~Radu G. Orghidan: „Congresul de pace de la Paris (1856) şi semnificaţia sa europeană“

Contextul european

Încă din deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea starea diplomatică dintre Marile Puteri europene obţinuse o direcţie din ce în ce mai tensionată. Rusia, consolidată în postura de „jandarm al Europei”, emitea un interes pentru India şi Afganistan, ceea ce nu putea decât să îngrijoreze Marea Britanie, dornică să contrabalanseze această ameninţare. Pretextul pentru britanici a fost găsit în deceniul următor prin aşa-zisa cauză a apărării locurilor sfinte din Palestina. Conform tratatelor încheiate până atunci, Franţa era protectoarea creştinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce creştinii ortodocşi intrau sub egida Imperiului Rus.

Pus în faţa unei alegeri în 1853, datorată divergenţelor dintre călugării catolici şi cei ortodocşi cu privire la dreptul de posesiune a Bisericii Naşterii Domnului şi a Bisericii Sfântului Mormânt, sultanul a privilegiat pe cei aflaţi sub epitropia Franţei, în ciuda protestelor vehemente ale confesiunii opuse. Prin urmare, ţarul Nicolae I a trimis la Istanbul pe unul dintre reprezentanţii săi (Alexandr Sergheevici Menşikov) pentru a negocia cu sultanul Abd-ul Mejid I  tratate noi, în vederea posibilizării unui amestec al politicii ruseşti în afacerile religioase ale Imperiului Otoman, ori de câte ori ruşii considerau activitatea sultanului ca fiind inadecvată.

Simultan, Marea Britanie îşi trimisese şi ea un diplomat la Istanbul, pe lordul Stratford, reprezentant al cabinetului G.Hamilton Gordon. Aflând de intenţiile Rusiei, împuternicitul englez a făcut presiuni pe lângă sultan de a respinge propunerile, demonstrându-i că asemenea cereri nu pot decât să afecteze independenţa Imperiului.¹ Imediat ce a aflat de eşecul diplomatic al lui Menşikov, ţarul a ordonat armatei să intre în Principatele Române (aflate sub suzeranitate otomană), tocmai în baza argumentului nerezolvării problemei locurilor sfinte. Nicolae I credea că puterile vestice nu vor protesta în această privinţă. Acţiunea rusă viza teritorii periferice şi în plus ţarul spera ca puterile europene să-i fie recunoscătoare (şi deci pasive) pentru intervenţiile de înăbuşire a resurecţiilor din 1848.

Faimoasa „chestiune a Orientului” era înainte de toate o chestiune a Turciei. Mulţi oameni de stat europeni de pe la jumătatea secolului al XIX-lea erau de părere că Imperiul Otoman din Europa nu putea supravieţui multă vreme. „Ducem în spinare un om bolnav” – spunea ţarul ambasadorului Angliei – „nu trebuie să-l lăsăm să sucombe înainte de a decide cu privire la succesiune”.² Ideea pe care şi-o făcea ţarul despre împărţirea moştenirii era următoarea : el urma să preia provinciile dunărene şi să ofere protecţie statelor balcanice independente, în timp ce Angliei i-ar fi revenit Egiptul şi Creta. Ţarul Nicolae I afirma în acest sens : „Dacă vom reuşi, Anglia şi cu mine să ne înţelegem în această problemă, puţin ne pasă ce vor gândi şi vor face alţii”. Dar Anglia dorea mai curând însănătoşirea celui bolnav decât moştenirea lui şi vedea cu nelinişte creşterea puterii Rusiei, putere asiatică redutabilă pentru India, putere autocratică ostilă naţiunilor liberale.

Pe de altă parte, culmea disensiunilor dintre Franţa şi Imperiul Rus (din considerente ce priveau Locurile Sfinte) este atinsă o dată cu cererea ţarului de a pune sub protecţia sa creştinii din Levant. Cum s-a văzut deja, ambasadorul Angliei la Istanbul, lordul Stratford Canning, s-a alăturat Franţei, încurajând sultanul să opună rezistenţă în faţa imixtiunilor ţariste.³ Dacă se pleacă de la aceste premise, este evident că ţarul nu putea fi lăsat să ciopârţească Imperiul Otoman după bunul său plac. Însă rămâne valabilă şi ideea că, printr-o politică mai abilă acest război se putea evita.

