~Elena Buică: „Obiceiuri arhaice (Cum s-a măritat Gherghina a doua oară)“

Nu de puţine ori vǎd cu ochii minţii fel de fel de întâmplǎri din anii pe care i-am strǎbǎtut. Uneori, gândul se anina cu amuzament de câte o intâmplare ce îmi lumineaza câte un moment trecǎtor al vieţii. Alteori, gândul pare sǎ înţeleagǎ ceea ce la vremea respectivǎ era doar o ciudǎţenie si atât. Unele  încǎ şi acum îmi stârnesc nedumerirea. Alteori, cine ştie ce tablou rǎsǎrit in minte dintr-o epocǎ oarecare, vǎd cǎ se leagǎ bine şi pe neaşteptate cu un alt tablou, din altǎ epocǎ si absolut fǎrǎ legǎturǎ pânǎ in acel moment. De aceea  mi se pare cǎ mintea omeneascǎ seamǎnǎ cu un tablou cu beculeţe electrice  care se tot aprind şi se sting în legea lor, numai de ele ştiuta.

Mai deunǎzi, gândindu-mǎ la lumea copilǎriei mele, la tradiţii si obiceiuri, un beculeţ s-a aprins luminând strǎfunduri ale unei lumi arhaice din zona mai spre sud a Teleormanului, din Tiganesti, aproape de Oltenia. Şi mi-am zis: ”Dumnezeule, ce rǎdǎcini adânci pot avea unele obiceiuri, sau chiar modul de viaţa! Ce bine sunt înrǎdǎcinate unele mentalitǎţi!” Şi m-am întrebat: ”Dar chiar numai aici, pe aceste meleaguri sǎ fie aşa o mare întârziere a obiceiurilor? Numai aici au trǎit oamenii atât de arhaic?” Şi imediat s-au mai aprins alte beculeţe care mi-au luminat arhaisme din alte zone ale ţǎrii, nici mai presus, nici mai prejos decât cele din Teleorman.

Şi m-am oprit la un aspect din altǎ zonǎ a ţarii.

Ca sǎ scap de prigoana comunista, în  anul 1952 m-am ascuns in Ardeal, intr-o comuna, la mai puţin de 20 km. de Oradea, aşezatǎ sub un deal şi cam izolatǎ, numitǎ Ineu de Criş, deci alt Ineu decât cel din judeţul Arad, localitate  mult mai mare şi mai cunoscutǎ.  Acolo au fost primii mei ani de învǎtǎmânt. La început m-a izbit puternic limbajul vechi. Apoi au nǎvǎlit cu duiumul şi altele.   Nu înţelegeam mai nimic din ceea ce vorbeau oamenii. Credeam cǎ am surzit si cǎ nu am bǎgat de seamǎ cum s-a produs acest defect. Gazda mea, nana Mǎriuţa, o femeie inteligetǎ şi cu simţul umorului, imi traducea  uneori destul de nǎstruşnic ceea ce nu înţelegeam. De-abia instalatǎ la ea in gazdǎ, numai ce aud o tobǎ batând îndelung pe uliţa satului. O întreb ce-i asta si ea îmi spune cǎ este chişbirǎul satului care dobǎleşte, adicǎ trimisul de la primǎrie care aducea vesti, Poly baci. Cam dupǎ un sfert de orǎ de bǎtut toba îl  aud:

”Se aduce la cunoştinţa publicǎ:

Întâia oarǎ:

cǎ la dimineaţa sǎ nu ţupe nimeni marhǎle in legheleu între Ineu si Husasǎu, c-or veni cotunele şi-or trage cu plumbe de-alea  grele.

A doua oarǎ…”

Apoi nana Mariuţa mi-a expicat ce-a zis. Oamenii sǎ nu trimitǎ vitele la pǎscut pe imaş intre Ineu si Husasău – satul vecin – fiindcǎ vine armata sǎ facǎ trageri. Dar nu numai limbajul era diferit, ci şi felul cum comunica. Tonul era ţinut înalt şi egal pânǎ la ultima silabǎ când îl cobora scurt cu 5-6 note, sunând oarecum ca  un ordin, o sentinţă. În timpul rǎzboiului anunţa zilnic, plin de mândrie, câţi ruşi au murit rǎpuşi de vitejia soldaţilor români. Când a fost întrebat de ce nu anunţǎ şi câţi români au murit, Poly baci,  a rǎspuns scurt: ”Asta spune dobǎlaşul ruşilor”.

