~N.N. Tomoniu: „Morţii cu morţii, viii cu viii“

Din serialul „Ultimii soldaţi ai neamului românesc” – Note de călătorie (5)
Printre arbori, se zărea lunca Mehadia strălucind în soare. Priveam atent, dar privirea noastră nu putea desluşi urmele vreunei cetăţi, cu toate că „baleiasem” din mersul  maşinii întreaga zonă. Comandorul frână într-o zonă deschisă, răbufnind:

– La dracu bătrâne! Am impresia că romanii s-au retras de aici cu castru cu tot!

– Ai răbdare amirale, poate nu se vede de departe dar castrul acesta este binecunoscut. Despre alte fortăreţe romane nu se mai ştie nimic pe unde-or fi deşi documentele vremii pomenesc despre ele. Dup-atâtea bătălii, e plină ţara de castre şi cetăţi romane la doi metri sub pământ! Malva capitala Daciei Malvensis, nu se ştie exact unde a fost. Printre atâtea situri arheologice găsite în sudul Olteniei e greu de identificat unde-a fost centrul de comandă. Există în dreapta Oltului, o zonă arheologică ce cuprinde satele Cioroiu Nou, Cioroiaşi, Cetăţuia şi Perişor cu multe fundaţii ale unor construcţii foarte vechi.

– Ha, ha, ha, măi ce nume! Adică în urma abandonării cetăţilor, acolo au rămas doar ciorile? Perii pădureţi?

– Asta cam aşa e, n-a mai rămas mare lucru în urma bătăliilor. In anul 245, Malva lui Traian din Dacia Inferior fu făcută praf de dacii liberi. Acolo fusese mai înainte de venirea romanilor, o cetate a geţilor, pentru că arheologii spun că situl datează de două milenii înainte de Hristos, sau dacă vrei, două milenii înainte de venirea romanilor.

– Epoca bronzului?

– Exact! Traian instalase capitalele la Malva şi Apulum – Alba Iulia de astăzi – împărţind Dacia în două. În Transilvania era Dacia Superior iar în Oltenia, Dacia Inferior. Deci, Traian păstrase ordinea „antebellum” a acestor două provincii dace.

– Păi dacă-i aşa, mai rămâneau cam şase provincii dacice necucerite! Unde dacii erau liberi şi ferice!

– Exact amirale! Romanii se mulţumiseră cu provincia auriferă transilvană şi cu provincia sudică, olteană, de acces. Ce le mai trebuiau altele pentru opulenţa lor? Ştii că în zona Cioroiu Nou s-a găsit un templu, o necropolă de lux cu morminte sub formă de bolţi subterane dar şi therme, adică băi romane, alături de clădiri în faianţă încălzite sofisticat prin instalaţii amplasate în podele?

– Pe toţi dracii! exclamă comandorul, mi-ar mai trebui vreo o sută de mii de lei să fac şi eu asta acasă. Metoda romană cu încălzirea prin podea e astăzi mai valabilă ca oricând!

– În bogata Dacie, romanilor le convenea luxul. Dar pe măsură ce timpul trecea, dacii liberi făceau escapade tot mai dese spre vechile lor cetăţi cucerite de romani. Împăratul Marcus Aurelius Antoninus, în deceniul II al secolului III, fu nevoit chiar să dividă Dacia în trei zone diferite: Dacia Apulensis, Dacia Porolisensis şi Dacia Malvensis. Fu întărit Porolissum, care se afla spre nordul Clujului, în zona localităţii Moigrad, judeţul Sălăj. Numai că dacii se organizară şi atacară în sud. Iar după un secol de hărţuire, distrugerea Malvei se înfăptui. Retragerea aureliană la sud de Danubius începea să fie formula cea mai convenabilă pentru romani. La sud de Dunăre era linişte.

– Şi castrul acesta de la Mehadia? Ce-i cu el?

– E lungă povestea, bea cafeaua aia şi dă drumul corabiei tale într-acolo.