Războiul Crimeii a rămas renumit pentru incompetenţa militară şi logistică de care au dat dovadă toţi beligeranţii. Totodată însă, prin utilizarea a cât mai multe instrumente şi invenţii, a fost considerat şi primul război purtat cu mijloace realmente moderne.⁴

Pentru prima oară din 1815 vedem Franţa ducând un război împotriva unui mai vechi adversar (Rusia) dar fiind totodată aliată, acum, cu un altul mai vechi (Anglia)⁵. Pentru Anglia se putea vorbi din altă perspectivă şi în termenii unui succes paradoxal : triumful liberalismului sentimental (atitudine datorată lărgirii sufragiului şi libertăţii presei) făcea din Anglia aliata unui „despot”, Napoleon al III-lea, pentru a susţine un alt despot, sultanul.

Ţarul Nicolae I a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbuşirea revoluţiilor de la 1848, austriecii aveau să-i fie aliaţi sau cel puţin vor rămâne neutri în noua criză. Austria însă se simţea la rândul ei ameninţată de prezenţa trupelor ruseşti la Dunăre. Când anglo-francezii au pretins retragerea trupelor, Austria i-a sprijinit şi, chiar dacă nu a declarat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Apoi, după ce în vara lui 1854 Austria a pretins iarăşi retragerea armatelor ţariste din Principatele Române, Rusia s-a conformat mai ales de teama încă unui aliat de partea Angliei, Franţei şi deja a Piemontului.

Cum principalul mobil al unor eventuale ostilităţi dispăruse, aliaţii au decis să rezolve o dată pentru totdeauna „problema orientală” propunând ţarului un plan în „patru puncte”, de fapt condiţii ale încetării focului (care au stat la baza prevederilor Congresului de la Paris din 1856) :

1) Obligaţia Rusiei de a renunţa la protectoratul asupra Principatelor Dunărene

2) Abandonarea oricăror pretenţii de amestec în treburile interne ale Imperiului Otoman, având ca pretext protejarea creştinilor din Imperiu.

3) Revizuirea Convenţiilor Strâmtorilor din 1841.

4) Liberul acces al navigaţiei pe Dunăre.

Când ţarul a refuzat aceste condiţii, a izbucnit ceea ce s-a numit Războiul Crimeii.⁶ Războiul nu a durat prea mult mai ales fiindcă s-au schimbat strategiile o dată cu înlocuirea (Aberdeen de către Palmerston în Anglia) sau decesul unora dintre protagoniştii iniţiatori (Nicolae I moare în martie 1855 şi acestuia îi urmează Alexandru al II-lea). După cucerirea Sevastopolului, Napoleon al III-lea s-a împăcat imediat cu ruşii pentru că avea planuri grandioase vizând în special unificarea Italiei.⁷ Simultan, lordul Palmerston ar fi dorit să continue războiul până la alungarea ruşilor de la ţărmurile Mării Negre şi dacă şi-ar fi impus punctul de vedere, războiul ar fi putut dura „tot atât cât cel din Peloponez sau cât războiul de treizeci de ani”. Cum obiectivul era prea îndepărtat şi destul de echivoc, opinia publică engleză a început să şovăie şi să se întrebe dacă nu cumva „a mizat pe un cal prost”.

