~Elena Buică: „Ottawa – primăvara“

Indiscutabil, cel mai frumos anotimp pentru vizitat Ottawa este primăvara, în special perioada înfloririi lalelelor. Miile de lalele râzând în soare,  nu numai că îţi transmit bucuria şi dragostea de viaţă, dar ele poartă în cupele lor sentimentul de prietenie al canadienilor şi pe cel de recunoştinţă al Olandei. Fermecatoarea imagine a miilor de lalele are o frumoasă şi mişcătoare poveste.

În perioada celui de al doilea Razboi mondial, Familia regală din Olanda s-a refugiat în Canada, la Ottawa şi a locuit în casa Guvernatorului general. Prinţesa Juliana era însărcinată şi trebuia să nască. Conform tradiţiei olandeze, moştenitorul tronului trebuia să se nască pe pământ olandez. În asemenea condiţii, Guvernul canadian a decretat camerele spitalului ocupate pentru naşterea prinţesei Margareta, ca fiind “pământ olandez”, iar steagul Olandei a fluturat alături de cel canadian pe Turnul Pacii al Parlamentului Federal. In anul 1945 principesa Juliana a oferit o sută de mii de bulbi de lalele în semn de prietenie şi recunoştinţă pentru gestul Guvernului canadian şi pentru suportul primit în timpul războiului.

De atunci, în fiecare primavară, Olanda trimite bulbi de lalele.

Aşa a luat naştere din 1953 Festivalul International  dedicat prieteniei, denumit generic “Festivalul lalelelor”. In anul 2008 a participat şi România pentru prima oară. Primavara este întotdeauna frumoasă şi dătăoare de energii şi poftă de viaţă. Dar celelalte anotimpuri care ne umplu viaţa, îşi au şi ele frumuseţile lor, numai să îţi deschizi sufletul pentru ele.

Cu toate că am avut în gând imaginea lalelelor, ochii ne-au stat acum la frumuseţile iernii, chiar dacă ne-a mai ciupit frigul, ori hainele mai groase ne-au făcut mişcările mai lente şi mai grijulii. Până să ajungem la Ottawa, din masină, am privit iarna în toată splendoarea ei stăpână pe întinderile care păreau fără sfârşit. Stând confortabil în scaunele încalzite, privind frumusetile iernii pe fereastră, să tot călătoreşti, cu gândul şi imaginaţia în deplină libertate şi ele. Albul curat al zăpezii abundente părea că are puterea să scoată omul chiar şi din cele mai păgâne gânduri şi să le înlocuiască cu calmul, blâneţea, bunătatea, mângâierea sufletească, aplecarea spre a face bine. Pomii fără frunze, întindeau spre cer ramuri negre şi prelungeau pe albul zăpezii umbrele lor, parcă povestindu-şi viaţa numai de ei ştiută. Casele, având deschiderea mai largă spre lume nemaifiind ascunse de frunzişul pomilor, se însirau de-a lungul drumului şi ne vorbeau mai mult despre cei ce le umplu de viaţa. Culorile lor sunt mai vii, mai proaspete. Firul fumului care se înalţa din coşuri ne trimitea cu gândul la anii copilăriei petrecuţi la ţară, când, de-abia aşteptam să se facă o potecuţă pe lângă garduri ca să ne ducem la jocurile cu zapada proaspată, la săniuş, la bulgărit sau să facem oameni de zăpadă. Parcă aşteptam să auzim clinchetul clopoţeilor de la gâtul cailor alergând cu săniile de odinioară.

Încântarea şi mai mare am avut-o în Ottawa. Încarcate de zapadă, acoperişurile caselor din Ottawa formau un peisaj plin de poezie, mai ales acolo unde ţurţurii străluceau de frumuseţe. Parcă nicăieri nu am întâlnit o aşa mare dantelărie de ţurţuri. Albul zăpezii pe jos, pe acoperişuri, pe marginile ferestrelor şi ale balcoanelor făceau din Ottawa o imagine spectaculoasă.