Cum tot nu vedeam nimic din vârful de deal unde oprisem, comandorul gândise că a sorbi un pahar de cafea din termos ar fi o treabă mai avantajoasă. Şi aşa, în lipsa unei hărţi la scară mare, trebuia neapărat să găsim pe cineva în vale care să ne-arate locul. Comandorul deblocă frâna de mână şi maşina porni singură la vale. Deşi cafeaua îl înviorase, mi-aruncă glumeţ:

– Ia zi bătrâne povestea cu Mehadia ca să n-adorm la volan. Ce era cu castrul acela?

– Un fel de bază militară NATO de astăzi. Romanii au plantat castre din pământ sau zidite, uneori chiar simple tabere în corturi, pe drumurile principale ale Daciei. Drumul care trece prin Mehadia, făcea parte din cele două drumuri occidentale, ce duceau la centrul Sarmizegetusa. El se împreuna lângă Caput Bubali – Capul Boului, cu un altul ce venea prin Arcidava, Berzobis, Tibiscum, adică Vărădia…

– Berzovia, Timişoara şi apoi un singur drum spre Sarmizegetusa, Caransebeş, Oţelu Roşu…

– Apoi Tapae, Ponte Augusti sau Poarta de Fier a Transilvaniei. Da, acestea erau drumurile occidentale ale Sarmizegetusei romane. Ele sunt înscrise în Tabula Peutingeriana. Ad Media – Mehadia şi Pretorio – castrul, găsindu-se în segmentul VII al hărţii, care era numit pre limba geografilor romani, Lupio Hesperii Sarmategte.

– Tabula aceea nu avea doar caracter orientativ?

– Strategic vorbind amirale, pe uscat nu e ca pe mare. A planta manipule, cohorte şi chiar legiuni de-a lungul căilor de comunicaţie spre cetatea principală, însemna imposibilitatea de a te deplasa altfel în acel teritoriu decât acela supervizat de diviziunile armate romane asociate localităţilor. De altfel tabula lupio – harta romană a drumului – consemna nu numai localităţile ci şi diviziunile armate staţionate în fiecare. Drumul pe care mergem acum, era marcat astfel de geografii romani: Tierna XI,  Ad Media XIII, Pretorio IX, Ad Pannonio IX, Gaganis XI, Masclianis XIII, Tivisco XIII, Agnavie VIII şi, în fine, Ponte Augusti XV, ultima înainte de a poposi la „Sarmategte” –  Sarmizegetusa.  Apoi prin Ad Aquas XIII, Petris IX, Germigera VIIII, Blandiana VIII se ajungea la Apula XII. Apula – Alba Iulia şi Napoca XIII, erau cetăţi-centre foarte puternice cu dublu rol: militar şi administrativ.

– Bătrâne, m-ai lăsat fără replică. Auzisem de legiunile romane, dar de cohorte şi manipule n-am mai auzit. Ha, ha, ha! ia zi-mi cei aia o … manipulă?

– A treizecia parte dintr-o legiune. Iar dacă trei manipule făceau o cohortă, câte cohorte avea o legiune?

– Hai, lasă-mă cu socotelile pentru că despre castrul roman de la Mehadia tot nu mi-ai spus mare lucru!

– Aha, n-o suci! Te-am prins! O legiune la dispoziţia unui consul sau pretor avea 10 cohorte, adică 30 de manipule sau 60 de centurii. Ia ghici câţi oameni avea o centurie?

– O sută, na!

– Cine a zis asta?

– N-ai avut somn azi noapte, bătrâne? Văd că ce-ai citit toată noaptea, visezi acum!

– A spus Flavius Vegetius Renatus: „in legione sunt centuriae sexaginta, manipuli triginta, cohortes decem”. Te-am dat gata!

– Şaizeci de centurii… adică şase mii de oameni?

– Teoretic. Mai erau răniţii, morţii după vreo confruntare, dar de regulă, legiunea ca unitate militară nu putea fi mai mică de 4 200 de combatanţi.

– Dacă la Mehadia era un Praetorium înseamnă că pretorul de aici avea la dispoziţie cinci-şase mii de oameni?

