~Paul Leu: „Istorie contemporană: Regele Mihai în exil“

Victor Leu, în calitatea sa de arhiepiscop al exilului, de duhovnic al familiei regale şi de om politic a militat constant şi perseverent pentru recunoaşterea, ca şef al românilor înstrăinaţi pe regele Mihai I, deoarece era un simbol al tragediei naţionale din ultima jumătate a secolului al XX-lea şi o speranţă de revenire la normalitate.

Împreună cu preotul Fl. Gâldău, în mai 1949, arhiepiscopul Victor a mers la Lauzane, o localitate la circa şaptezeci de km. de Geneva, unde se afla regele Mihai I al României, pentru a se revedea cu distinşii săi enoriaşi din parohia Jianu şi pentru a-i informa în legătură cu situaţia din ţară, cu peripeţiile trecerii prin Jugoslavia, cu cele discutate la conferinţa de la Geneva s. a.

I-a aflat la hotelul Borivac.

Aici, s-au întâlnit cu mai mulţi din vechii săi mărturisitori, între care se numărau: regina Mamă Elena, regele Mihai, aghiotantul Vergoty, generalul Petre Lazăr, ceea ce mai rămăsese din fosta suită regală etc. şi au făcut un intens schimb de informaţii, opinii şi mesaje politico-sociale, intime şi de altă natură.

“Atât regele, cât şi mama lui, Elena, primul lucru de care ne-au întrebat a fost asupra peripeţiilor suferite de noi în Jugoslavia, în închisoare şi în general despre toţi refugiaţii români din Jugoslavia, şi dacă, în ultimul timp, au mai venit refugiaţi români din România în Jugoslavia, îşi amintea arhiepiscopul Victor.

La întrebările care ei mi le-au pus, eu le-am răspuns tot ce am ştiut, fiind completat de Gâldău.

Apoi s-au interesat despre situaţia politică, economică, militară, culturală şi socială din România, la care noi am răspuns absolut tot ce am cunoscut.

Fiindcă regina îşi reamintea că parohia mea din Bucureşti cuprindea şi palatul ei regal, m-a întrebat ce s-a făcut cu Palatul Elisabeta după plecarea lor.

Eu, i-am spus că, întâmplător, am trecut pe acolo şi am văzut cum un plutonier le vorbea ostaşilor că acel palat de lângă lac este unul din multele palate ale familiei regale, arătându-le “jaful” pe care l-a făcut familia regală în ţară.

Am discutat chestiuni de acest fel până seara, când am luat masa, iar după masă, începând cu regele Mihai şi terminând cu adjutanţii, i-am spovedit pe toţi şi a doua zi i-am împărtăşit.

În legătură cu cele spuse sub patrafir, nu pot declara nimic, le preciza arhiepiscopul anchetatorilor, fiind considerat, dacă spun, ca cea mai mare crimă omenească.

La slujba oficială au fost de faţă doisprezece români din împrejurimi, unde deasemenea am vorbit, despre situaţia bisericii din România, repetând cele spuse la Conferinţa Consiliului Ecumenic”[1].

In urma recomandărilor făcute de Carol al II-lea cu privire la regina Ana, confesorul Casei Regale a avut o atitudine  specială şi i-a acordat sprijinul duhovnicesc şi moral impus de realităţile şi de evenimentele petrecute în acel moment istoric.

El ştia că prinţesa de Burbon Parma, timp de doi ani şi jumătate, a luptat, ca voluntară, în cea de a doua conflagraţie mondială, alături de fraţii şi tatăl său, fiind avansată, treptat, de la caporal la locotenent, fiind decorată cu Crucea de război.

În această calitate a cunoscut şi trăit adevărata dramă a războiului.

 “- La început am condus o ambulanţă. Era o muncă foarte grea pentru că vedeai atât de multă suferinţă…

Erau tineri care ştiai că o să moară şi nu puteai face nimic pentru ei, decât, uneori, să-i ţii de mână”[2], mărturisea regina Ana într-un recent interviu dat la TVR.

În noiembrie 1947, Ana de Burbon Parma se afla în Anglia. “Vărul meu, Jean de Luxembourg, îşi amintea regina Ana, dădea un dineu la Ambasada Luxemborgului de la Londra.

