~Al. Florin Ţene: „Cărturari revoluţionari ai secolului XIX. O privire din perspectiva românească şi portugheză“

În introducerea ideilor reformatoare, prin revoluţie, în societatea românească la jumătatea secolului XIX, un rol important l-au avut cărturarii şcoliţi în principalele centre culturale europene, în special la Paris. Acest fenomen s-a petrecut şi în Portugalia unde această categorie intelectuală a avut o implicare politică importantă, atât prin participarea directă la evenimente, dar şi prin lucrările lor publicate.

La noi Nicolae Bălcescu, ca istoric şi scriitor,după ce participă la revoluţia franceză din februarie 1848, venind în ţară, are un rol covârşitor în revoluţia democratică din Ţara Românească. La 11 iunie este numit secretar de stat, după ce a formulat punctele Proclamaţiei de la 11 iunie de la Izlaz.

În Portugalia în fruntea primului govern provizoriu republican este numit un poligraf, în persoana lui Teofilo Braga, care  a fost, apoi, al doilea preşedinte al Republicii.

Dacă la noi Bălcescu, împreună cu Ghica şi Cristian Tell pune bazele organizaţiei secrete “Frăţia “ , care reia lupta de mai înainte a lui Dim.Filipescu, în scopul promovării ideilor democratice şi realizarea unităţii naţionale, din care mai făceau parte scriitorii: Alecsandri, Kogălniceanu, Negruzzi, etc. În Portugalia intervenţia scriitorilor în viaţa publică are loc cu  întârziere faţă de noi, cu 23 de ani,sub numita “generaţia de la Caimbra “. Începutul s-a făcut cu conferinţele de la Cazinoul din Lisabona, în 1871, de către un grup de cărturari, în fruntea cărora se aflau: romancierul Antero de Quental, poligraful Teofilo Braga şi istoricul economist Oliveira Martins.

În Ţara Românească, Bălcescu credea cu tărie că idealul revoluţionar al poporului este singurul în stare să asigure izbânda cauzei sale nobile. Mai înainte de publicarea sudiului “Mersul Revoluţiei în Istoria Românilor”, Bălcescu, în martie 1850, editase o broşură în limba franceză “Chestiunea economică a Principatelor Dunărene “. Ideea principală a lucrării lui Bălcescu este justificarea necesităţii revoluţiei burghezo-democratice din 1848 şi a reformelor sale democratice.

În Portugalia, prin “ conferinţele democratice“ de la Cazino, grupul de cărturari îşi propunea “ să lege Portugalia de mişcarea modernă( europeană )(… ) să studieze condiţiile transformării politice, economice şi religioase ale societăţii portugheze. “(Programul Conferinţelor democratice).

Dacă în Portugalia în “Programul revoluţionar “ exista, printre alte obiective şi cea religioasă, la noi acest deziderat lipseşte, însă se pune accent pe art.13 din”Proclamaţia de la Izlaz, “ privitor la împroprietărirea imediată a ţăranilor.

La Cazinoul din Lisabona Augusto Soromenha a vorbit despre “Literatura portugheză contemporană “ şi Eca de Queiroz despre “Realismul în artă “, pe când la noi între 1845-1847 Bălcescu editează cu Aug.Treb.Laurian”Magazin istoric pentru Dacia, “ în care publică ”Cuvântul preliminariu despre izvoarele istoriei Românilor, “ în care arată necesitatea de a se alcătui o istorie naţională, în care trebuie legată de viaţa poporului. Peste un an Nicolae Bălcescu publică în paginile  “Magazinului istoric pentru Dacia” importanta lucrare ”Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri “.Urmărind evoluţia stării sociale a ţărănimii, căutând să pună în lumină”principiile care stinseră  egalitatea străbună de drepturi şi de stare în ţările noastre “.

Conferinţele de la Cazino deschiseseră drumul spre atacul împotriva decadenţii. La fel ca pentru generaţia paşoptistă din Ţările Române şi pentru  “ generaţia de la Cazino “ considera că în Portugalia se crease premiziile unei inevitabile schimbări. Antero de Quental scria în acea perioadă “Decadenţa naţională e marele fapt inexorabil al istoriei noastre, de trei secole încoace “.

Atât generaţia de intelectuali paşoptistă în frunte cu Bălcescu şi Ion Eliade

Rădulescu, cât şi tinerii portughezi aveau ca model Franţa. Aşa se explică faptul că intelectualii din cele două ţări îl aveau ca ideal pe Victor Hugo care era un simpatizant al Republicii, fiind exilat de Napoleon al lll-lea  pentru curajul de a-l numi “trădător “. Antero de Quental este poetul filosof ce iubeşte umanitatea ”mai mult ca pe o femeie “. El este, cum spune Mircea Eliade, “cel mai genial poet pe care l-a creat pesimismul, făcea parte din aceeaşi categorie a pesimismului cu Eminescu, care la 1874 scria vizionar în Împărat şi proletar “ Zdrobiţi orânduirea ce crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!” Dar mai înaintea lui poetul Cezar Boliac, participant la revoluţia de la 1848,( fiind unul dintre cei ce trebuiau “ să ridice tabacii, mărginaşii şi tinerimea din Bucureşti să meargă gloată la palat să ceară sancţionarea constituţiunii “- Ion Ghica “Nicu Bălcescu “), scria la Paris, în 1851, “Clăcaşul “ în care concentrează ura şi revolta împotriva celor care prefac pe oameni în sclavi, în iobagi:”Oh, legaţi pentru vecie/ Pe pământul unde stăm,/Plătim veşnica chirie/Şi pe apa care bem,/Nu avem nimic al nostru… “.

Lusitanii Antero de Quental scria în “Imnul dimineţii “:”Simbolo de existencia , se maladito! “, iar Oliveira Martins, prin cărţile sale, a modificat conştiinţa istorică a Portugaliei aşa cum la români a făcuto Kogălniceanu prin revista “Dacia literară “ în care publicau scriitori din cele trei provincii româneşti, anticipând unirea politică printr-o unitate culturală.

Prin aceste exemple am dorit să consolidez ideea rolului pe care l-au jucat artiştii şi intelectualii în promovarea revoluţionară a ideilor democratice în Europa, în particular în cele trei ţări româneşti şi Portugalia. Am dorit să arăt că nu muncitorimea, care de fapt era conservatoire,(  ideologii marxişti susţineau că această clasă era avangarda ideilor revoluţionare), ci intelectualii au fost purtătorii ideilor democratice  şi iniţiatorii mişcărilor revoluţionare din cele două ţări. Revoluţiile au fost pregătite şi conduse de intelectuali având ca suport masele.

AL.FLORIN ŢENE