~Cristian Neagu: „Rugă Dumnezeului, pentru Artur“

(28 nov. 2009, sediul Fundaţiei Artur Silvestri, la comemorarea de an, a distinsului enciclopedist, istoric, şi filozof.)

Motto: „Cărţile se vor citi şi mă vor pomeni şi pe mine şi astfel, nu voi muri de tot.” – Artur Silvestri –

Ridică  Doamne ceţurile Împărăţiei Tale,

Căci lumea aceasta fără de contur

Înregistrează un minus în sumbre catedrale,

Prin nefiinţa confratelui Artur.

Mângâie-i Doamne fruntea cu lacrimile noastre,

Aşează-l între noi ca-n vremurile bune

Şi fă-ne auzit, melodiind contraste

Glasul blând, al omului minune.

Mai dă-ni-l nouă astăzi fiinţă cum îl ştim,

Rupe eternităţii o clipă, nu mai mult,

Căci el ne este sensul pe care mai pornim

Când seceră  sălbatic tăişul de vânt.

Nu ni-l lăsa în tristul anotimp

Printre lumânări aprinse la bezna uitării,

Ci-ncoronează-l Zeu în vastul arhetip

Din crestele de munţi, până-n adâncul mării.

Noapte bună, Artur Gabriel,

Noapte bună, spirit de cărturar,

Îţi vom rămâne jertfă, şi sabie, şi miel,

Cum tu ne vei rămâne Scriptură în Altar.
____________________

UN AN DE LA ULTIMA STRÂNGERE DE MÂNĂ…

Bucureşti, 28 noiembrie 2009. Chiar dacă luna lui brumar se apropia de sfârşit, efectele primăvăratice cu copaci goliţi de frunze, peste tristeţea familiei celui sorocit mult prea devreme eternităţii, şi a grupului de scriitori ce urcau în autocarul cu destinaţia Mânăstirea Pasărea, aveam să resimt constatarea lui Charles Demailly, şi anume: „există o incubaţie a spiritului care nu poate avea loc decât la căldura, în amestec, în contactul cu alte spirite.” A strânge cuvântul în jurul ideii de suferinţă, poate că nu se obţine prea mult în comparaţie cu ceea ce distinsa Mariana Brăescu Silvestri, a resimţit pe parcursul ceremonialului evocator, dar şi la sediul fundaţiei unde amintirile, versurile închinate bunului Artur, s-au transformat în lacrimi, durerea luând chipul şi asemănarea sa. Sub starea misticului, a superstiţiei folclorice, a credinţei individuale, chiar şi prin influenţa coordonatelor  filozofice, a intropatiei, adunarea cernită, meditând în nostalgia golului cognitiv, reuşea contopirea cu spiritul silvestrian prin vizualizarea bibliotecii, a mesei de lucru, a tablourilor, iar toate acestea, în suprapunerea incantaţiei de „veşnica pomenire”  făcea parcă simţită prezenţa lui Artur Silvestri, asociativ unei plăsmuiri eminamente mitice.

Subsemnatul, de comun acord cu Elisabeta Iosif, preşedinta filialei Bucureşti a Ligii Scriitorilor din România, a emis ideea unei diplome Artur Silvestri (cu efigia acestuia) în semn de omagiu la împlinirea unui an de activitate al Ligii, ce îi va fi acordată post-mortem la o dată ce va fi stabilită ulterior,  Liga fiind ramura sădită de regretatul cărturar în grădina sa academică…

Orizontul moleşit de dogoarea soarelui, fu străbătut de un vânt subţire, menit parcă să zvinte umezeala ochilor celor ce-şi luau rămas bun de la familia Silvestri şi coborau în stradă. Paşi agale, striveau frunzele căzute, şi parcă gemete ale unei despărţiri se loveau de zidurile cenuşii ale caselor vechi, ridicate cândva, parcă într-o altă viaţă… Din ce în ce, tot mai în urmă, rămânea placa de marmură aşezată deasupra intrării fundaţiei, de unde efigia lui Artur privea împietrită risipirea către înaintele vieţii, a celor ce veniseră să-l plângă… Am rămas pironit privind tulburat clădirea mohorâtă a fundaţiei unde, pe la ferestre se mai puteau zări prin lumina zgârcită a becurilor, siluete robotitoare, simţind nevoia de a-mi elibera un gând greu, ce i se adresa lui Artur:

„Soarele asfinţeşte Gabriel. Lucrurile tale pământeşti sunt încă ude de aghiazmă. Ai tăi, osteniţi, devin umbre printre pâlpâirile lumânărilor şi lumina candelei. Sărută-i din priviri, şi întoarce-te acolo unde grijă-ţi va purta Dionisie Areopagitul. Noapte bună. Ah! Vezi că ai o lacrimă în colţul ochiului… Odihneşte-te în pace!”

CRISTIAN NEAGU