~Gabriel Nicolae: „Frământări politice în perioada interbelică“

Din perspectiva timpului nostru, epoca interbelică este, de obicei, idealizată. De fapt, dacă ne-ar preocupa cu adevărat problema identităţii noastre, am constata că istoria se repetă, aşa cum se spune, implacabil, în datele ei esenţiale. Să aruncăm, aşadar, o scurtă privire asupra frământărilor politice din epoca interbelică. Să vedem cum a fost…

Înfăptuirea Unirii din 1918 a dat României o nouă înfăţişare şi a creat premisele unor adânci transformări şi modernizări. Suprafaţa ţării s-a extins la 295.049 km2 prin revenirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei, numărul locuitorilor a crescut la circa 18 milioane, la fel şi diversitatea etnică şi potenţialul economic al ţării.

Nevoile societăţii reclamau o serie de măsuri de modernizare, care să realizeze în acelaşi timp şi o uniformizare economică, socială, juridică etc., la nivelul întregii ţări. Problema ţărănească era rezolvată în 1918 prin decretele-lege privind exproprierea marilor moşii şi prin reforma agrară din 1921. Această măsură, ca şi cea electorală, va avea un puternic impact în plan social şi politic, ducând la dispariţia unei clase sociale – marii proprietari – şi a unui partid politic – Partidul Conservator. Tot în perioada imediată realizării statului naţional unitar s-au aplicat o serie de reforme în plan economic, care aveau rolul de a relansa economia după război: reforma monetară (1921), reforma fiscală, iar în plan administrativ se realizează unificarea teritorială prin reforma din 1924.

O problemă importantă, care a marcat evoluţia vieţii politice româneşti, dar şi atitudinea regelui Carol al II-lea faţă de partidele politice, a reprezentat-o „criza dinastică”, declanşată în 1925, prin renunţarea principelui moştenitor, Carol, la prerogativele tronului. În ziua de 30 decembrie 1925, la Sinaia, a avut loc un Consiliu de Coroană în cadrul căruia s-a discutat situaţia dificilă în care se afla casa Regală, din pricina actului de renunţare a lui Carol la prerogativele tronului. După o serie de dezbateri, s-a acceptat propunerea regelui Ferdinand I ca prerogativele să fie cedate nepotului său, Mihai, ca principe moştenitor al României.

Astfel, prin legea votată de Adunarea Naţională constituţională, la 4 ianuarie 1926, se luau hotărâri importante: „Adunarea Naţională Constituantă primea renunţarea Alteţei Sale Principele Carol la succesiunea Tronului şi la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a Statutului familiei regale, se bucura până astăzi ca principe moştenitor al României şi membru al familiei domnitoare. Pe temeiul articolului 77 din Constituţie, Reprezentaţiunea Naţională constată că succesiunea Tronului României revine astfel de drept Alteţei Sale Regale principelui moştenitor Mihail…”[1] Aceeaşi lege instituia regenţa pe parcursul minoratului regelui Mihai, formată din: Alteţa Sa Regală Principele Nicolae, IPSS dr.Miron Cristea, patriarhul României, şi George Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie.

Cel care a grăbit rezolvarea acestei situaţii a fost liderul liberal Ionel Brătianu, care dorea să scape de un succesor instabil şi imoral, care nu vedea cu ochi buni situaţia în care se afla monarhia, subordonată aproape în totalitate liderului liberal. Actul de la 4 ianuarie 1926 însemna o consolidare a poziţiilor Partidului Naţional Liberal, instituind influenţa dominatoare a lui Brătianu asupra Casei Regale, făcându-l pe Iorga să consemneze că: „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, cu unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen.”[2]

Totodată, acest act marca o „serioasă dereglare a mecanismului parlamentar-constituţional”[3], provocând numeroase dispute la nivel politic şi regrupări de forţe, care, într-un final, se vor coaliza pentru readucerea lui Carol la conducerea ţării. Moartea regelui Ferdinand, survenită în 1927, şi intrarea în funcţiune a regelui însemna concentrarea întregii puteri în mâinile lui I.Brătianu, instituţia monarhică devenind doar un decor.

Criticile la adresa Regenţei n-au întârziat să apară, astfel că, la 25 iulie 1927, Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, a declarat că aceasta a fost alcătuită „fără concursul liber exprimat al naţiunii (…) şi că avea obligaţia să asigure respectarea strictă a legalităţii şi a drepturilor cetăţeneşti şi, în primul rând, să dizolve Parlamentul pentru a organiza alegeri libere.”[4] Iuliu Maniu era un mai vechi contestatar al lui Brătianu, unul dintre episoade consumându-se în 1923, cu ocazia adoptării noii Constituţii, pe care o considera „un act abuziv şi o emanaţie a concepţiei absolutiste a puterii executive, fără consultarea voinţei naţionale.”[5] De altfel, încă din preajma morţii lui Ferdinad se conturează două grupări în ceea ce priveşte Regenţa: una liberală, care acţiona pentru menţinerea actului de la 4 ianuarie 1926, deci pentru menţinerea propriei influenţe, şi alta ţărănistă, care contesta Regenţa şi care urmărea înlăturarea influenţei liberale şi readucerea lui Carol la tron.