Mama şi fraţii mei erau deja acolo, la Hotelul Claridge’s.

M-am dus la apartamentul unde ştiam că erau ai mei. Acolo, în picioare, era un tânăr în uniformă.

Cum nu am ieşit de mult timp din armată, în loc să fac o reverenţă, am luat poziţia de drepţi şi l-am salutat lovind călcâiele, ca un soldat.

M-am simţit atât de umilită de mine însămi, în cât am ieşit imediat ca să merg la verişoarele mele, care erau la alt etaj”[3].

 

Tânărul în uniformă de mareşal al Armatei Române era Mihai I de România, cu care, la 10 iunie 1948, se va căsători.

Legăturile preotului Vasile Leu şi, mai apoi, ale arhiepiscopului Victor, au fost durabile, permanente şi s-au manifestat prin contacte directe, prin intermediari sau prin corespondenţă, după cum o dovedesc, între altele şi misiva primită de la regina Ana, care i-a fost sustras de o agentă a Securităţii, pe când se afla internat într-un spital din Austria.

Familia regală era informată de tot ce se petrecea în diaspora românilor refugiaţi în Europa Apuseană, în relaţiile CNR cu guvernele lumii, cu instituţiile administrative şi asociaţiile caritabile sau politice existente în ţările ce-i găzduiau, iar atunci când a apărut ruptura dintre Biserica Anglicană şi arhiepiscopia Bisericii Ortodoxe Române din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat, principesa Ana s-a oferit să o ajute financiar, deşi, după cum mărturisea într-o scrisoare, în acea etapă Casei Regale Române din exil nu-i prisoseau banii.

După eşecul suferit în urma costisitorului proces avut cu Patriarhia Constantinopolului pentru a intra în posesia proprietăţilor Bisericii Ortodoxe Române din Turcia, arhiepiscopul diasporei se afla într-o criză financiară acută şi, agravându-i-se boala, a trebuit să se interneze într-o clinică de la Beiurt.

Regina Ana, care era şi ea internată într-o clinică din Paris, aflând, de la un vizitator, despre situaţia în care se găsea duhovnicul familiei regale, i-a trimis, la Beirut, 1.000 de dolari.

“Regina îmi spunea în scrisoare că, dacă voi fi în situaţii materiale grele, să mă adresez ei, direct, şi, deşi nici ea nu stă prea strălucit materialiceşte, mă va ajuta.

Ea mă sfătuia ca, după ce mă voi însănătoşi, să mă stabilesc în sectorul american, indicându-mi Franţa sau Italia.

Această scrisoare am citit-o aproape de o sută de ori şi am arătat-o şi altora.

Pe plic era conturul României şi avea emblema lui Mihai I.

Păstram scrisoarea în portmoneul meu, împreună cu ultima scrisoare pe care o aveam de la tata”[4].

Faţă de personalitatea reginei Ana arhiepiscopul Victor avea o stimă şi înţelegere deosebită.

Referindu-se la calităţile Alteţei Sale, arhiepiscopul scria că era o persoană ”cultă, cu experienţă de viaţă, o femeie care făcuse războiul ca ofiţer în Armata Americană”[5].

În adevăr, prelatul ortodox a intuit cu acurateţe calităţile reginei deoarece recentul interviu  de la TVR , dat de regina Ana “dezvăluie o femeie modestă şi curajoasă, o femeie cu simţul umorului, care apreciază sinceritatea şi prietenia celor apropiaţi, îi place Chopin şi iubeşte florile de câmp”[6].

Întreaga familie regală este ataşată de limba, cultura tradiţiile, obiceiurile şi credinţa ţării unde s-au născut şi le respectă cu sfinţenie, inclusiv regina Ana a României, fiica principesei Margareta a Danemarcei şi a principelui René de Bourbon Parma.

O dovadă certă în acest sens o constituie încercările nereuşite ale Papei Pius al XII-lea, pentru a converti pe unii din membrii familiei regale române aflată în exil şi represaliile care au urmat, după cum rezultă dintr-o scrisoare ce se află în Arhiva din Washington DC[7] şi din recentele mărturii ale reginei Ana.