Asediul Sevastopolului

Congresul de pace de la Paris (13/25 feb. – 13/25 martie 1856)

A fost primul congres al puterilor europene după cel de la Verona din 1822. Toate problemele ce se puneau atunci în Europa au fost amintite şi aici încă de la şedinţa inaugurală din 13/25 februarie 1856⁸. Prin prevederile congresului s-a dezvoltat substanţial „planul în patru puncte” din 1854. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene erau transferate către grupul Marilor Puteri. În plus, navelor de luptă ale tuturor naţiunilor le-a fost interzis accesul în zona Mării Negre. Flota ţarului fusese oricum distrusă pe durata războiului. Mai mult, ţarul şi sultanul au căzut de acord să nu mai înfiinţeze nici un arsenal naval pe ţărmurile mării. Clauza referitoare la Marea Neagră era foarte dezavantajoasă pentru Rusia pentru că, prin neutralizarea acesteia, scădea simultan şi pericolul ţarist pentru Imperiul Otoman. Cei nemulţumiţi de prevederile congresului au mai numit actul, „capitularea de la Paris”. „Am încheiat o pace dar nu pacea„, declara lordul Clarendon⁹.

S-a hotărât aşadar să se menţină integritatea Imperiului Otoman şi i se interzicea în primul rând Rusiei, de a întreţine o flotă în Marea Neagră. Sultanul a făgăduit reforme, mai multă bunăvoinţă faţă de supuşii creştini şi se părea că războiul dusese într-adevăr la rezultate care scoteau „omul bolnav” al Europei din starea în care se zbătea. Vremea deziluziei însă se apropia : eşecul ambiţiilor ţarilor în zona europeană a avut efectul de a concentra atenţia Rusiei asupra Asiei, ceea ce nu era lipsit de primejdii chiar şi pentru India ; cât despre sultan, conflictele sale cu provinciile balcanice aveau să tulbure Europa încă o jumătate de secol.

Deciziile cele mai importante priveau instituirea unor regulamente internaţionale raportat la libertatea mărilor în vreme de război. S-au adoptat patru principii esenţiale :

1) „Pirateria este şi rămâne abolită.”

2) „Pavilionul apără marfa, cu excepţia contrabandei de război.”

3) „Mărfurile neutre transportate sub pavilion duşman nu pot fi confiscate.”

4) „Blocada, ca să fie obligatorie, trebuie să fie efectivă”(!?)

Aceste garanţii acordate comerţului neutru, pe timp de război, conţineau germenii unor grave incidente şi chiar ale unor războaie viitoare.

Pe lângă cele menţionate, s-a vorbit şi despre situaţia Italiei, aflată, după cum am specificat, sub jugul austriac. Diverse puncte de drept internaţional au fost evocate de Cavour pentru problema Italiei. Pentru Franţa¹⁰, congresul era riposta completă la Tratatul de la Londra în timp ce pentru Rusia a reprezentat o nouă repoziţionare politică după Unkiar-Iskelesi¹¹; pentru Piemont, discuţiile din Paris au accentuat speranţa că înfrângerile din 1848 şi 1849 vor fi repuse în discuţie şi că status-quo-ul va fi în cele din urmă transmutat. Tratatul mai recunoştea participarea turcilor ca parteneri egali la discutarea problemelor de interes continental. Totodată, prin faptul că se preconiza interzicerea oricărei intervenţii din partea Marilor Puteri în treburile interne ale Imperiului Otoman (relaţia sultan şi supuşii săi), se minimaliza în realitate rolul Rusiei privind acest capitol, anulând într-o măsură majoritatea prevederilor tratatelor ruso-turce de până atunci.¹² Atitudinea neutrală a Marilor Puteri era conexată politic de o schimbare a politicii sultanului faţă de creştinii din imperiu. În acest sens este elaborat un firman care inspira o reformă consistentă în data de 18 februarie 1856, tocmai la începutul lucrărilor Congresului, pentru ca sultanul să poată avea astfel un atu diplomatic prin care să se poată câştiga exact atitudinea mai sus menţionată.