Cine ştie, poate cǎ aveau şi ruşii dobǎlaşii lor. Obiceiul acesta vechi de a anunţa astfel ştirile era rǎspândit în tot Ardealul. O prietenǎ din Talmaciu, lângǎ Sibiu, localitate în care trǎiesc şi mulţi saşi, îmi spunea amuzându-se cǎ şi la ei era un astfel de dobǎlaş care anunţa  pe un ton special şi cu toatǎ seriozitatea, uneori şi foarte inventiv.  Ştiind cǎ românii nu erau aşa punctuali ca saşii, a gǎsit soluţia. Desi sedinţa începea pentru toatǎ lumea la ora şase, el anunţa:”Ian` sara îi adunare cu tǎt satu` la cǎminu` cultural; rumânii la ora cinci, saşii la ora şasǎ(6).”

La  mine în sat, anunţurile se fǎceau cu goarna.

Dar cate si mai cate nu mi-am amintit apoi. Îmbrăcămintea, vorba, creaţiile oşenilor, ale oltenilor, moldovenilor, mehedinţenilor etc… Chiar şi aici în Canada, în Lumea Nouă, unde ai crede că întotdeauna bate numai vântul înnoirii, ce înseamna dacă nu tot arhaism modul de viaţă al menoniţilor? Aceştia trăiesc într-o comunitate izolată care nu admite modernizarea şi nu au introdus curent electric, nu şi-au înlocuit trăsurile cu  maşini sau autobuze, nu şi-au schimbat moda hainelor, păstrând-o pe cea din secolul trecut…

Dar revenind la Ţigăneştiul meu natal şi la modul de viaţă arhaic, mi-a venit  în minte  ceva care m-a făcut să râd cu poftă, dar şi să stărui mai mult asupra obiceiurilor arhaice şi anume, cum s-a măritat Gherghina a doua oară.

Gherghina e vară-mea. E numele ei adevărat. Nu i l-am schimbat fiindcă se potriveşte bine cu conţinutul povestirii. Gherghina este numele popular al daliei. Pe Gherghina, vara mea, n-o mai văzusem de foarte mulţi ani, poate din anii copilăriei, sau poate am văzut-o numai în treăcat. Cand veneam acasă în vacanţe, sau prin scrisori, mama mă ţinea la curent cu evenimentele din sat. “S-a maritat Gherghina cu unu` din Brânceni,” satul vecin. “Bărbatul Gherghinei a plecat în armată pe trei ani şi ea are acum un băiat”, iar după un timp:” S-a întors bărbatul Gherghinei şi au alungat-o de acasă, dar nu i-au dat şi copilul. S-a dus ta-so cu carul şi i-a adus acasă zestrea şi pe copil n-a vrut să-l dea.” Îmi era milă de ea. O ştiam cu suflet bun, serioasă şi temeinică în tot ce făcea, aşa cum era şi întraga ei familie. Şi iarăşi după un timp mama îmi scria: “Gherghina s-a măritat a doua oară în Poroshia”, cealaltă comună vecină.

Dar părinţii mei s-au mutat şi ei în Bucureşti, apoi s-au stins şi cu ei s-a stins şi o mare parte din ştirile despre evenimentele din Ţigăneşti.

Eram de câţva ani buni în Bucureşti, când m-a sunat la  telefon fiica Gherghinei, care locuia şi ea în Bucureşti şi îmi cere ajutorul într-o privinţă. Foarte multumită de ajutorul pe care i l-am dat, insistă să merg în vizită la parinţii ei, că mă asteaptă cu toată dragostea. Când am avut un prilej bun, am dat o fugă pe la Ţigăneşti şi apoi m-am dus în comuna  Poroschia, în vizită la Gherghina, unde am fost asteptată cu drag. Nu mi-au mai dat drumul să plec şi am şi dormit o noapte la ei, aşa că am avut vreme să depănăm o mulţime de întâmplări care lipseau din tabloul vieţii noastre. Până să intru în gospodăria lor, mi-am dat seama că sunt niste buni gospodari. Am admirat hărnicia şi priceperea lor pentru a-şi aşterne o viaţă cât mai bună. Soţul ei, Lică, un om foarte prietenos, deschis, cu multa voie bună, nu ştia ce să mai pună înaintea mea pe masă. A adus şi niste zaibăr într-o oală de pământ care da gust bun vinului. Mi-am spus părerile admirative despre Lică şi Gherghina a confirmat că are un soţ foarte bun şi a mai comlpetat cu câte una alta  din meritele lui, deşi o făcea destul de reţinut şi cu destulă modestie. “Să-l auzi cum cântă din gură pe la nunţi, zici că e Liviu Vasilică. Nici un “gurist” nu cântă ca el. Unele cântece le face el. A şi venit Liviu Vasilică la el ca să îi ceară cântece.”

Atunci mi-a venit în minte o întrebare:

– După un nenoroc pe care l-ai avut cu primul tău bărbat, cum ai întâlnit norocul cu cel de al doilea bărbat aşa de bun? V-aţi cunoscut cu mult înainte sau a fost o înţelegere între părinţi ?