“Atunci când Majestatea Sa regina Elena (regina –mamă) a mers la Vatican, Papa i-a cerut, categoric, Majestăţii Sale să-l convingă pe Majestatea Sa regele Mihai să accepte o căsătorie catolică cu actuala sa regină, Ana a României, remarca un contemporan.

Amândoi, regina mamă Elena şi regele Mihai, au refuzat să discute acest subiect.

Au mers la Atena şi căsătoria s-a oficiat în rit ortodox.

Când Papa a realizat că Majestatea Sa regele Mihai a rămas credincios religiei sale ortodoxe, a aranjat căsătoria ofiţerului de ordonanţă al Majestăţii sale, dl. Vergotti, cu o foarte bogată doamnă romano-catolică americancă.

Prin această doamnă, la fel ca şi prin alţii, Vaticanul a încercat să-l convingă pe Majestatea Sa regele Mihai că, măcar, copilul ar putea fi botezat romano-catolic.

Aceasta nu s-a întâmplat, deoarece, când s-a născut copilul, principesa Margareta, amândoi, atât Majestatea Sa regele Mihai cât şi regina Ana, au refuzat să boteze copilul în religia romano-catolică.

Romano-catolicii s-au înfuriat împotriva Majestăţii Sale regele Mihai.

Prin emisarii lor au fost în stare să se alipească de fostul prinţ Nicolae, care fusese izgonit  din România pentru purtarea lui imorală înăuntru şi în afara României şi care, cu ajutorul grupului Gărzii de Fier din Italia, Austria, Germania şi Franţa, a devenit şeful grupurilor Gărzii de Fier.

Romano-catolicii l-au invitat în Italia unde a fost foarte bine primit şi, conform unor informaţii demne de încredere, noi am înţeles că a primit şi foarte mulţi bani. Sigur că nu pot şti suma pe care a primit-o.

Curând, după ce s-a întors în Germania, el însuşi s-a proclamat rege al României, a făcut o constituţie şi a aranjat numirea viitorului său cabinet

În prezent, este considerat Căpitanul [adică şeful Gărzii de Fier].

Este foarte straniu să vezi că gardiştii îi sprijină şi colaborează cu romano-catolicii, în vreme ce aceştia pretind că luptă contra nazismului.

În acelaşi timp, romano-catolicii înţeleg să-l ţină la curent pe fostul rege Carol al II-lea şi să-l folosească împotriva propriului său fiu.

Poate ar fi interesant să menţionăm că romano-catolicii îl folosesc pe fostul rege Carol cu ajutorul unor diverşi evrei-români proeminenţi, care sunt la Roma şi Paris şi care sunt prieteni personali ai d-nei Lupescu”[8], detalia, în cunoştinţă de cauză, Fl. Gâldău, în scrisoarea din 20 decembrie 1949, către CNR, Washington[9].

Şicanele papei Pius al XII-lea au marcat-o profund pe Ana de Burbon, încât ea, într-o scrisoare adresată arhiepiscopul exilului, pe lângă sfaturile ce i le transmitea pentru a-i ridica moralul, regina şi-a destăinuit şi propriile-i suferinţe, frământări.

Între altele, ea îi spunea că ”se teme să nu fie blestemată de Dumnezeu şi de Papă, pentru faptul că trecuse la ortodoxism prin căsătorie şi mă ruga, în scrisoare, ca să fac rugăciuni pentru iertarea păcatelor ei”[10].

Datorită efectelor psihologice provocate de confruntări interconfesionale, Carol al II-lea l-a sfătuit pe arhiepiscopul Victor să  o aibă în pază şi să ocrotească pe regina Ana, să-i ţină moralul ridicat pentru a o feri de remuşcări şi atacuri externe.

În luna mai 1950, arhiepiscopul exilului a fost “pentru o zi, la Bruxelles, fiind chemat de regele Mihai, cu care am discutat chestiunea legionarilor, care, în ultimul timp, agravaseră atacurile contra lui Mihai.

Totodată, i-am spus lui Mihai că a fost Carol la Londra şi că am discutat cu el”[11], ţinea să precizeze arhiepiscopul exilului românesc.

Regele Mihai voia să ştie în ce relaţii se află arhiepiscopul Victor cu legionarii.