Cuibărită pe malurile majestuaselor râuri Ottawa, Rideau şi Gatineau, capitala Canadei, Ottawa, arăta în albul zapezii ca o bijuterie a iernii. Oriunde îţi aruncai ochii, vedeai imagini ca în ilustratele pregătite pentru sărbătorile de iarnă. Nu ştiu ce îi dă un farmec deosebit, încât face cea mai frumoasă capitală a lumii în timpul iernii, după cum arată statisticile.  Canalul Rideau, prin îngrijirea edililor, devenit cale de acces pe gheaţă, îţi dă un fel de neastâmpăr să te duci şi tu acolo, fără să îţi mai numeri anii vieţii.

Ne-am plimbat când cu maşina, când pe jos, străbătând străzi şi  parcuri în timpul celor patru zile petrecute în Ottawa care respira un stil de viaţă mai lejer decît cel trăit de noi în ultimii ani. Simţi în timpul plimbărilor un fel de relaxare, de destindere, de bucurie a vieţii.

Trecând prin faţa Parlamentului, îi simţi măreţia, îi respiri frumuseţea şi eleganţa europeană, te emoţionezi simţindu-i puterea. Sunt multe de văzut într-un oras, capitala unei ţări puternice şi în nenumarate rânduri am putut să ne desfătăm cu informaţii sau frumuseţi, căci Ottawa este unul din frumoasele şi cochetele oraşe ale lumii. Acum ne interesau condiţiile oferite de Universitatea lor pentru viitorii studenţi. Vizita făcută la Universitate ne-a trimis cu gândul la dureroasa diferentă de condiţii şi de organizare între ce am văzut şi ce ştiam din România.

În aceste zile, ne-am propus să facem o vizită, pentru multă lume rarisimă, la adăpostul antiatomic, construit în timpul Razboiului Rece pentru a proteja conducerea ţării, care trebuia să îşi continue acolo activitatea. După cum se ştie, n-a fost folosit în scopul cu care a fost construit şi acum a devenit muzeu, numit Diefenbaker.

Ce am văzut a fost pentru noi fascinant, şi construcţia, şi informaţiile, şi felul în care ne era prezentată – cu inţelegere pentru acea perioadă istorică şi nu de puţine ori cu umor.  Nu e o clădire obişnuită. Totul la ea e ciudat, interesant, diferit.

Imaginaţi-va Canada anilor ’50. După ororile celui de-al doilea Razboi Mondial şi a conflictului din Coreea, canadienii aveau mari speranţe de viitor, economia creştea pe zi ce trece. In acest timp, pe scena politică mondială se ridica Cortina de Fier în Europa, iar supraputerile URSS şi SUA testau arme nucleare. Guvernul canadian era de părere că un razboi nuclear era foarte probabil şi în anticiparea lui mulţi civili făceau pregătiri să supravieţuiască unui atac nuclear. În 1961, Organizaţia de Măsuri de Urgenţă a Canadei a publicat o carte numită „11 paşi pentru supravieţuire”, care includea, între altele, şi instrucţiuni pentru felul cum trebuie să îţi clădeşti un adăpost de bombe nucleare şi cum să supravieţuieşti în el. S-au făcut şi filme cu isteria asta, unele amuzante, altele de groază, după cum fiecare regizor a vrut să evidenţieze un aspect sau altul al isteriei generale care cuprinsese aproape tot globul în timpul războiului rece.

În această atmosferă de teamă continuă, în toiul războiului rece în august 1958 s-a anunţat în Camera Comunelor de către primul ministru de atunci, John Diefenbaker  iniţierea unui Program de Continuitate a Guvernului. Scopul acestui program era să ţină în viaţă cu un fir subţire atât de necesara conducere  guvernamentală în caz de atac nuclear al Americii de Nord, pentru a se evita posibilitatea anarhiei în ţară.

Şi aşa a început construcţia unui proiect misterios.

Între 1959 şi 1961 rezidenţii din Carp, un sătuleţ la 35 km vest de Ottawa, se tot uitau şi se gândeau ce-ar putea fi acel uriaş proiect de construcţie pe dealul unei ferme mai mari. Curioşilor li se spunea pe scurt că armata construieşte un Stabiliment de Semnale Experimentale. Spre deosebire de azi, pe vremea aceea nu era reţeaua complicată şi sofisticată de sateliţi de spionaj capabilă să transmită potenţialilor duşmani informaţii despre natura exactă a proiectului. Ce nu se ştia la acel timp era că acesta era locul ales pentru protejarea guvernului în caz de atac nuclear. De asemenea, urma să fie cel mai puternic  şi important punct de telecomunicaţie militară canadiană. Primul şi cel mai mare şi sofisticat bunker de protecţie a guvernului era construit aici. Urma să fie primul dintr-o reţea pe întreaga Canada (17 au fost construite în total). În total ele toate urmau să adăpostească 8.000 de guvernanţi.