Ştiam că se obişnuia ca părinţii să se înţeleagă între ei şi numai ei să decidă cu cine trebuie să se căsătorească copiii lor. Tinerilor li se comunica doar hotărârea şi ei se supuneau acestei decizii. La o dată stabilită se facea peţitul. Veneau părinţii băiatului împreună cu băiatul la casa fetei. În timpul discuţiilor, fata stătea în altă cameră. Când totul era terminat, chema şi fata care stătea în picioare după uşă. Îi comunica de ce au venit, ca şi când atunci afla pentru prima dată şi apoi o întreba daca e de acord. Fata trebuia să spună DA. Atât  era tot ce avea de spus pană la plecarea peţitorilor.

Căsătoriile se stabileau după numărul pogoanelor şi după neam. Gherghina avea ambele atuuri, aşa că mă aşteptam ca să-i fi găsit părinţii pe cineva de acelaşi rang cu ea. Despre Lică nu ştiam nimic, dar presupuneam că a fost potrivit pentru ea. Ceea ce vedeam acum în gospodaria lor, îmi confirma această supoziţie.

Dar, spre mirarea mea, o văd pe Gherghina încurcată. Îşi pune capul în pământ şi îmi spune:

– Nu pot să-ţi spun. Mi-e ruşine.

Eu am insistat, dar Gherghina arăta foarte fâstâcită.

A intervenit Lică:

– Hai Gherghino, spune-i, de ce să-ţi fie ruşine? Gherghina tace.

– Dacă nu vrei să-i spui tu, îi spun eu.

– Bine, lasă, atunci îi spun eu. Când eram acasă la părinţi, după ce mă alungase bărbatul dintâi, am văzut eu că cineva se uita la noi în obor (curtea casei ) şi câteodată fluiera, dar nu ştiam cine este. Într-o seara a venit Lică cu fratele lui în peţit. Eu am stat în camera alaturată, cum era obiceiul, şi când m-au chemat să mă întrebe dacă vreu să mă mărit, eu am spus DA. Şi mi-a spus să îmi pun nişte lucruri într-o bocceluţă şi să mă duc în Poroschia. Am ridicat ochii şi mi-a placut fiindcă avea părul “ondolat” şi dat cu briantină, era frumos. Parcă nici nu erau fraţi. Fratele lui nu avea părul “ondolat” şi mi se părea că era mai urât. Am plecat cu ei în noapte pe jos cei 6-7 kilmetri de la Ţigăneşti la Poroschia…

Şi în timp ce Gherghina urma firul întâmplărilor, în faţa ochilor, eu parcă o vedeam  pe Gherghina încă tânără, cu bocceluţa în mână, mergând desculţă cum era obiceiul chiar şi la oamenii mai înstăriţi, călcând apăsat ca să sublinieze vigoarea şi hotărârea, tăcută, între cei doi bărbaţi care nu mai aveau nici ei prea multe de povestit. O văd mergând în noapte şi la propriu şi la figurat. Nu ştia ce o aşteaptă. Ştia că lasă în urmă o mare suferinţă. Se măritase la 15 ani. Aşa era obiceiul, fetele să se mărite cam pe la 14-15 ani. Şi băieţii erau tineri. Se însurau înainte de a pleca  în armată, ca să lase acasă mână de lucru în locul lui. Mai toate familiile aveau mult pământ.  Şi ea a stat acolo aşteptând bărbatul, muncind din greu, crescând băieţelul şi îndurând cuvintele grele ale socrilor care nu o iubeau şi nu o puteu vedea înaintea ochilor. După ce s-a întors bărbatul ei din armată, a fost alungată cum alungi un câine; un câine din România, căci cei din Canada sunt iubiţi, îngrijiţi şi dezmierdaţi ca şi membrii familiei. A trebuit să se despartă de copil pe care nu mai putea să îl ţină la piept, nici măcar nu a mai avut voie să il vadă. Trebuia să fie ca şi moartă pentru el ca să se poată apoi ataşa mai repede de  mama adoptivă. Ştia ce a lăsat în urmă, dar nu ştia ce o aşteaptă. Şi prin întunericul nopţii încerca să desluşeacsă cât de cât ceva din ce va fi cu viaţa ei. Îi părea bine că a cerut-o de nevastă un băiat care i-a plăcut la prima vedere, dar nu ştia absolut nimic despre el. Ce-i place, ce nu-i place, ce “sucă” are, ce “melic”… Totul era adâncit în străfundurile necunoscutului, în noaprea cea neagră.

Apoi am auzit-o ducând firul povestirii mai departe.