El i-a spus că nu are legături speciale, dar la alegerea sa ca episcop au asistat şi legionarii papanacişti, conduşi de un for suprem numit Cavalerii bunei vestiri, alcătuit din: Constantin Papanace, Ilie Gârneaţă, Emilian Lefter şi Radu Mironovici, ce s-a desprins din mişcarea Gărzii de Fier, după cearta ce a avut loc între Horea Sima şi forişti.

Mai întâi, “regele Mihai mi-a cerut ca să stau de vorbă cu  forul legionarilor papanacişti din Europa Occidentală, pentru a-i determina să facă  propagandă în favoarea sa, pentru a demonstra că nu toţi legionarii sunt împotriva lui de a fi rege, ci numai fracţiunea lui Horea Sima, care sunt nişte mercenari”[12].

În continuare Arhiepiscopul exilului românesc a mai fost rugat de regele Mihai, că dacă se va întâlni cu Horia Sima, să insiste să nu mai facă propagandă împotriva sa printre legionari şi prin ziarul legionar Chemarea, pentru că nu e vorba de rege, ca persoană, ci de principiul monarhiei.

Pentru a-şi îndeplini misiunea dată de regele Mihai, arhiepiscopul exilului l-a rugat pe Horaţiu Comăneci, fost legionar şi actual preşedinte al tineretului Partidului Naţional Ţărănesc al românilor fugari din Franţa, să-i faciliteze o întrevedere cu Horia Sima.

Nu după mult timp, arhiepiscopul Victor s-a întâlnit cu Horia Sima, la hotelul Opera din Paris.

La începutul discuţiilor Horea Sima l-a rugat pe Arhiepiscopul exilului să-i povestească despre cele văzute în ţară la plecare şi despre peripeţiile românilor în Jugoslavia.

Trecând la obiectul misiunii încredinţată de rege, arhiepiscopul Victor i-a prezentat nemulţumirea regelui provocată de atacurile legionarilor şi “nemulţumirea tuturor fruntaşilor români din străinătate, cu care am stat de vorbă, asupra atitudinii pe care legionarii au adoptat-o în ultimul timp faţă de rege”[13] şi i-a cerut lui Horia Sima să ordone legionarilor sistarea campaniei de denigrare împotriva lui Mihai I de România, să rupă legăturile cu prinţul Nicolae, stabilit la Madrid.

La obiecţiile făcute, Horia Sima a răspuns:

“- Regele Mihai a vândut pe Antonescu, el s-a depărtat de români, căsătorindu-se cu o filo-americancă şi e mai bine, ca în viitor, să fie rege prinţul Nicolae, care s-a căsătorit cu o româncă şi am face atunci, în ţară, o monarhie semi-românească.

Totuşi voi înceta propaganda de ponegrire a regelui în ziarul Chemarea şi verbal, dacă Mihai, în caz că se va întoarce în ţară ca rege, aşa cum consideră românii fugăriţi din ţară, va ţine seama de trei chestiuni:

1.- El [Horea Sima] să fie primit în Comitetul Naţional Român din Apus.

2. – Toţi legionarii care au fost condamnaţi în ţară să fie amnestiaţi.

3.- Să se respecte decoraţiile şi gradele legionarilor care fac parte din divizia – formaţiunea – generalului Chirnoagă Platon, sau cei care au făcut parte din armata germană a lui Hitler.”[14].

Horea Sima a precizat emisarului regal că dacă Mihai I va accepta aceste condiţii, el va ordona încetarea ponegririi şi va începe, treptat, o propagandă de preaslăvire de către legionari a fostului suveran al României.

 După câteva zile, Victor Leu s-a dus la Lausane, la regele Mihai, pentru a-i comunica cele discutate cu Horia Sima.

“Mihai a răspuns că în nici un caz Horia Sima, care a instigat la Radio Viena, în timpul lui Hitler, Armata Română şi poporul roman contra monarhiei şi anglo-americanilor, nu poate face parte din Comitetul Naţional de la Washington DC”[15], care nu era altceva de cât un guvern provizoriu al românilor refugiaţi, mascat sub denumirea de Comitetul Naţional Român şi avea semnat un tratat secret “cu americanii, făcut “printr-un subsecretar de stat de la externe”[16]. [La vremea aceea, USA, Anglia, Franţa erau aliate cu URSS.]