Zona insulelor Aland din Marea Baltică, aparţinând ducatului rus al Finlandei, era demilitarizată. Totodată, după distrugerea fortăreţei Bomarsund de către anglo-francezi în 1854, intenţia aliaţilor era de a se opune Rusiei cu privire la crearea în punctul menţionat a unei baze militare. Pacea de la Paris ducea pe de altă parte la confirmarea eşecurilor ţarului Nicolae I al Rusiei. Se pierdea zona de influenţă de la gurile Dunării, Rusia era obligată să renunţe la ideea de protectoare a creştinilor din Turcia (aşa cum era obligată şi Franţa) şi, în ceea ce privea Principatele Române şi Serbia li se acorda o libertate mai mare. În mod mai riguros, articolele 15-18 ale „tratatului de pace şi prietenie încheiat între Austria, Franţa, Marea Britanie, Rusia, Sardinia şi Turcia” se refereau la problema navigaţiei pe Dunăre şi la crearea Comisiei Europene a Dunării, iar articolele 22-27 la chestiunea statutului Principatelor Române.¹³

Congresului de pace i-a urmat o Convenţie la 3/15 aprilie 1856, încheiată  între Austria, Franţa şi Marea Britanie, care a avut rolul de a garanta şi întări ideea integrităţii Imperiului Otoman. Părţile contractante declarau că garantează în mod solidar independenţa şi integritatea Imperiului, aşa cum se consfinţise la 18/30 martie 1856 la Paris, şi orice încălcare/infracţiune adusă prevederilor Convenţiei şi zisului tratat urma a fi considerată drept casus belli.¹⁴

Prevederile de la Paris au rămas valabile până în 1871, când Franţa a fost înfrântă categoric de către Prusia. În vreme ce Prusia şi alte state germane se uneau pentru a crea Imperiul German, împăratul Napoleon al III-lea era detronat pentru a lua fiinţă o nouă Republică Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obţină sprijinul Angliei, Napoleon al III-lea s-a opus constant Rusiei în privinţa chestiunii orientale. Cum însă conflictul ruso-turc nu influenţa interesele Franţei, după proclamarea Republicii s-a renunţat la politica anti-rusă. Datorită acestei atitudini dar şi cu ajutorul lui Otto von Bismarck, Rusia a denunţat tratatul din 1856. Totodată, pentru că Anglia, de una singură, nu avea destulă putere de a menţine tratatul, a permis şi reînfiinţarea flotei ruseşti în Marea Neagră.

Documentul de la Paris reprezintă un punct de referinţă în istoria regiunii Mării Negre în particular şi a Europei în general. A însemnat o încununare a unui efort european general de reglementare a unei noi ordini juridice, durabile, în zona Mării Negre, bazat pe principii de drept, de natură să contribuie la pacea şi dezvoltarea economică a regiunii.

De asemenea au existat şi urmări mai puţin aşteptate. De exemplu, războiul Crimeii a provocat un exod al tătarilor din Crimeea către teritoriile otomane, ducând la depopularea peninsulei. O altă consecinţă neaşteptată şi îndepărtată a războiului a fost cea referitoare la sufragiul femeilor din Anglia.¹⁵

Principatele dunărene şi pacea de la Paris

Întregul context politico-strategic şi, o dată cu el, prognoza geopolitică au fost profund modificate de Războiul Crimeii, încheiat cu înfrângerea Rusiei. Victoria coaliţiei franco-anglo-turco-piemonteze a adus un nou raport de forţe în Europa, privând Rusia de mijloacele de intervenţie în Principatele dunărene.

Statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă a echilibrului european. Importatoare de grâne româneşti, Anglia dorea să scoată circuitul cerealier de sub ameninţarea interceptării sale de către Rusia, stăpână a Deltei Dunării, de îndată ce interesele Petersburgului ar fi cerut-o. În acelaşi timp, libertatea de navigaţie pe Dunăre şi crearea unei zone tampon durabile între Rusia şi Imperiul Otoman îndreptau atenţia marilor puteri europene asupra statutului Principatelor. „Aşa cum drumurile de negoţ au jucat un însemnat rol în apariţia statelor medievale Ţara Românească şi Moldova, tot astfel libertatea de navigaţie pe Dunăre, pusă sub control internaţional, a îndeplinit o funcţie esenţială în crearea statului modern român.”¹⁶

