~Cristian Neagu: Două poeme

CHEMAREA

Bine te-ai întors, ţaţică,

Şi lasă-mă, ce am de spus a-ţi spune:

Din când în când, un dor, Elena Buică,

Venea la noi, de peste mări şi lume.

Tot tresărea la Ţigăneşti amurgul,

Peste întinderea de sat

Lăsându-i Lunii, – în cale – crugul,

Cum ţie cale, Dumnezeu ţi-a dat.

Şi au vibrat salcâmii plini de floare

Aplecaţi peste uluca văruită,

La şoaptele de râu, pierdut în vale,

Vestind sosirea ta, Elena Buică.

Căci trunchiul de îl poţi desprinde

Şi-l poţi purta pe unde-ţi pasă,

Rădăcinile rămân, şi de oriunde,

Te vor chema… să vii acasă!

___________________

DOINA COZAC

(Donia)

Se scaldă Luna în valuri cobaltine

Şi vagabond m-aştern pe străzi pustii,

La şoapta chemătoare către tine

Accept încărunţite nebunii,

Uşa ta îmi e deschisă larg

Iar patima iubirii devine bun comun

Lăsând afară, dincolo de prag,

Tot ce mă consumă şi nu pot să-ţi spun.

Hotărâm să alergăm în noapte

Năluci,  sub cornul de Lună,

Dându-ne discret vârsta, la spate,

Lăsând adolescenţa să ne recompună.

În ritm de Samba surâdem fericiţi

Pe-alei de parc, dansăm, mirăm priviri

La cei ce trec pe lângă noi cuminţi,

Şi-aplaudă a noastre unduiri.

Doinim apoi, „bădiţă” şi „mândruţă”

În aluzii cu reciprocitate

Şi tot aşa, ne pierdem pe-o străduţă

Înlănţuiţi cu Lună, şi cu noapte.

*

Dulce beţie şi lacrimi prelinse…

În solemnitatea dorinţei tremurânde

Ne dăruim în aşternut de vise,

Şi parcă ruşinată Luna, se ascunde.

Trupurile noastre prin păcat

În vortex gem, şi se supun

Extazului necontrolat,

Extaz nebun,

Şi ce târziu!

Sub cerul greu

În sânii tăi mă-ngrop de viu,

Iar tu îmi ceri… ce vreau şi eu,

Căci ne iubim.

Trezite umbre prin ferestre

Aşează zorii-n aşternut

Şi suntem goi, şi gol ne este

Prezentul, resemnat şi mut.

CRISTIAN NEAGU