La cea de a doua cerere, fostul monarh a promis că va da o amnistie generală pentru toţi legionarii, însă aceasta o va putea face numai atunci când se va întoarce în ţară, întrucât el şi-a luat angajamentul faţă de americani că nu va face nici un act de guvernământ în afara ţării.

“Referindu-se la a treia cerere a lui Sima, Mihai a răspuns că şi această problemă se va rezolva de la caz la caz, după pregătirea fiecăruia în parte, însă numai când se va întoarce în ţară.

Mihai mi-a spus să caut să menţin relaţiile cu Horia Sima şi să-l conving să renunţe la aceste condiţii şi să înceteze propaganda împotriva lui”[17], îşi amintea prelatul diplomat.

Negăsindu-l, la Paris, pe Sima, i-a transmis răspunsul regelui prin Comăniciu.

Horia Sima, după eşuarea rebeliunii legionarilor, a fugit în Germania nazistă, unde a iniţiat un “guvern naţional”[18], în care era inclus şi Visarion Puiu. De aci, îl ataca pe regele Mihai şi pe cei ce i se opuneau să intre în Guvernul din exil al diasporei române, cu sediul la Washington DC, însă fără prea mare efect, deoarece acţiunile sale erau neutralizate de fracţiunea legionară majoritară, foristă, a forului alcătuit de o conducere colectivă.

Între altele, Constantin Papanace îl acuza pe Horia Sima că nu este străin de moartea lui Corneliu Zelea Codreanu. Afirmaţia este plauzibilă, deoarece Sima era informator al Serviciului Secret de Informatii al României, de la care primea, lunar, o sumă importantă pentru datele secrete furnizate, iar, când a venit la putere, în 1940, a ordonat arestarea şi asasinarea lui Mihail Moruzov, creatorul şi conducătorul primei instituţii de spionaj modernă românească, pentru ca acesta să nu  dea publicităţii toate nelegiuirile făcute de Sima.

 În mod obişnuit, propaganda din RSR reuşea să intoxice, cu informaţii semifalse sau total eronate, mai ales pe creduli, pe oamenii care nu au destulă forţă de discernământ, cunoştinţe şi convingeri temeinice, rezistenţă interioară, care să-i facă imuni la denziformările lansate de răspândacii Securităţii.

În goana sa după putere, Sima nu s-a sfiit să folosească până şi zvonuri fabricate şi răspândite de Direcţia de Dezinformare a Securitătii, pentru a-şi neutraliza adversarii politici din exil.

Intimidarea, şantajul, forţa brutală şi minciuna erau unele din armele des folosite de grupa minoritară din sânul mişcării legionare şi, în pofida agresivităţii lor, simiştii nu au reuşit ceea ce doreau mai mult:

-acceptarea regelui Mihai de a intra Horea Sima în Comitetul Naţional Român de la Washington.

Regele Mihai de România era, în acel moment istoric, elementul cuagulant al forţelor politice mai importante din exil.

Referindu-se la acest aspect, generalul C. Petre Lazăr, într-o scrisoare către maiorul Ion Iliescu, preciza că  “rosturile noastre româneşti fiinţează în afara graniţelor neamului prin : M. S. Mihai, capul Statului şi Suveranul întregului neam românesc, a Comitetului Naţional Român, constituit cu Înalta aprobare a Suveranului şi după normele Constituţiei României, a Consiliul Partidelor Politice democratice româneşti, a multor personalităţi importante româneşti“[19].

Spre a stăvili diversiunea distructivă iniţiată de Horea Sima, arhiepiscopul, la sugestia lui Carol al II-lea, s-a dus, însoţit de Drăghici, în Germania, la Sigmaringen, unde era reşedinţa şefului Casei de Hohenzollern.

Aici, a fost primit de un prinţ în vârstă de vreo şaptezeci de ani.

În timpul interviului avut, prelatul ortodox şi-a motivat astfel prezenţa:

“- Eu, fiind un devotat monarhist şi slujitor al Casei Regale Române, Casă Regală care îşi are obârşia la Sigmaringen, de unde a venit întemeietorul statului român, marele rege Carol I, am găsit că este de datoria mea să vin să salut pe Şeful Casei de Hohenzollern şi să-l asigur că Biserica Ortodoxă Română din exil, va rămâne totdeauna devotată şi apărătoare a monarhiei româneşti, recte, a regelui Mihai I.

