~Ion Coja: „Adevărul despre Pogromul de la Iaşi, iunie 1941 aşa cum l-a cunoscut dr. Epifanie E. Cozărescu“

Prima mărturie:

Mult Stimate Domnule profesor Ion Coja,

Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne  „însemnări  din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente  din viaţa mea de medic,  „trăite  şi nu „născocite”…

Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc  niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat  întrucât  oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva  amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

Dacă  la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele  SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

Pe atunci, în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din Paramedicalia mea,  eu nefiind  aderent atunci  la ideile pro sau anti-fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LAN C, cuziştii), n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi al trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr  în problema „Trenului morţii” pg. 25 – 29,  „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944” – pg. 30-38, atât am văzut  şi  sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de trupele SS germane. Despre cei 9000 de evrei omorâţi  atunci la Iaşi, despre semnalizările cu becuri roşii din podul caselor, pentru a dirija  bombardamentele  aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am scris cât amputut eu de clar clar în capitolul respectiv.

Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german  al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi  în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice,  au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi  „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi  trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor. Așa s-au petrecut lucrurile la Iași, câtă vreme românii au avut controlul asupra desfășurării evenimentelor.

Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei  şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare, a se vedea cele scrise în  volumul Paramedicalia.

Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului,  persoanele  care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română¹ care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord,   au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

Când  s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începuseră a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere,  autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor  pentru a-i proteja de  primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.

În Roman, din 12.000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2  evrei, activişti comunişti,  cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar  dintre evreii din Ardealul de Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea  hortistă fugind în teritoriul românesc, peste  noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat  în Israel ( făcând parte din lotul de 400000  de evrei  români emigraţi legal în Israel  – între anii 1942 – 1943).

Mai trebuie menţionat faptul că în perioada  când ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane  pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi la Auschvitz. Acest tren s-a întors gol în Germania, nici măcar un singur evreu din România nu a fost trimis în lagărele germane. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

18 noiembrie 2008

Dr. Epifanie Cozărescu,

fost medic, veteran de război, rănit şi evadat     din prizonierat sovietic, fost  expropiat şi deportat cu        domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman                         în perioada 1949 – 1951