– Am ajuns în faţa casei şi parcă cineva m-a lovit cu leuca în cap când am auzit pe cel cu parul “ondolat:” Noapte bună şi vă doresc să aveţi noroc. Eu mă duc acasă că mă aşteaptă nevasta şi copiii.” Uluită, l-am întebat:

– “Dar nu cu tine mă mărit?” El atunci a început să râdă şi mi-a spus:

– “Nu, Gherghino, eu sunt însurat şi am copii. Am fost doar în peţit pentru fratele meu, Lică, cu el te mariţi. Bună seara, şi casă de piatră, să vă dea Dumnezeu bună înţelegere!” Şi a plecat râzând. Am rămas acolo locului. Atunci Lica m-a luat cu vorba bună şi mi-a spus: ”Gherghino, eu acuma înţeleg ce e cu tine. Dar nu te mai pot duce acasă, e prea târziu şi nici tu nu poţi sş te duci singură. Eu sunt de părere să stai aici o noapte în odaia mare de la drum şi eu am să dorm în odaia ailaltă. Tu stai şi te gândeşte până mâine dimineaţă, că nu mai e mult, dacă vrei să te măriţi cu mine sau nu. Dacă nu vrei, mâine te duc acasă, dar să ştii că mie-mi place de tine.” Aşa am făcut. Nu am dormit toată noaptea de supărare şi am stat şi m-am tot gândit. Îmi venea să fug acasă. Dar unde să pleci aşa ca nebuna, era ”miaza” nopţii, şi să mergi tu, femeie singură, aşa o distanţă mare? Dar omul asta, Lică, îmi vorbise aşa cu vorbă bună… Apoi mi-a venit în minte că el poate că e trimisul lui Dumnezeu pentru mine, pentru câte am avut de suferit. A fost scurt timp de gândire şi de frământare, dar mie mi s-a părut un veac. Au început să se verse zorile şi l-am auzit pe Lică cum trebăluia prin curte, apoi a pus masa de dimineaţă şi m-a chemat să mănânc. Îmi era ruşine să mă duc acasă, nu ştiam dacă nu fug de noroc, căci pe el îl vedeam om harnic şi mi-a plăcut şi cum a zis să stau noaptea şi să mă gândesc. Şi la urma urmelor, eu ce puteam să mai aştept!? La noi aşa era obiceiul să se marite fetele. Parinţii aleg şi fetele trebuie să spună DA. Chiar şi băieţii. Mie îmi era mai mult necaz fiindcă începuse să îmi placă de fratele lui. Ce par frumos avea… şi dat cu briantină!

La masă, Lică nu m-a întrebat nimic, dar ştiam că aşteaptă răspunsul. În timp ce mîncam, cu ochii în jos, i-am spus doar atît: “Rămân”. M-am gândit că Dumnezeu o să aibă grijă de mine, fiindcă eu nu am făcut rău nimănui şi prea am suferit mult. Poate că El a vrut să mă încerce ca să îmi dea mai tarziu o viaţă mai bună. Şi aşa a şi fost şi  mă închin şi Ii mulţumesc la fiecare rugăciune. De multe ori stau şi mă gândesc cum am vrut în seara aia să plec acasă şi să fug de noroc. Dar norocul îşi are legile lui. Când vrea să fugă de tine, fuge şi nu-l poţi prinde şi când e să-ţi stea în cale, tu îi dai cu piciorul şi el se ţine după tine.”

Am plecat a doua zi de la ei încărcată cu fel de fel de bunătaţi. Şi ăsta e un obicei străvechi la noi. Să nu plece omul cu mâna goală ca de la casă pustie. Era pe vremea lui Ceausescu când, după mult timp de stat la cozi, abia primeai doi pui mici şi vineţi pe care lumea îi poreclise, nu ştiu de ce, “fraţii Petreuş”. Bunătăţile de la ei acum aveau mare valoare. Dar mai mare valoare au auvut discuţiile cu ei, cşci mi-au trezit atâtea amintiri din timpul copilăriei mele. Ele îmi hrănesc şi acum  o parte din trăirile de altă dată. Nu de puţine ori am revenit cu plăcere la fondul vechi, arhaic, al modului de viaţă al ţăranilor noştri. Vârtejul comunismului, dar şi pătrunderea tehnicii la sate au adus multe schimbări, dar când te întorci pe locurile copilăriei, tot mai simţi, într-un fel sau altul, izul vremurilor de altă dată, izul arhaic. Are el o anume chemare a lui, un anume farmec, are un murmur, un cântec chiar ca o vrajă pe care îl găsesc în multe scrieri şi la multe persoane. Din când în când, îmi vine în minte, ca un beculeţ ce se aprinde luminând acelaţi loc, cum s-a măritat Gherghina a doua oară şi simt parfumul care dă viaţă vremurilor de altadată şi acel atât de des întâlnit ”aşa este obiceiul la noi …”

ELENA BUICĂ – colaboratoare a publicatiei „Observatorul” – Toronto