– Nu neapărat la castru ci în zonă. Cercetătorii de la Universitatea de Vest din Timişoara afirmă că aici s-au perindat în ordine următoarele unităţi: Cohors III Delmatarum, Cohors VIII Raetorum, Legio XIII Gemina, Legio V Macedonica , Legio VII Claudia, Legio IIII Flavia Felix.  Nu se ştie precis când acestea au staţionat la Mehadia însă se afirmă că, „ştampilele unităţilor armate nu apar numai în castru şi thermae, ci şi la edificiul de cult recent descoperit, ceea demonstrează  activitatea pe întreg teritoriul acestui sit.”

– Dacă n-au stat toţi soldaţii unei legiuni aici, de ce-i mai zice Praetorium?

– Pentru că aici era locul pretorului, adică al guvernatorului de provincie care era însărcinat cu treburile administrative, jurisdicţionale, cu trezoreria şi altele care priveau zona exterioară castrului numită vicus şi zona geografică adiacentă. Din punct de vedere militar, tot în incinta castrului roman îşi avea locul şi generalul, care ţinea acolo adunarea soldaţilor, sau după caz, consiliul de război. Cercetătorii locali bănăţeni au avansat ipoteza că Praetorium, la intrarea în culoarul Timiş – Cerna, a reprezentat în timpul războaielor dacice sediul comandamentului armatei romane şi implicit al împăratului Traian. E posibil, datorită poziţiei strategice deosebite la intrarea in defileu. Dar asta poate în timpul celui de-al doilea război daco-roman, pentru că cercetătorii olteni au probe că Traian a pregătit din Oltenia asaltul final asupra Daciei. Ţi-aduci aminte din istorie că la Tapae dacii au putut să-şi organizeze apărarea deoarece drumul ce trecea prin Poarta de fier a Transilvaniei era singurul drum spre Sarmizegetusa. Înfrângerea, i-a făcut pe romani să amenajeze şi alte drumuri. Astfel, în Oltenia s-au amenajat tot două drumul strategice spre Apula dar distincte. Unul peste Pasul Vâlcan, începând de la castrul roman de la Bumbeşti Jiu iar altul pe Valea Oltului, cu un Praetorium aidoma celui de la Mehadia, pe lângă Cozia.

Mergeam încet, scrutând zona. Venind din Plugova spre Mehadia, oprirăm la „podul peste Bolvaşniţa” aşa cum ne indicase o bătrână ce păzea vaca şi cosea pe marginea drumului. Aici trebuia să mai întrebăm, ceea ce şi făcurăm. Fără succes însă. Unii spuneau să trecem de Mehadia şi să suim un deal, alţii ziceau s-o luăm înapoi.  Un puşti cu bicicleta ne lumină rapid: „Castrul? Aici, la Zizina! Prima la dreapta şi mai mergeţi vreo trei sute de metri.”

Ehei! Visasem o variantă de drum asfaltată, în stânga şi în dreapta magazine cu suveniruri iar la intrarea în castru o poartă imensă cu „Bine aţi venit la Castrul Roman”. Dar visul nostru se spulberă imediat ce coborârăm din maşină când mânaţi cu mare tam-tam de doi dulăi fioroşi, ne trezisem rapid într-o parcelă de porumb. Traversasem în fugă, pe unde putusem fossa, adică ce mai rămăsese din şanţul exterior al castrului, urcasem gâfâind un val de pământ şi ne trezisem pe un teren plin de gropi şi bolovani.

Binefacerile „libertăţilor revoluţiei” se simţeau şi aici la fel ca în Dealul Tiomir din Sohodolul de Tismana. Deosebirea era că, dacă în Dealul Tiomir căutătorii de comori căutau printre calcare comorile basarabilor, aici se căutau comori romane în plină parcelă cu porumb. Frecvenţa gropilor raportată la unitatea de suprafaţă era însă cam aceiaşi.

– Or fi avut şi aici detectoare de metale? întrebă comandorul privind o groapă adâncă de vreo doi metri.