I-am spus apoi prinţului ca în toate celelalte emigraţii, sunt tulburări vremelnice, provocate de mici grupuri de elemente anarhice, care însă niciodată nu vor putea reprezenta şi vorbi în numele maselor de emigranţi, sau în  numele Ţării respective.

Fracţiunea legionară simistă, argumenta ierarhul diplomat, care nu reprezintă nici măcar majoritatea masei legionare, majoritate care a rămas sub ordinele Forului, alături şi devotaţi regelui Mihai, această fracţiune simistă nu poate vorbi în numele mişcării legionare şi cu atât mai mult nu poate vorbi în numele poporului român”[20].

 Arhiepiscopul Victor i-a mai precizat că Biserica Românilor din exil niciodată nu va accepta înlăturarea lui Mihai de la tronul României, deoarece prinţul Nicolae este indezirabil atât pentru românii refugiaţi cât şi pentru cei din ţară, încă de circa douăzeci de ani în urmă, când s-a certat cu toţi înainte de a părăsi România.

“În numele Bisericii Româneşti din exil, eu l-am rugat pe prinţ, şef al Casei de Hohenzollern, să nu se lase influenţat  de o minoritate mercenară legionară, care nu poate avea nici un fel de mandat de a vorbi în numele intereselor Naţionale.

Prinţul, la toate acestea, mi-a răspuns că într-adevăr el este surprins de tot ce aude, că nu a cunoscut până acum adevărata situaţie politică  dintre fugarii români, că îşi dă seama că a fost dus în eroare, şi că, conform principiilor Casei de Hohenzollern, el nu se poate amesteca în viaţa politică a unui stat străin, chiar dacă pe tărâmul acestui stat se află un membru al Casei de Hohenzollern, dar dacă acesta este adevărul, în calitatea lui şi în limitele prerogativelor lui, el va susţine pe regele dorit de poporul român, pe regele Mihai”[21].

Astfel l-a convins, pe bătrânul şef al Casei de Hohenzollern Singmaringen, că a greşit în alegerea sa, aliindu-se cu Horea Sima.

Discutând despre situaţia ofiţerilor români aflaţi în refugiu, regele Mihai I al României l-a rugat pe reprezentantul Bisericii din exil să se intereseze de soarta lor, să-i ajute şi să le spună să nu părăsească Europa pentru că va fi nevoie de ei.

În legătură cu alegerea locului de reşedinţă a arhiepiscopiei, Mihai I de România a opinat pentru Londra, iar cu propunera lui Makie, ca fundaţia studenţilor români să aibă sediu la Londra şi nu la Paris, suveranul roman nu a fost de acord.

Referindu-se la poziţia sa faţă de Casa Regală Română, arhiepiscopul exilului ţinea să-şi precizeze atitudinea odată pentru totdeauna:

« Am auzit că decorarea lui Besi a provocat multe discuţii, confuzii etc. Ca să fie clar de la început:

– Eu sunt un monarhist născut şi nu făcut!

Deşi am fost atacat şi calomniat de generalul Lazăr, fiindcă l-am demascat întâi faţă de Regina-Mamă şi pe urmă faţă de M. S. Regele Mihai, atât timp cât Regele Mihai este şi rămâne Regele legal al României, eu îi dau cuvenita cinstire ce o prevăd legile noastre bisericeşti şi, ca probă, la toate slujbele ce le oficiez eu numai pe el îl pomenesc.

Că se fac greşeli, că Lazăr este omul nefast etc., sunt discuţii libere, personale, dar în oficiul meu nu fac compromisuri.

        La Madrid m-au acuzat că-s carlist, fiidncă eu nu le-am ascuns că mă duc în Portugalia să văd întâi pe români şi apoi să discut o problemă familială cu Regele Carol.

La Paris m-au acuzat că-s nicolaist, fiidcă la Madrid am luat masa cu Nicolae.

Principiul meu este să văd pe toţi românii, să-i asist religios, dacă pot să-i ajut etc.