Încă de la 3/15 martie 1855 puterile beligerante s-au întâlnit la Viena într-o conferinţă menită să stabilească mersul evenimentelor. Din primele şedinţe a fost dezbătută problema Principatelor, ajungându-se la adoptarea unor poziţii comune privind garanţia simultană şi încetarea protectoratului Rusiei, păstrarea dreptului celor două ţări la administraţie neatârnată şi naţională şi s-a hotărât că nici o intervenţie armată nu putea avea loc pe teritoriul lor decât după o înţelegere prealabilă între puteri. La 5/17 martie, Bourqueney, reprezentantul Franţei, amintise ipoteza unei unificări a Moldovei cu Ţara Românească, pentru ca la 14/26 martie 1855 el să înfăţişeze un „expozeu” în care a pledat pentru formarea unui singur stat din cele două principate, „un fel de barieră naturală”, evident antirusă, îndeplinindu-se „dorinţa celor două provincii.”

Între timp, în Principate, a avut loc o dezvoltare puternică a mişcării pentru Unire, programul ei bucurându-se de o generală adeziune.¹⁷ După ce la 27 august/8 septembrie a căzut Sevastopolul, calea către pace între combatanţi s-a deschis. În presa europeană se vehiculau ipoteze referitoare la prinţul străin care ar fi asumat conducerea Principatelor: se vorbea de un prinţ german, de un altul aparţinând dinastiei de Savoia ori de alternativa ocupării tronului de către arhiducele austriac Albrecht ; la începutul anului 1856 s-a adăugat ipoteza ducelui de Cambridge.

Când Congresul de la Paris şi-a deschis lucrările la 13/25 februarie, din prima şedinţă s-a luat în dezbatere chestiunea Principatelor, avându-se în vedere înlăturarea protectoratului rus, menţinerea suzeranităţii otomane, restituirea de către Rusia a unor părţi din teritoriul anexat la 1812, începând chiar de la Hotin (retrocedarea judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail) şi o reorganizare „conformă necesităţilor şi dorinţelor populaţiilor”. Semnarea tratatului în ansamblu s-a realizat la 18/30 martie 1856, iar ratificarea sa a avut loc la 15/27 aprilie 1856. Documentul a prevăzut neutralizarea Mării Negre, interzicându-se astfel prezenţa militară a Rusiei în zonă, a hotărât internaţionalizarea cursului Dunării prin instituirea unei comisii europene¹⁸, care urma să aibă în grijă cursul fluviului de la Isaccea la vărsarea în Mare şi o comisie a riveranilor şi a mai dispus „rectificarea” frontierei basarebene, prin cesiunea teritoriului respectiv Moldovei.

Cele două principate rămâneau sub suzeranitatea Porţii şi erau supuse garanţiei celor 7 puteri, nefiind permisă în cele ce le privea nici o intervenţie unilaterală a vreuneia dintre puteri. Poarta se obliga să le respecte „administraţia independentă şi naţională, cât şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi a navigaţiei”. Se mai decidea constituirea a câte unui divan ad-hoc reprezentând, prin membrii săi, interesele clasei întregii societăţi, pentru a evalua dorinţele poporului¹⁹. Printr-o convenţie specială, puterea suzerană şi puterile garante urmau a fixa statutul Principatelor, cărora li se acorda şi dreptul de a se apăra cu câte o armată naţională, orice acţiune de intervenţie a Porţii fiind supusă unui prealabil consens al puterilor garante.

În 1857 sunt convocate adunările ad-hoc rolul lor fiind însă pur consultativ. Alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei şi ţărănimii clăcaşe (!), cele două Adunări aveau ca scop redactarea unui raport, conform cu directivele stabilite la Paris cu un an în urmă, despre starea de fapt a lucrurilor în cele două ţări în privinţa unei potenţiale unificări. În 7 şi 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluţiile adunărilor prin care se prevedea : respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în conformitate cu mai vechile capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511, 1634 ; unirea Principatelor într-un singur stat ; prinţ străin provenit dintr-o familie domnitoare din Europa şi ai cărui moştenitori vor fi crescuţi în religia ţării ; neutralitatea Principatelor ; puterea legiuitoare revenea Adunării Obşteşti, în care trebuiau să fie reprezentate interesele tuturor păturilor sociale.