Pentru a se preîntâmpina orice revenire a lui Carol în ţară, I.Gh.Duca a elaborat, la sugestia lui I.Brătianu, un document intitulat „Instrucţiuni permanente în vederea unei eventuale reîntoarceri clandestine în ţară a fostului principe Carol”[6], care prevedea modalităţi de anihilare a lui Carol, mergând până la folosirea armei.Tot în această perioadă, se conturează, prin urmare, şi perspectiva revenirii în ţară a lui Carol, constituindu-se un grup de susţinători – numiţi „carliţi” – care urmăresc să creeze un curent favorabil în rândul opiniei publice. În acelaşi timp, printr-un schimb de scrisori purtat de regina Maria cu principele Carol, „aceasta încerca o conciliere între Brătianu şi Carol, pentru a evita provocarea de tensiuni interne şi că situaţia existentă, legală astăzi, nu poate fi schimbată decât prin revoluţie şi că „ţara are încă nevoie de monarhie.”[7]

Moartea lui I.Brătianu a reprezentat o grea lovitură dată influenţei liberalilor asupra Casei Regale şi a regenţei şi a favorizat intensificarea acţiunilor duse de ţărănişti pentru a prelua puterea şi pentru a rezolva problema revenirii lui Carol la tron. Restauraţia regală s-a produs pe 6 iunie 1930,în timpul guvernării ţărăniste, în condiţiile în care Iuliu Maniu îşi dădea seama că „Regenţa era o autoritate fictivă, iar „revenirea regelui putea constitui un aliat împotriva liberalilor”[8]. Maniu îl dorea ca membru în Regenţă, dar acesta refuză toate condiţiile impuse mai înainte şi după o serie de discuţii cu mai mulţi oameni politici, între care şi Gh.Brătianu, se ajunge la soluţia anulării actului de la 4 ianuarie 1926. În aceste condiţii, Iuliu Maniu demisionează şi misiunea de a anula actul din 1926 îi revine lui G.G.Mironescu care constituie un nou guvern.

Întrunit la 8 iunie 1930, parlamentul a decis anularea legilor adoptate la 4 ianuarie 1926, astfel încât succesiunea îi revenea lui Carol, care a fost proclamat rege. „Corpurile legiuitoare întrunite într-o singură Adunare şi constituite ca Reprezentaţiunea Naţională declară anulată: Legea Nr.4 din 5 ianuarie 192, prin care s-a primit renunţarea principelui Carol la succesiunea tronului. Legea Nr.14 din 4 ianuarie 1926, prin care Reprezentaţiunea Naţională primeşte Regenţa numită de Majestatea Sa, Regele Ferdinand I. În consecinţă, pe temeiul articolului 77 şi 79 din Constituţie, Reprezentarea Naţională constată că succesiunea Tronului României se cuvine de drept Alteţei Sale Regale Principelui Carol…”[9]

Pe parcursul evoluţiei sale[10], Regenţa se dovedea a fi câmpul de manevre politice ale celor două partide de guvernământ,o instituţie tot mai şubredă şi lipsită de autoritate. Disensiunile create între Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc pe această temă vor constitui un avantaj serios pentru tabăra carlistă şi pentru viitorul rege, care va folosi această luptă pentru putere în scopul de a-şi impune propria autoritate asupra partidelor şi a vieţii politice.

GABRIEL NICOLAE

---

[1] Legea din 4 ianuarie 1928, Culegere de documente, Istoria României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, pag.249.

[2] Nicolae Iorga, O viaţă de om, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2005, pag. 625.

[3] Ioan Scurtu, Monarhia în Romania, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pag.78.

Ibidem, pag.84.

[4] Ibidem, pag.84.

[5] Forin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pag.332.

[6] Ioan Scurtu, op.cit. pag.85.

[7] I.Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 194, pag.238.

[8] Florin Constantiniu, op.cit., pag.337.

[9] Culegere de documente, Istoria României, coordonator Ioan Scurtu, Editura Universităţii Bucureşti, 1978, pag.270-271.

Bibliografie:

Ciupercă, I., Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 1994.

Constantiniu, Forin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

Culegere de documente, Istoria României, coordonator Ioan Scurtu, Editura Universităţii Bucureşti, 1978.

Iorga, Nicolae, O viaţă de om, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2005.

Legea din 4 ianuarie 1928, Culegere de documente, Istoria României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.

Scurtu, Ioan, Monarhia în Romania, Editura Danubius, Bucureşti, 1991.