– După adâncimea ei nu. Aici s-a săpat la întâmplare pentru că toată zona e împânzită de ţigle, cărămizi, mortar şi materiale ceramice. Cred însă că se caută monede, obiecte de aur. La fel ca în Tiomir, Steiul Coziei, Cetăţui şi Drimoxa de la noi.

– Măi să fie! Toată ţara a devenit un şantier arheologic al amatorilor. Ce prostie!

– În Tiomir, căutând „aur”, sohodolenii au scos din pământ roci cu urme de cupru. Le-au aruncat. Nici nu s-au gândit că filonul de cupru al minelor de la Bratilovo  ajunge până la ei şi s-ar putea interesa să-l exploateze. Dacă s-ar face o mină acolo, acela ar fi „aurul” pe care-l caută.

– Mă uit la nenea acela. Şi făcut grajdul din zidul castrului.

– Dacă romanii au plecat, cetatea a murit amirale!

– Adică, morţii cu morţii, viii cu viii…

– Ce-ar fi să vedem şi alte vestigii înmormântate pe marginea Dunării? Ce zici dăm o tură? Dar mai întâi, să-şi citesc ce-am scos aseară la imprimantă. Spune unul Adrian Andrei Rusu pe situl medievistica.ro: „…la Coronini (fostul Pescari), la cetatea Sfântului Ladislau (amintită documentar în prima jumătate a secolului al XV-lea, dar arheologic demonstrată ca fiind mai veche cu circa un veac). Pe partea nordică a fluviului, nu descoperi cetatea decât dacă şti de ea, de acasă. Dacă nu întrebi cum trebuie, săteanul s-ar putea să nici nu te îndrume către cărarea care conduce la ea. Treci printr-o mare de tufe de tot felul, ajungi apoi la un fel de păşune necurăţată, te caţeri pieptiş sau ocolit, trebuie să te-ngrijeşti să nu cazi cu capul în jos în hăurile pe care arheologii epocii comuniste le-au lăsat ca amintire a trecerii lor pe acolo.”

– Atunci aici la Mehadia e boierie!

– „…Ruina Vodiţei celei vechi nu a împiedicat renaşterea monahismului contemporan. Din ceea ce am văzut acolo, nu avem decât o nouă dovadă a antreprizelor de afaceri pe care acelaşi monahism contemporan le incumbă. Dacă spre vechea ruină nu ajungi decât dacă o cauţi cu dinadinsul, făcându-ţi propria cărare, în schimb eşti obligat să te opreşti la biserica de lemn, maramureşeană, şi la adevăratul palat monastic, construit pe cât de rezistent se poate. Sf. Nicodim este mort de mult, casa lui nu merită nici o ceapă degerată; trăiască băieţii deştepţi care ştiu să aline, contra avantaje materiale, angoasele creştinilor din capitalismul nestructurat!”

– Păi n-am zis eu? Morţii cu morţii, viii cu viii…

– „Mănăstirea Mrăcunea: amintire istorică, veşnicită numai prin arheologia spiritului, acum printr-o clădire nouă, bine înfiptă la vad de şosea, cu o agmomerare incomensurabilă de kitsch arhitectonic şi decorativ.”

– Ei, acum banul nu mai e ochiul dracului ca pe vremuri! Capitalism, nu-i aşa? E plin de panouri spre cârciumile răsărite una după alta de-a lungul şoselei europene.

– Europene ai zis? Nici unul dintre monumentele cărăşene pe care le-am văzut eu nu are vreun indicator! N-au deloc! În Mehedinţi am mai văzut marcate, dar lucru făcut de mântuială şi cu mare economie de material. Ştii unde sunt inscripţionări aşa cum cere legislaţia europeană şi cea românească? Doar în curtea muzeului din Turnu Severin, la ruinele de pe suprafaţa fostului castru Drobeta.

– Păi atunci de ce mai zici să vizităm zona? Să bâjbâim după monumentele istorice?

– Vrei să spui vânt la pupa şi acasă?

– Hai suie!  Morţii cu morţii, viii cu viii…

– Atunci vom pune o lumânare la Herculane. Pânze întinse, comandorule!

(Va urma)

N.N. TOMONIU