Etapa următoare a reprezentat-o Convenţia de la Paris începută la 7 august 1858 cu scopul explicit de a rezolva statutul politic al Principatelor. Astfel, chiar dacă se menţinea suzeranitatea otomană şi protectoratul „concertului european”, cele două ţări au primit denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Puterea executivă va fi atribuită unui domnitor („hospodar”) ales pe viaţă de către Adunare (puterea legislativă) şi care va guverna alături de miniştri (orice act al domnitorului trebuia să fie contrasemnat de un ministru de resort). S-a înfiinţat o Comisie centrală şi o Înaltă Curte de Justiţie şi Casaţie, amândouă cu sediul la Focşani.

În plan extern, se decreta faptul că tratatele internaţionale încheiate de curtea suzerană (căreia încă i se mai plătea tribut) şi puterile garante nu vor prejudicia în nici un fel imunitatea Principatelor.

Concluzie

Reculul mişcărilor revoluţionare europene după 1852 a îndepărtat posibilitatea ca românii să-şi împlinească programul naţional în contextul unei mişcări generale europene. De aceea, soluţia alternativă schiţată anterior de unii fruntaşi români aflaţi în emigraţie – adică obţinerea unui sprijin diplomatic în vederea realizării obiectivelor politice şi naţionale ale naţiunii române – a dobândit mai multă greutate. Tot mai mult, liderii politici europeni şi cabinetele marilor puteri „au fost luate cu asalt” de către revoluţionarii români din exil, care au încercat să sensibilizeze forurile politice din viaţa politică europeană de justeţea cauzei româneşti, de avantajele geopolitice ale unui stat românesc puternic la gurile Dunării. „Din fericire pentru români, scena politică europeană de la mijlocul deceniului şase, dominată de o nouă „chestiune orientală”, a fost destul de favorabilă pentru materializarea obiectivelor naţionale româneşti.”²⁰

Părerile Marilor Puteri erau însă variate în funcţie desigur de interesele geopolitice. Astfel, Franţa vroia să aibă un debuşeu economic în sud-estul Europei şi un pion politic, Rusia vedea în unire un mod de a slăbi Imperiul Otoman ; Sardinia şi Prusia, pledând pentru cauza românilor, susţineau indirect, oferind un precedent, unificarea Italiei şi Germaniei ; Anglia era interesată să menţină un Imperiu Otoman stabil pentru a contrabalansa puterea Rusiei ; Turcia, putere suzerană, se temea că cele două principate se vor uni şi prin acest pas vor dobândi ulterior şi independenţa politică iar Austria considera că unirea românilor din Moldova şi Ţara Românească va duce la dorinţa de eliberare şi a celor din Transilvania.

Datorită  poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor însă a oferit posibilitatea ca românii să înceapă să-şi decidă ei înşişi viitorul.

RADU G ORGHIDAN
_______________

Bibliografie
1) André Maurois, Istoria Angliei, Bucureşti: Ed. Orizonturi, 1999,  pp. 590-596.

2) Jacques Madaule, Istoria Franţei, Vol. II, Bucureşti: Ed. Politică, 1973,  pp. 317-320

3) Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1997,  pp. 229-232.

4) Jean-Baptiste Duroselle, L’Europe – Histoire de ses peuples, Paris: Perrin, 1990

5)  Ion Ionaşcu, Tratatele internaţionale ale României 1354-1920, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, pp. 160-163.

6) Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, pp. 330-333.

7) Compendiu, Istoria României, Cluj-Napoca: Ed. Institutul Cultural Român, 2004, pp. 497-499

8) Academia Română, Istoria românilor, Vol. VII, Tom. I, Constituirea României moderne (1821-1878), Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 2003,  pp. 430-435.

9)  http://ro.wikipedia.org/wiki/navigare/cautare/razboaiele ruso-turce/razboiul crimeii.

10) http://ro.wikipedia.org/wiki/Adunare_ad-hoc.