cei de sus ne cred netrebnici ori nebuni şi nu ştiu că mi-ar fi ruşine a ieşi între oameni cu titlul de comite, pe cât timp ţine mizerabila staţiune de astăzi a naţiunii române.” În timp ce fratele său mai mare transmite cu dezgust cancelarului: „Spune-i să-mi redeie cel puţin pacea, dacă nu-mi poate restitui încrederea ce mi-am pierdut-o în cei de sus.”

În anul 1866 este convocat un sfat al personalităţilor marcante din imperiu, pentru consultarea lor în scopul reorganizării sistemului de guvernământ. Andrei Mocioni e solicitat să participe la lucrările acestuia în calitate de reprezentant al Banatului. A fost repartizat să activeze în comisia de buget şi finanţe, în vederea redresării stării dezastruoase a finanţelor monarhiei. În această conjunctură, Andrei Mocioni s-a pronunţat din nou răspicat pentru acordarea de drepturi egale tuturor naţionalităţilor din imperiu, de asemenea a susţinut necesitatea autonomiei Bucovinei. Atitudinea sa i-a adus multă simpatie din partea naţionalităţilor lipsite de drepturi, iar românii din Bucovina au salutat cu entuziasm sprijinul  liderului bănăţean. Dimpotrivă, anumite cercuri maghiare s-au simţit foarte deranjate de poziţia sa. În timpul călătoriei de întoarcere de la Viena, în gara din Seghedin, scapă ca prin minune cu viaţă dintr-un atentat, graţie prezenţei de spirit a soţiei sale.

Tot în anul 1866 Andrei Mocioni întemeiază ziarul românesc „Albina” la Viena. Ideea înfiinţării unui ziar pentru apărarea cauzei naţionale era mai veche. În 1861 înfiinţase în acest scop ziarul „Ost şi Vest”. Ziarul „Albina” a fost pus sub conducerea lui Vicenţiu Babeş şi avea deviza „Daco-romania morală, culturală, una şi indivizibilă”. Pentru atitudinea sa antidualistă, colectivul de redacţie a avut adesea de suferit din partea autorităţilor. În acest ziar a debutat ca publicist Mihai Eminescu.

În fine, în acelaşi an 1866, expresie a cinstirii personalităţii sale şi dincolo de munţi, Andrei Mocioni este înştiinţat că a fost ales dintre românii bănăţeni, alături de Vicenţiu Babeş, să facă parte din Societatea Academică Română (viitoarea Academie Română), înfiinţată prin reorganizarea Societăţii Literare Române. Cu ocazia şedinţei de constituire din 13 august 1867, Societatea Academică Română îl include pe Andrei Mocioni printre membrii ei fondatori.

În 1867, împăratul Franz-Joseph I, dornic să pună capăt constantei opoziţii maghiare faţă de reformele sale începute în 1860, încearcă o reconciliere cu ungurii, cu riscul de a-şi îndepărta celelalte naţionalităţi. Dându-şi seama că nu există cale de mijloc şi dorind să facă din alianţa cu nemeşii pârghia de putere a statului său, el se încoronează la 8 iunie cu mult fast în biserica Mathia din Buda rege al Ungariei, punând prin gestul lui temeiul formei de guvernământ dualiste (acordul austro-ungar pentru crearea statului dualist fusese încheiat încă la 5 februarie). Suprema concesie pe care suveranul o face cu această ocazie este includerea Transilvaniei regatului maghiar. Doar Bucovina mai rămânea sub jurisdicţie austriacă.

Fruntaşii naţionalităţii române au înţeles că împăratul le-a sacrificat fără scrupule interesul, lăsându-i la cheremul naţionaliştilor unguri. Într-adevăr, guvernul maghiar intensifică măsurile discriminatorii împotriva naţionalităţilor, a dat noi legi prin care s-a impus, între altele, folosirea limbii maghiare în scris la toate dezbaterile judecătoreşti şi comunale, precum şi în toate formele de învăţământ, primare, medii şi superioare, în scopul maghiarizării forţate. În cele din urmă, toate aceste măsuri n-au făcut decât să radicalizeze lupta pentru emancipare naţională a românilor ardeleni şi bănăţeni, care au înţeles că doar prin desprinderea de Austro-Ungaria îşi vor putea perpetua fiinţa naţională pe pământul străbun.

Profund dezamăgit, văzând în instaurarea dualismului un eşec personal, Andrei Mocioni se va retrage curând definitiv din viaţa politică. S-a stins din viaţă la 5 mai 1880 la moşia sa de la Foeni.

Totuşi, activitatea lui Andrei Mocioni pe tărâm naţional, politic, economic, confesional şi cultural n-a fost zadarnică. Ea a avut darul de trezi în poporul său sentimentul conştiinţei naţionale, al demnităţii, a dat acestuia tăria de a rezista politicii de denaţionalizare, a întărit încrederea în viitorul său şi în perspectiva unei apropiate eliberări.

*) Istoriografii imperiului persistau la data respectivă în a-i considera pe valahi imigranţi în Banat. Una din lucrările istorice elaborate atunci susţine că o ramură a acestora, pe care îi numeşte Pofanen s-a stabilit în secolul al XVII-lea în zona montană, provenind din Valahia lui Kantakuzen, ocupându-se cu tăierea lemnului, obţinerea cărbunelui, mineritul şi extragerea metalelor. Cât priveşte ramura valahilor de la câmpie, pe care îi numeşte Fradutzen, aceasta ar proveni din vechi păstori nomazi care abia din secolul al XVIII-lea au devenit sedentari, dedicându-se agriculturii. În fine, o a treia ramură, numită Zirenen, venită mai recent din Valahia decât cea numită Pofanen, s-ar fi stabilt, ca şi aceasta, de regulă, în centrele industriale intramontane. (v. Leonhard Böhm, Geschichte des Temeser Banats, Erster Theil, Leipzig, Verlag von Otto Wigand, 1861, p. 196)

DAN FLORIŢA-SERACIN