Cartierul general al guvernului central de urgenţă – acesta era numele oficial a ceea ce mai târziu a fost cunoscut de toţi ca Diefenbunker, de la numele primului ministru al vremii, John Diefenbaker Proiectat să susţină o explozie nucleara de 5 milioane de tone de TNT la 1 mila distanţă, bunkerul este întărit de 32.000 de metri cubi de beton şi 5.000 de tone de oţel – cam cât e nevoie pentru o clădire obiţnuită de 20 de etaje.  Betonul a fost turnat manual cu ajutorul roabelor. Uneori a fost necesar să se toarne beton încontinuu, 45 de ore la rând, pentru a forma o masă de beton solidă şi continuă.

Tot bunkerul stă pe 1.5 m de pietriş ca să se atenueze socul unei bombe prin spaţiile libere dintre pietricelele din acest pat de pietriş şi să nu se transmită socul în toată clădirea în întregimea lui. Clădirea formează un pătrat cu latura de 50m şi adâncimea de 20 m; fiecare podea are 50 cm, iar baza, precum şi acoperişul are 1.5 m; sunt 36 de coloane puternice de susţinere care au 1.25 cm diametru, dar care la bază şi la varf ajung la 3 m diametru ca să distribuie egal presiunea greutăţii în caz de atac nuclear.

Bunkerul a avut două  fântâni pentru apă din care doar una mai este operatională acum. Construcţia s-a terminat în 1961 şi a costat $22 milioane dolari, la valoarea de atunci. Preocuparea acestui guvern ipotetic adăpostit aici era de guvernare de mai lungă durată în urma unui atac nuclear, nu era un guvern care să se ocupe de măsuri de urgenţă.

Dezvoltarea armamentului a făcut să nu mai fie sigură supravieţuirea într-o asemenea locaţie pentru ca armele nucleare pot fi acum indreptate exact către o anume locaţie şi deci, nu se mai poate ţine secret un asemenea loc  pentru multă vreme (se află şi deci, este vulnerabil oricată protecţie fizică se încearca). Sfârşitul războiului rece a venit simbolic cu căderea zidului Berlinului, în 9 noiembrie 1989, şi colapsarea Uniunii Sovietice la începutul anilor ’90. Toate acestea au făcut ca Departamentul de Apărare Naţională să închidă Diefenbunkerul în 1994 şi să-l transforme în Muzeul Razboiului rece. Se descuie şi se dezvăluie astfel secretele îndelug ţinute cu grijă ale Diefenbunkerului.

Încheind această vizită, ieşi din buncar bulversat. Îţi rămân pe retină şi pe creier multe imagini. Nu-ţi iese usor din minte imaginea uşii care trebuia să închidă ascunzătoarea tezaurului ţării, uşa groasă cam de o jumătate de metru, cu 10 închizători mânuite prin mecanisme sofisticate. Nu poţi uita tunelul prin care intri şi cobori ca pe drumul ce te duce spre alte lumi nemaivăzute. Nu poţi să uiţi multe imagini şi pleci de acolo urmărit de ele aproape obsedant.

Aflandu-te în faţa mărturiilor de mari risipe materiale şi vieţi omeneţti, nu-ţi poţi opri gândul să renunţe la întrebarea: „De ce, Doamne, ai lăsat făptura omenească să îşi folosească inteligenţa pentru autodistrugere în atatea feluri si chipuri de-a lungul existenţei ei?”

Ieşind din bunker, întinderea albă şi curată a zăpezii era o mărurie că viaţa poate fi trăită şi frumos dacă dorim, că acum avem momentul trăirii în calm şi bună înţelegere în această parte a lumii şi că trebuie să ne bucurăm de acest dar al vieţii.

ELENA BUICĂ

De Mărţişor 2010

Ottawa, Canada