Ţin să mai precizez că pentru mine, începând cu Carol, Neculai, Mihai, Elena etc., nu sunt decât nişte fii ai Bisericii, atât şi nimic mai mult.

Îmi place să cred că şi Aurel Decei are numai un singur domn, un singur rege şi acela este Domnul şi Mântâuitorul nostru Iisus Hristos.

Poate îţi aminteşti, din copilărie, când îţi cânta dascălul la strana bisericii;

– Nu vă nădăjduiţi în boieri, sau în regi, sau în fiii oamenilor, întru care nu este mântuire!

Din ultimul meu voiaj, unde am avut prilejul să văd şi să ascult multe, am ajuns la concluzia, dureroasă pentru mine, că este foarte problematică restaurarea monarhiei româneşti”[22], se destăinuia arhiepiscopul Victor lui A. Decei.

 

“Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie”.

Regele Mihai I de România

(Fragment din Discursul ţinut în Parlamentul României, la 25 octombrie 2011.)

PAUL LEU

Kenmore, Washington, USA

---

[1] Corneliu Leu, vol. cit, p. 59.

[2] Regina Ana vorbeşte, în premieră, despre viaţa ei, în Emisiunea BBC, din 14 ianuarie 2008.

[3]. Vezi:TVR1, Emisiunea Profesioniştii a Eugeniei Vodă, Regina Ana vorbeşte, în premieră, despre viaţa ei, în Emisiunea BBC, din 14 ianuarie 2008.

[4] Corneliu Leu vol. cit. p. 251.

[5] : Ibidem.

[6] Vezi: Regina Ana vorbeşte, în premieră, despre viaţa ei, în Emisiunea BBC, din 14 ianuarie 2008.

[7] Cele relatate de preotul F. Gâldău, în scrisoarea către CNR  redactată în limba engleză, la Londra, în 20 decembrie 1949, Washington, sunt întru totul conforme cu realitatea momentului istoric, fiind confirmate de evenimentele ce au avut loc în jurul Bisericii Ortodoxe Române din Paris, de intervenţia poliţiei pariziene, de procesele ce s-au derulat în tribunalele din Franţa, de informaţiile furnizate de membrii Familiei Regale Române etc. Vezi Situl: Casa Regală a României. Familia Regală. Principesa Ana. Nunta şi : Regina Ana vorbeşte, în premieră, despre viaţa ei, în Emisiunea BBC, din 14 ianuarie 2008.

[8] Aurel Sergiu Marinescu, vol. cit. p.38-39.

[9] În continuarea scrisorii, în paranteză, Aurel Sergiu Marinescu adaugă: [”Este de remarcat ura contra bisericii romano-catolice, explicabilă  la acest preot care urmase, cu ani în urmă, cursurile la Columbia University şi slujise  la biserica anglicană  din Bucureşti în 1945-1946. Ceea ce nu se înţelege este cum de el, venit din ţară clandestin doar de un an, ştia atât de multe lucruri oarecum secrete, despre relaţiile romano-catolicilor cu foştii regi Carol şi Mihai, cu prinţul Nicolae etc. De ce nu a luat legătura cu ortodocşii din Paris sau Austria şi s-a dus în Elveţia, la ecumenici şi apoi în Anglia?”].,

bidem p. 39.

[10] Corneliu Leu, vol. cit. p. 251.

[11] Corneliu Leu, vol. cit. p. 140-141.

[12] Ibidem, p. 146.

[13] Corneliu Leu, vol. cit. p. 72.

[14] Ibidem, p. 72-73.

[15] Ibidem, p. 73.

[16] Ibidem, p.74-75. “Acest plan prevedea ca după război să revină, în România, un guvern de tehnicieni, care să se prezinte drept neutri, iar capitalul întrebuinţat pentru refacerea ţării să fie cel american, introdus sub formă mai ascunsă, adică pe baza unor contracte între un grup de financiari americani şi guvernul român”.

[17] Ibidem, p. 73.

[18] Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, (1948-1990) Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti 2006, p.132-134.

[19] : Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 65.

[20] Corneliu Leu, vol. cit.,Ibidem, p. 149.

[21] Ibidem, p. 149-150.

[22] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor Leu, Londra, 15 martie 1951, către Aurel Decei, Vezi: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 70-71.